Archive for the ‘Oglinda’ Category


Drege-m-aş

on November 8, 2010 in Oglinda 8 Comments »

Făcea-mi-aş sufletul ghem, să îl dau de-a dura… Că mă încurcă.

Şi acasă.

Şi la şcoală.

Eu am de alergat, de rezolvat, de ajutat, şi el stă, moţ, în nirvana, deasupra capului meu. Ca un norişor pufos.

Îmi pune mâinile pe ochi şi strigă, sanchi, de la distanţă: “BAU!“; îmi împinge inima înainte exact în momentul care impune sobrietate la maxim; mă face să alerg pe scări după el, căci se aciuiește în câte-un piept străin şi rămâne acolo înţepenit întru împrietenire…

N-are pic de creier!

Făcea-l-aş motocel, pune-l-aş într-o cutiuţă, da-l-aş cadou şi drege-m-aş odată!

(Nicio şansă!)

credință

on November 6, 2010 in Oglinda No Comments »

Trei prieteni stau pe marginea unui citat:
“Cred în puterea lui Dumnezeu”

Unul crede în Dumnezeu.

Altul, în putere.

Al treilea se crede Dumnezeu.

*

M-a pus să ascult o melodie anume, de două ori. Pentru că îi place lui.
Prima dată am spus că ador linia melodică, dar că nu agreez filmulețul.
A doua oară m-am îndrăgostit și de clip.
…Ca să nu zic direct că mă sfâșie, și să mă dau de gol că sunt patetică.

I believe
You could be
What I need
To believe
.

Tot un fel de credință.

*

The conclusion I need is easily reached with you
You have given me all and there’s nothing left to do.

yeah, baby…

on November 4, 2010 in Oglinda 10 Comments »

N-am mai dansat de veacuri.
Mă voi îmbrăca în rochie de anii 60, şi voi ieşi din casă. Merg la Bal.

Move Your Body

I will.
Tonight. 🙂

P.S.
DE LA minutul 1:09. 😉

Am văzut atâţia oameni zâmbitori, azi, în şcoală, când le-am dat vestea, şi m-am încărcat cu atâta lumină, încât am simţit nevoia să pun în jurnal o părticică de fericire, să rămână şi aici…

E simplu.

Un OM drag sufletului meu mi-a spus, ieri, că vrea să ne ajute să amenajăm Studioul de Teatru… Să cumpărăm, pentru sala de net, computere… Să mobilăm biroul cel gol din care scriu acum greoi, căci am pe pervaz, aşezate, şi tastatura, şi monitorul…

Vom primi bani.

Chiar aşa.

Pur şi simplu, un gest frumos, un ajutor nesperat.

Azi, în UNATC, am văzut mulţi oameni bucuroşi. Nu vor beneficia ei înşişi de sponsorizare, dar erau bucuroşi pentru copii.

Eu sunt, încă, topită de fericire, fac listuţe cu lucruri necesare…

…Şi aştern, aici, mulţumiri ce vor rămâne necitite de către acel OM.

Nu mai am cuvinte.
Doar zâmbesc tâmp. E bine. 🙂

Azi am descoperit-o. Melodia. Și o iubesc, deja. Habar n-am de ce.

Poate pentru vârtej. Poate pentru rupere.

Poate pentru că nu îmi place, căci iubesc, uneori, lucruri pe care nu le plac.

Poate pentru că am lângă mine trei perechi de ochi metafizici, îndrăgostiți, ștanțați cu tristețe nobilă.

Iată. Downhill. Chiar așa.

Cazi, cazi, până când, într-o zi, te oprești. Te proptești în ceva. Te agăți.

Și te ridici.

Aș vrea să le fie bine celor pe care îi iubesc, sunt, ahh…doamne, prea triști, mama ta de toamnă viscolită!

Revin. Downhill. LIVE.

Criza mondială. Nu se știe cum e provocată, de către cine… Nu vine din neant, zic vocile înțelepte…

Criza mondială.

O trăim, cu toții. O simțim. Profund.

Nu e vorba de bani.

Ci de iubire.

Este o foame de iubire, crâncenă.

În fiecare dintre noi.

În fiecare zi.

Sufocant.

Avem nevoie de atenție, de îmbrățișare.

E foame de iubire.

Asta e criza mondială în 2010.

Parcă ne-am pregăti pentru ceva…

Pentru sfârșit.

E atât de luminos, soarele, afară, iar sufletul meu, ca o sacoșă plină de energii colorate care atârnă greu…

Port în mine:
Lacrimile ei, și durerea copleșitoare...
Sentimentele lor, incerte, care mi-au bătut la ușă, speriate…
Privirea lui de gheață albastră, care ascunde focul…
Sentimentul meu de nedeterminare, cu balans periculos…

Ce pot să scriu, azi?

*
Hai să scriem împreună, așa cum am mai făcut-o.

Puneți, la comentarii, dacă vreți, dacă simțiți,  o singură propoziție, în care să împachetați un gând, o stare, o dorință.

Le adunăm, apoi, pe toate, snop de energii.

*
Încep eu, dar nu vă lăsați influențați. (Puneți-vă pe voi în propoziția voastră.)

“Primul pas se poate face dacă ești în picioare, nu în genunchi.

*

Nota bene:
Voi pune aici, în pagină, ceea ce scrieți voi la comentarii.

Textul final va fi publicat în Pagina fără nume.
Aș vrea să scrie și cei care îmi citesc jurnalul dar nu au curaj să-și pună gândurile aici. Aș vrea. Mult.

******

Zambesc cand soarele se joaca pe chipul meu asemenea atingerilor lui… incerte.

“Foaie verde plopușor, stau zâmbind sus pe tractor!”

Inima-mi poartă emoție și vis…

I still miss the tremble of his lips.

Mă dor toți oamenii din jurul meu.

Aș vrea să merg departe, acolo unde-mi zboară gândul.

In lumea aceasta nu vom fi niciodata liberi, nu aici.

Dezamagirea îmi sfâșie sufletul.

Îmi cerşesc să fiu cu tine, hărăzita mea.

M-am strâns ca o frunză atinsă de ger, prea devreme…

Ma bucur ca inima mea, vindecata acum, a pastrat sufletul in ea.

Nu face o fiinta sa se indragosteasca de tine doar de dragul de a face asta…

Uneori regret deciziile din trecut, nu sunt sigură de cele din prezent și îmi e teamă de cele ce vor urma în viitor.

Nimic nu mă poate întrista.

Ea respira si rade inauntru, iar ca sa se mentina bine caldura a inchis toate usile.

Astept, cu mana intinsa, sa-mi asezi inima ta in palma, ca s-o pot iubi.

Trebuie sa fie bine. Trebuie.

Zilele astea cochetez cu ideea de autarhie a sufletului.

Totusi, sfarsitul nu poate fi aici…

Primul pas se poate face dacă ești în picioare, nu în genunchi.

Celor trei dragi, mustrare scrisă.

*

Vă complicați.

Faceți nod peste nod din firicelul ăsta de viață, care e scurt, ca un fitil de dinamită.

Înmuiați inima, ca un burete, în suferință, și vă agățați cu dinții de percepte, principii și alte bazaconii, uitând să vă bucurați de fluturii din plex.

Vreți totul. Acum.

Vânați, neobosiți, drobul de sare, și-i dați brânci să cadă, căci nu aveți răbdare să parcurgeți secundele eterne ale așteptării.

Vă scufundați, zbătându-vă, în nisipul mișcător al îndoielii și al spaimei de mâinele care nici nu a bătut la ușa azi-ului.

Ați uitat să vă gândiți la ceea ce simțiți.

Vă purtați trufaș dragostea – pe băț, ca steagul, și pretindeți o reciprocitate învelită în capitulare.

Vreți să fugiți, la greu, și uneori chiar vă urniți, uitând că, oriunde ați pleca, purtați cu voi și sufletul, și disperarea.

Suspinați cu o sinceritate ipocrită.

Refuzați obstinant să recunoașteți că viața nu trebuie călcată pe cap, deși vă amintiți că s-a întors și v-a mușcat, ca vipera, de atâtea ori.

Întindeți mâna către cel iubit, iar dacă acesta nu o vede – orbit de propriul tumult – îi aplicați corecții care lasă cicatrici.

Vă irosiți trăirile în goana după confirmări.

Vreți să altoiți o mlădiță din propriul univers pe cel de lângă voi, și numiți asta iubire, deși este tortură.

Bifați fugitiv câte o “mea culpa” cu orgoliul că “am avut curaj să recunosc” – uitând că scopul e “să fiu iertat”.

Presărați neliniști pe inima celui drag – ca sarea, pe rană.

Iubiți numai pentru voi. Ați vrea să levitați, netulburați, iar restul lumii să graviteze, satelit.

Eludați un adevăr elementar: iubitul / iubita înseamnă cel iubit, și nu neapărat cel care mă iubește.

Vă amăgiți.

Voi încă năzuiți că unic este sinonim cu ego.

***

Eu știu că am dreptate-n frazele puse mai sus. …Mă recunosc în acest “voi”.

M-am chinuit să adorm pe la ora două noaptea, și m-am perpelit până la șase, când trebuia să mă trezesc, dar eram trează.

1. Eveniment important în școală.

Nu mi-a plăcut cum m-am machiat.

Nu mi-a stat părul de nicio culoare.

Nu mi-au stat picioarele, o clipă. (La un moment dat, mi-au tremurat genunchii, că-mi bătea inima tare.)

Nu mi s-a așezat sufletul pe mijloc, ca să pot zâmbi fermecător.

…Prilej tocmai bun pentru pișcături.

– Doamna directoaaare, ce faceți?
– Eugen, de ce îmi zici “doamna directoare”?
– Păi nu ești directoare și șefa mea?
– Ba da. Însă nu înțeleg, când mă strigi așa – în loc să îmi zici, ca de obicei, “Nona”-  tu o faci pentru a-ți aduce aminte ție că sunt șefa ta, sau pentru a-mi aduce aminte mie că îmi ești subaltern?
– Glumeam.
– Și io.
– Neah. Ai ochii triști.
– Îi am. Hai să furăm un pișcot de la protocol.

2. Copiii.

După eveniment, programarea de repetiții. Telefoane. Reveniri cu telefoane. Negocieri. Administratorul rețelei de telefonie v-a restricționat apelurile. Goană pe scări. Rezolvat. De ce dracu îmi tremură, încă, genunchii? A! (Cenzură)

3. Mutarea finală.

Am cărat, azi, ce mai rămăsese de cărat, adică mărunțișuri și computerele, în noul birou. Cel vechi a rămas pustiu…
Am predat cheile la secretariat, după ce am înfăptuit procesiunea de adio, împreună cu Irinuka: ea a încuiat ușa, solemn, eu am descuiat-o și ea a încuiat-o definitiv. (O iubesc pe Irina, este atât de frumoasă, și atât de frumos crescută și educată…)
Noul birou e mare și alb. Am pus pe pereți afișele noastre dragi…însă ele stau stinghere. N-au adus și istoria.
Amintirile noastre de doi ani luungi au rămas impregnate în pereți, dincolo.

**

Îl iubesc și îl urăsc pe Radu.

Sunt absolut îndrăgostită platonic de un alt bărbat, care e fermecător și solar.

Sunt frântă de oboseală.

Sunt mândră că am de lucru.

Vreau un câine.

Vreau să dorm în brațele cuiva.

Vreau să-l văd pe tata.

Vreau să-i fie bine Mariei.

Vreau să nu mai scriu în jurnal, și ȘTIU că n-o pot face.

Mă enervez la maxim, pe mine.

Daar… Vă pup pe voi, ai mei. …Cu același drag.

recapituleişăn

on October 28, 2010 in Oglinda 1 Comment »

Păi, dacă tot nu scriu, să recitesc… să mă regăsesc un pic, în zâmbetul de altădată.
Doamne, cât de singură în doi eram când scriam asta:

Transmisiune de la locul faptei

Vă pupă mami.