Jurnalul lui Manon.

Cine eşti tu, Redmond, Washington, United States?
Poposeşti în jurnal, de o săptămână, şi rămâi acolo, şi ziua, şi noaptea… Intri din oră-n oră…

Cauţi ceva anume?

Vrei să-mi spui ceva?

Uite, îţi dau un pupic în frunte, cititor necunoscut… Aşa. Ca să ştii că îmi pasă de cei care vin aici.

Mergeau ţinându-se de mână. Poartă, fiecare, în ochi, vârsta de şaisprezece ani.
Soarele strălucitor a poposit pe fluturele de metal cu care fetiţa şi-a prins moţul cel roşu.

Niciun zâmbet, pe feţele celor doi.

S-au aşezat pe banca din staţia de autobuz, nu lipiţi, ci la distanţă.
Când trec prin dreptul lor, o aud pe ea, şoptind:
– Dar am crezut că şi tu…
Iar el răspunde:
– Păi dacă eşti fra-ie-răă…

Mi se strânge inima.

Ridic privirea şi mă uit la copacii fără frunze care, aureolaţi de lumina orbitoare par să-mi spună ete, mami, noi stăm cu rădăcinile în sus.

Iar mami zâmbeşte.

Nu e nicio dramă. O să vină, şi ea, primăvara.

M-am cam moleşit, de oboseală. Beau cafele de îmi stă şi părul ţeapăn.
A dracu moleşeală, îmi trece exact seara, când îmi bat pernuţa a somnel. Deci închid internetul şi mă joc mahjong, ca să le dau motiv ochilor să se închidă.

Plutesc, un timp, între somn şi veghe, promiţându-mi că mâine mă trezesc la ora nouă jumate, ca boierii.
N-apuc ora nouă, să aud şi eu sfânta muzică de liră a alarmei telefonului, că îmi sună ăla de serviciu, cu sirenă de poliţie.

Moleşită de oboseală, o iau de la capăt, cu cafelele.

Ieri n-am avut nevoie de cafea, că m-am zburlit natural.
Îmi zice unul că mă vrea. Din când în când, îmi tot zice, eu mă fac că n-aud, ca să nu îi aprind o lumânare în direct.
Dar ieri a fost de groază.
– Am “executat-o” azi dimineaţă pe nevastă-mea. ... Cu gândul la tine.

M-am activat spontan. Cu ură. M-am gândit la biata femeie, şi m-am gândit la toate femeile de pe lumea asta. Care, atunci când sunt mame, nici nu ştiu ele ce potenţiali neisprăviţi şterg la fund.

Bref. Eu nu mai sunt moleşită.
…Nenea, însă, DA.

Poză de familie

Prima dată am așezat un carton in față, că îmi lăcrimau ochii privind în zare degeaba.
După aceea, am lipit poze pe carton, ca să nu mai văd maroul tern.
Apoi am pus rigips, că e demn și-l poți picta ușor în culori vesele; huma becisnică îmi dă alergii.

Am lăsat neacoperit un spațiu mic, în dreptul sufletului, pe acolo simt lumina din alții. Când am dubii, fug la fereastra de sus, ca să privesc ochii.

Rigipsul nu rezistă la intemperii, așa că am zidit împrejur multe cărămizi roșii, turnuleț.
Am săpat șanț, pe dinafară, și l-am umplut cu apă.

O fortăreață. Acolo stau acum. În turnul care se confundă cu un deal, căci peste cărămizi crește iederă.

Nu mă mai poate cuceri decât bărbatul din visurile mele. …Dar el nu știe unde mă aflu, în lumea asta mare.

Și dacă m-ar găsi, n-am poartă, să-i deschid.

Uite… Desire

Nu mă agită, mă face să zâmbesc și să mă relaxez.
Or mai fi vreo doi, ca mine, în eterul ăsta…

Surprinsei azi o bârfă mică pe coridoare, și voiam să trec mai departe, cu privirea aia a mea, sugestivă. Aveam sprânceana a dreaptă în sus – lăsați oamenii în pace, e viața lor, se culcă și ei cu cine vor – gen.

Iar el (menționez în treacăt că el mă poftește, de ceva timp) mă agață cu replica:
– Lasă, că și de tine am auzit, acum câteva luni…

Fac stop și mă întorc, absolut fericită.
– Ia, lovește-mă, dragule, că de un an și șapte luni m-am călugărit. Dar sunt curioasă, cine se culcă avec Manon și ea nu știe?
– Ăăă… e tipul ăla, care venea uneori cu o cameră și filma prin școală…
– Ăla de un metru șaizeci de-l băgam sub radical, cu plete la spate și chelie în față, slab mort?
– Î-hî.
– Cu geanta aia verde, murdară?
– Nu știu de geantă.
– Cu coșuri pe frunte?
– Ăla, da, de la ziaru ăla…

Mă pleoștesc, brusc.
– E gay. Declarat.

Și plecai cu sprânceana a dreaptă în jos, uuușurel dezamăgită.

*
Sunt atât de boringitor – cuminte, încât nici măcar fitiliștii nu fac eforturi să inventeze, despre mine, o picanterie verosimilă.

În perioadele în care bioritmul nostru are cote care se îndreaptă (din punct de vedere emoţional, fizic şi intelectual) spre zero, suntem aerieni şi cam amorfi.
E de înţeles. <–  😉

Îmbătrânesc. Pe dinăuntru. Nu mai pot para loviturile sub centură, nu mă mai refac uşor.
De la întâmplarea de ieri sunt zombi. Nu mai zâmbesc, efortul mă costă energie.
Fac treaba ca un roboţel, şi merg cu ochii în pământ, pentru a evita întrebările.

*

Azi. Eram la sală, aranjam decorul, când mă sună Antenuţă, electricianul. Cel care, în afara orelor de program vine, şi iar vine, să revadă spectacolele.
– Doamnă, îmi deschideţi şi mie uşa de la biroul dumneavoastră?
– De ce, puiule?
– Am o siguranţă de schimbat.
– Vin acum.

Mă târăsc, apatică, spre birou… …Şi mă întreb, pe drum, ce siguranţă am eu, de schimbat, pe-acolo…

Ajung la ușă. El era acolo.

Cu doi trandafiri albi, în mână.
– Unul este pentru dumneavoastră, celălalt este pentru Irina.

Instant, îmi ţâşnesc lacrimile, fluviu, din ochi.

– Pentru ce, dragule? Pentru ce ne dai flori?
– Voiam să vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi.
– Mă copleşeşti…

Şi plâng, plâng, fără să mă gândesc măcar o clipă că sunt penibilă, că ar trebui doar să zâmbesc şi să mulţumesc, amabil.

–  Îţi mulţumesc… Mă copleşeşti…
– Aşa! Acum ştiţi şi dumneavoastră ce simt eu când ies de la spectacole.

…Antenuţă, electricianul. Steluţa luminoasă a unui azi mohorât de ieri.

E vorba aia populară: Ai grijă la pragul de sus.
Eu îi sfătuiesc pe ai mei să fie atenți întotdeauna la cel de jos.
Da? 😉

*

Fratele meu îmi spune, de multă vreme: Doamne, cum scrii tu tot ceea ce ți se întâmplă, în jurnal… N-o mai face, nu te mai expune…
Mă expun, din secunda în care mă așez în pat. Dacă vine un cutremur, cade tavanul pe mine și mă face tablou.
Mă expun din secunda în care ies din casă. Chiar și pe trotuar, mă poate spulbera o mașină, oricând.
(E T C-uri)

În lumea virtuală, orice necunoscut îți poate electrocuta sufletul. Însă nu îți poate accidenta fatal ființa.

*

Zic să fac o ședință, azi, eu, cu mine. Să îi las pe ceilalți deoparte, să stau așa, să mă gândesc și eu la mine, la problemele mele, doar la ale mele.
După trei secunde de liniște, suptă de vidul din propria-mi viață, am declarat ședința închisă.
M-am întors la ale lor. Mă așteptau la ușă.

*

Mi-e dor să iubesc un bărbat. Mi-e groaazăăă să-l întâlnesc.

*