Jurnalul lui Manon.

…Mă întreb ce gândiți voi.

Voi. Când mă citiți.

Voi…cei care mă citiți dar nu scrieți niciodată la comentarii.

Eu vă pup (că-s pupătoare de felul meu), și sper că sunteți bine. 🙂

Deci prima dată a murit laptopul de pe care se fac proiecțiile.
Iar Adrian, o minune de om, a fugit până acasă și înapoi, pentru a schimba computerul. S-a întors la fix.

În mijlocul spectacolului (spectacolelor!), a făcut ceva puf! la RENEL și am rămas cu jumătate de reflectoare și cu sunet zero.

Iar Dani, altă minune de om, a început să facă ture între școală și pupitrul de lumini, pentru a rezolva problema.

Ca să fie totul beton, e spectacolul în care actorii au intrări din foaier. Așa că, săracii, în loc de concentrare, au asistat la toată frăsuiala. Minunații de ei au intrat în scenă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Așadar.

Astă seară am spus te iubesc de multe ori. Am pupat creștete și frunți.

Eroii mei:
Adrian, arhitectul care face mapping și proiecție;
Dani, inginerul care face luminile (buni sunt inginerii la casele de artiști!!!);
Copiii, de minunați ce sunt ei, că i-au rupt (iar!!) pe spectatori;
Spectatorii, pentru că s-au făcut că nu îl văd pe Dani, când se furișa pe sub rampă, să umble la tablou;
Și, evident, pompierul Alex și pompierul Chiriac… În afara programului de lucru, prezenți în sala de spectacol. 🙂

Eroii mei.
Doamne, cât de mult iubesc eu oamenii-oameni!

…Zile de foc. Aşa e din octombrie, încoace. Azi, mâine şi poimâine, zile de foc. Pe repeat.

Mă întreabă o dragă din facultate:
– Ai? Mâine aveţi conferinţă de presă, de-abia aştept să văd în ce te îmbraci.
S-a obişnuit să mă vadă fetiţă, la evenimente. Nu hip-hopper. Fetiţă. Amfitrion.

– Mâine o să car decor, împreună cu ai mei. Deci pantaloni de traforaj, iubita.

Încă nu mă comport ca un director. N-am timp. Plus că nu dau doi bani pe funcţii.

Am o echipă. Suntem o familie. …Şi azi, şi mâine, şi poimâine. Pe repeat.

Suflete.

ȘI

Unitate de măsură.

Deci să vă spun tărăşenie. E aproape ora patru după amiaza, şi pe copăcelul chel din curte se adunară toate vrăbiuţele din Bucureşti.
Au şedinţă.

Ciripesc în paralel, să nu le apuce întunericul cu meetingul neterminat, apoi tac strategic.
Iar biroul mi se umple cu o linişte seacă.

După momentul de reculegere, iar încep să se certe.

…Unele cred că a venit primăvara. Altele nu mai cred în nimic.

Deci mi-am tăiat respiratia găsind această poză.

M-am îndrăgostit de el. ↑
O să rămânem împreună, și la bine, și la rău. 😉

Teatrul este farmacie, pentru actori. Totul se gradează, se asumă, până când apari în fața publicului și îi creezi senzația că reacțiile sunt spontane.
Profesionistul adevărat păstrează entuziasmul amatorului, însă repetă performanța. Again and again.

Sala e plină. Știu spectacolul pe dinafară. Vreau să simt pulsul spectatorilor, așa că stau pe trepte, în mijlocul lor.

Spectacolul e solid. Ancorat. Copiii caută, încă. E bine. Sunt vii. Știu când se râde, când lăcrimezi, însă sunt două momente care te spulberă. Pe ele le urmăresc. Trebuie să fie farmacie.

Publicul e cald, căci e impresionat, în primul rând de felul în care arată studioul, de atmosfera familială, de aerul de teatru.

Vine primul moment, eu am sufletul pâlnie. Spectatorii îl iau, surprinși, direct în plex, și încremenesc. Nu mai respiră, o secundă, la unison.

E bine.

Vine și al doilea. Al doilea e lung, te indoaie, te amețește, te doare.

Final. Lumea în picioare. Aplauze.

Mă uit în spate, la invitații mei. G., ditamai bărbatul, are pânză de lacrimi în ochi.
Roxana a rămas pe scaun, jos, nu e în picioare.
Mă strecor în spatele ei și o ating ușor pe umăr, cum ți s-a părut?
– Nu pot vorbi acum…

Catharsis se numește. Un spectacol intră în plexul pe care l-ai lăsat deschis. Și găsește acolo ce ai tu bine pitit, în momentul acela, poate să fie o mare bucurie, poate să fie o amarnică tristețe. …Pe care o eliberează, copleșindu-te încă o dată.

**
Roxana n-a putut vorbi, însă a scris.
G. m-a rugat să îi țin loc și azi, vrea să îl revadă. E a treia oară. Și îi cheamă și pe alții.

**

Farmacie – pentru actori, terapie – pentru spectatori. …Teatrul, uneori.

Răspund aici mesajelor voastre de ieri.

Aiurea sau nu, azi n-am avut net la şcoală, căci s-a luat curentul, cu tot cu apa de la robineţi şi de la veceuri, imaginaţi-vă ce haos…

Să vă spun ceva: la început, jurnalul acesta era o pânză pe care eu stropeam culori fluorescente, iar uneori, noroiul cu care mă mânjeam involuntar.
Din februarie, încet şi sigur, jurnalul a devenit un forum de discuţii, am mai spus-o, un foc de tabără, lângă care se adunau oamenii ca mine. Oameni cu istorie de lacrimi. Oameni care au fost muşcaţi de rău sau de doliu. Inteligenţi, cu ochi care văd, nu care privesc.

M-am ferit, nu ştiu cum, şi m-aţi ferit şi voi, cu ţinuta voastră, de mizeriile pe care le putem vedea la comentarii, în alte părţi.
Loazele s-au ţinut deoparte. Din păcate, încă nu scriu alţi oameni ca noi, aici. Îi înţeleg, căci ştiu ce simt ei.

Jurnalul ăsta a devenit o comunitate în care vin cei cu dureri, pleacă, apoi vin alţii. Dar mereu vin alţii. La fel de extraordinari.

Nu ştiu ce simţiţi voi când mă citiţi, sunt prea plină de ceea ce simt eu. Însă când eu vă citesc pe voi, aici, la comentarii, sau pe blogurile voastre, rămân smirna, cuminte, redusă la tăcere de admiraţie.

Nu mă mai calmez/hrănesc de multă vreme cu ceea ce scriu eu, ci cu felul în care reuşesc uneori să vă fac pe voi să vă simţiţi.
Nu spuneam că am structură de forumistă?

Aş vrea să am energie, acum. N-am.

O să-mi revin.

Aş vrea să ştiţi, şi să mă credeţi, că în toată viaţa mea n-am fost atât de copleşită şi de onorată că am întâlnit un OM ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
(…)

… Da, mă refer aici la VOI.

*

Nu ştiu cât pot să îi învăţ eu pe alţii ce e bine.
Ştiu, doar, că lecţia adevărată de omenie se află, nu în articolele mele, ci la comentarii.

Da. Eu vă mulţumesc. Şi da, e patetic şi lame ce scriu. 😉

*

P.S. Dragoş, ne-dragule, rămâi la site-urile cu masaje erotice. Aici nu te vei regăsi decât în mesaje eroice cu finalizare pamflet.

Situaţia e cam aşa: Voi aţi citit pagina mea de prezentare, din jurnal, aia în care spuneam “Cum am ajuns aici…abia acum”?

Prin pagina aia, scriu, la un moment dat, că reiau jurnalul pentru că am doi fani ( dintre care unul sunt eu.)

M-am întâlnit, azi, cu celălalt fan.

– Auzi, tu mă mai citeşti?
– Da, dar mai rar…
– Aha. De ce?
– Nu mai scrii ca altădată. Citesc mai mult articolele pe care le scriai mai demult.

Corect. Nu mai scriu ca altădată. Nu mai sunt atât de tăioasă, atât de rea, de cinică, de dracu să mă ia. E atâta ură în jurul nostru, mocnesc atâtea drame şi e vid de speranţă… Nu simt să alimentez, ci să calmez…în lumea în care linişte e sinonim cu banal.

Plus că nu iubesc. Amorul, mai ales cu zbânţuirile lui în nedeterminare, mă ţinea vie (în sensul cel mai chinuitor).

Sunt singură, de doi ani. Neaventurieră.

Mă cenzurez, în legătură cu multe lucruri.

Înainte, boscorodeam sarcastic pentru că ştiam că nu mă citeşte nimeni, jurnalul era portiţa mea de defulare.

Acum, când lovesc tastele, fac victime colaterale.

**

Voiam să ştiţi că ştiu. Că nu mai scriu ascuţit, aşa cum scriam odinioară.

Aş renunţa la jurnal, şi mă doare de parcă m-aş despărţi de cineva cu care am trăit o viaţă.

Nu ştiu ce o să fac.

Ştiu doar că nu vreau să mă forţez să fiu cea de acum câţiva ani.

Ca un plus de paradox, oamenii care în ultimul timp m-au făcut să sufăr îngrozitor, mă citesc.
… Deci iată, eu, acum, mă justific, în loc să calc pe câteva capete goale… odihnească-se minţile lor în pace…

Deci nu ştiu ce o să fac. N-aş vrea să vă pierd pe voi, n-aş vrea să renunţ la mine.

Acum am descoperit melodia. Are ceva cald, şi-mi aduce aminte de vremea în care dansam.

O ascult, de ieri, într-una.

Poate că o să vă placă. Ritmul. Şi armonia.

… Dacă vă place muzica neagră, evident. 😉

I don’t love you no more.