Archive for the ‘Oglinda’ Category
Am primit-o de la un om care mă iubeşte.
“Dar zâmbeşte, Manon… Uite, ăsta-i adevărul despre tine! Aşa eşti!! Ascultă versurile!”
… Zâmbesc, iubitule. 🙂
*
O dedic, mai departe, cititorilor.
Greena evergreena.
O știu.
O pup în creștet, sau o strâng în brațe.
O citesc. E în top, și are și de ce să fie acolo.
Ea este precum scrie, nu se dă altfel.
Face parte din categoria aia de bloggeri autentici – care se dezvăluie, pe net, nu se acoperă cu zahàruri neverificabile.
M-a rupt, cu ceea ce ascunde grina, azi, printre litere.
Am urât, urăsc și voi urî bărbații lași
Mă loviși direct în plex, grin.
Deci mulțumesc pentru că și te iubesc de-fi-ni-tiv!
Mă ustură ochii.
De la nesomnul de azi noapte.
De la căldura ucigașă de azi.
…De la plâns, de fapt.
*
Eram în culise. Pe scenă, se desfășura Gala.
Îi ajutam pe copii să dea premiile. Voi stați pe scenă, mami, iar eu fac pachețelele.
N-am vrut să aflu de dinainte cine ia premiu. Îi iubesc pe toți și punct.
Când se strigau nominalizații, îi întrebam pe ai mei: Cine o lua?
Deci eram în culise. Premiile se sfârșiseră.
Pe scenă urcă Rectorul. Se îndreaptă spre microfon și se adresează sălii pline:
Voi acorda un premiu foarte important. Premiul Rectorului. De fapt, nu e premiul meu, ci al vostru…
Diana mă întreabă: Cui îl dă?
Mă uit la masa goală și mă taie la inimă, doamne, am uitat un premiu? Nu sunt toate obiectele aici?
… Și aud, ca prin ceață: …Se acordă directorului studioului de teatru, Nona Oprișan.
Am încremenit, de șoc.
Am urcat scările, cu lacrimile în beregată, uitându-mă în ochii rectorului cu privirea de salvați-mă.
Parcă mă frânsesem pe dinăuntru și mergeam în relanti, tremurătoare.
Am bălmăjit un mulțumesc, cu pieptul zguduit de suspine pe care încercam să le opresc.
M-am întors spre sală, și am văzut, cu ochii împăienjeniți, copiii – care mă aplaudau.
Cei de pe scenă mi-au umplut brațele de flori roșii și m-au îmbrățișat…
Eu aș fi vrut să fiu demnă, dar deja suspinam ca un om fără aer.
Nu puteam vorbi.
Dar simțeam nevoia să comunic.
Cu ce?
Mi-am pus mâinile la buze și le-am trimis pupic celor din sală.
Apoi, mută, am șoptit un fără sunet: V ă i u b e ș t e m a m i.
Și m-am întors în culise, cu genunchii moi de emoții, sufletul copleșit și onorat, inima – praf și machiajul, varză.
*
Mă ustură ochii.
… De la plânsul cel bun.
Contează. Să simți. Că ești. Iubit.
Garçon, fă-mi, te rog, puţină umbră cu body-ul tău sculptat, şi te rog să nu vorbeşti, ascult valurile. După care te rog să îmi aduci ceva de băut. Fără alcool. Rrrece. Cu multă gheaţă. Într-un recipient gen nucă de cocos. Mulţumesc.
Ţineam ochii închişi, în autobuzul gol, şi respiram aerul condiţionat care îmi vântura parfumul din păr.
Merg spre şcoală. Mai avem azi şi mâine.
Aşa că am prins un moment de visare.
Pup cititorii. …Ăsta-i alt moment frumos. 🙂
Exact acum un an, pe 30 mai, scrisesem ceva. Sonata în FĂ major.
A dracului coincidenţă.
A trecut un an. Iar nenea, astăzi, din nou, îmi mărturiseşte pofta lui de mine.
Yuuuuuk!
– Măh, vrei să încetezi?
– Deci să nu mai fac propuneri.
– Deci absolut NU!
…Avea ochii vulpici şi febrili.
Emetiral.
*
De ce unii nu se opresc din sperat nici atunci când sunt refuzaţi pe faţă?
I-am adoptat şi pe copiii de la Cluj. 😉
*
Suflu aici un secret, că mi-e ruşine să îl povestesc celor din viaţa reală.
Mi-am meşterit, azi noapte, în gând, un trofeu, şi mi l-am acordat solemn, la o ţigară a prieteniei, în bucătărie.
Era ora 3.
Trofeul-statuie este mic, din bronz, şi reprezintă un om. Ar semăna cu ăla de la Oscar (eu i-am zis, trufaşă, Nobel) dar stă în poziţia Gânditorului de la Hamangia.
Mi-am acordat această statuie, pentru că, de câteva zile, oamenii din jurul meu îmi oferă mărgele de fericire iar eu nu ştiu să le port la vedere.
Alaltăieri, o studentă mi-a zis că sunt fenomen. Eşti un fenomen, n-am mai întâlnit oameni ca tine.
Ieri, Decanul Facultăţii din Cluj mi-a spus: Am vrut să vă cunosc, să mă prezint şi să vă mulţumesc pentru tot. Mi-au povestit copiii despre dumneavoastră.
Aseară, preşedinta juriului de la Master, doamna Marina Constantinescu, s-a oprit în mijlocul puhoiului care aştepta să între la spectacolul clujenilor şi mi-a spus: Nona, îţi mulţumesc. Pentru tot ceea ce faci. Eşti un om minunat, i-am spus si rectorului…
Să mai suflu un secret: Când oamenii îmi mulţumesc aşa, eu nu înţeleg pentru ce.
Dar mă bucur de mărgeaua aia rotundă, căreia îi zic fericire.
Azi îi aştept pe ai mei, echipa minunată pe care am format-o.
Le voi da mărgelele, lor: Măh, vă iubesc, fără voi aş fi nimic!
.
.
.
.
.
.
… Cald şi pe la voi, huh? 🙂
