Andreea e la mine în birou, şi mă toacă la cap:
– Hai să faci un test sincer, din care o să afli cine eşti tu acum.
– N-am chef. Nu cred în astea.
– Încearcă.
– Pff… Bine.
*
– Nona, imaginează-ţi un cub, în deşert…
– Deci mă plictiseşti, deja.
– Încearcă.
– Nu e un cub, ci două.
– DOUĂ? Asta e nouă… Cum sunt, ele?
– Unul e negru, altul e transparent.
– Aşa… Ce mărime au?
– Pff… Cam aşa de mari. Puţin mai mari decât cubul Rubik. Sunt în aer şi se învârte fiecare în jurul axei proprii.
– Boon… Acum imaginează-ţi un cal, acolo. Ce vezi?
– Giiz… O să crezi că sunt nebună. Are corn. E inorog.
– Fetiţă sau băiat?
– Nu-i văd puţa. Poate fetiţă, dar în reprezentarea mea este asexuat.
– Ce culoare are şi unde stă în raport cu cuburile? Ce face?
-Este alb. E în spatele cuburilor, la trei metri. Stă. Nu face nimic. Cuburile sunt în faţă, el stă pe diagonală şi priveşte spre stânga (de aici de unde-l văd eu).
– Hmm… E mort?
– Nu. Viu. Stă în picioare, cuminte.
– Bun. Acum imaginează-ţi o scăriţă.
– E de sfoară, cu treptele din lemn. E întinsă pe jos. Porneşte de la cuburi şi ajunge la cal.
– De sfoaa-ră?
– Da.
– Acum imaginează-ţi flori.
– Da. Multe. Galbene. Sunt aşezate în scăriţă, ca în mici parcele.
– Aşa. Acum imaginează-ţi o furtună.
– E de nisip. Dincolo de cal, cuburi şi scăriţă. Par protejate, toate, de un perete transparent. Gata?
– Gata. Acum să îţi explic: Cuburile reprezintă ego-ul. Nimeni nu mi-a mai zis că vede două. Mărimea lor spune cât de mare este acest ego. La tine sunt mici, dar sunt două, unul negru şi altul transparent. Încrederea în tine, Nona, e zero. Calul e bărbatul. Inorog (nici pe asta n-am mai auzit-o) – deci platonic. Scara – prietenii. De lemn, cu noduri. Puţini şi definitivi. Florile – copiii. Nu sunt legate de cub sau de cal, deci n-o să ai copiii. Ai, în schimb, copiii prietenilor.
– Nu ai prietenilor, ci pe voi. Vă am pe voi.
– Furtuna – necazurile majore. Tragi singură concluziile. E dincolo de cal, cuburi, scară, flori.
*
…Cine sunt eu acum, cică…
Bloody true. 🙁
