Jurnalul lui Manon.

Cum vin, ele, lucrurile alea bune și frumoase, când ai mare, mare nevoie…

Ete.
De exemplu.
Pe Facebook, văd un link către o pagină care se numește Bătrânul Carpaților.

Am intrat.

Mi s-a tăiat respirația.

Mi s-a făcut dor de copilărie, de curat, de frumos, de liniște, de privit la nori și de alergat prin ploaie.

Chiar așa. Instant. …Privind la o fotografie.

Deci:
Am dat share în paginile prietenilor.

Iar mâine, de dimineață, pornim spre EL.

Să-l vedem.

Să ne minunăm.

Să-l îmbrățișăm.

Să ne umplem inimile și să zicem wow!

Iată-l (dă click pe poză):
.

.

.

.
Melodie de pornit la drum: Waldeck – Make my day

M-am gândit eu bine:

Raza mea de acțiune este scurtă, însă de lungă durată.

(Privire de cocker)

Am un comunicat important de scris în jurnal, așa că aș ruga audiența inexistentă să nu pufnească în râs – căci posed și eu o demnitate pe care am dreptul să o feștelesc, din când în când, aci, în spațiul meu virtual. Mulțumesc.

Ahem.

Comunicatul e scurt. (Suspin voalat)
Să se rețină că vreau un copil.
Al meu.

Pfui. Fu greu cu comunicatul. (Audiența inexistentă poate aplauda moale, în fundal. Dacă îi vine să râdă, să se prefacă discret că o îneacă tusea. Mulțumesc.)

Deci vreau un copil.
Și în momentul acesta solemn, din miezul nopții, când inima îmi bate tare iar pe fundal aud un greiere de grădină (cred că sunt chiar doi spre trei), în loc să înalț o rugă fierbinte, mie îmi trece prin minte un banc.

Știți bancul cu loteria? (Pufneală în râs, scurtă, și reprimată spontan)

Unul era sărac rău, și se tooot ruga la Dumnezeu, optimist și cu bună credință:
– Doamne, ajută-mă și pe mine să câștig la loterie!!
În fiecare zi.
– Doamne, ajută-mă să câștig și eu la loto, te rooog!!!

…

Într-o bună zi, exasperat, Dumnezeu scoate capul printre nori și îi răspunde:
– Păi JOACĂ!!!

(Audiența inexistentă poate, acum, să schițeze un zambet cu tâlc, și să îmi lase, aici, un strop de energie pozitivă pentru copil. Mulțumim frumos.)

*

Notă:
Îți mulțumesc, Carmen S., tu m-ai inspirat, și sper să zâmbești cald.
…O faci, deja. 🙂

(Privire de căluț)

Zice-i-ar, unii, sălbăticire.

Ești sălbăticită, Nona!

*

Pe vremea copilăriei mele, mâncam portocale și banane doar iarna.

Când miros portocale, simt să zic wow!

Jucăriile, tot în vremea aceea, erau puține.

Când văd jucării, simt să spun wow!

Iubirea avea, în adolescența mea, etape parcurse cu sfială, iar în plex creșteau fluturi, neomorâți și neasfixiați de sexul prematur.

Mă îndrăgostesc pe aceleași coordonate, și simt în plex același wow!

Azi am fost la un Drive In, să văd un film. Pentru prima dată.
Mașinile erau aliniate frumos, boxele, date la maxim, acțiunea de pe ecran, trepidantă, iar eu, cocoțată cu picioarele pe parbriz, aplaudam și ziceam wow!

*

Sunt ciudată. Wow!

Mă minunez în gura mare de frumos. Wow!

E bine să fii sălbăticit. Guști și te bucuri, pas cu pas, de-aceleași lucruri – ca și cum le-ai trăi prima dată – rupând din acest secol XXI numai bucățile frumoase, cu miros de portocală.

Capacitatea de a privi fermecat în jur ține de copilăria ta care nu se lasă abandonată.

(Și aș adăuga aici un wow! timid și tâmpițel.) 🙂

Mi-a scris cineva, odată, să am grijă cu jurnalul ăsta, că o să mă înghită. Și a adăugat: ” Tu nu vrei relații, tu vrei material să îți hrănești jurnalul”.

Aș putea răspunde, la cele de mai sus, un roman întreg (începând cu numărarea relațiilor descrise în aceste 970 de pagini).
N-o fac.
Omul care și-a permis să insinueze că știe cine sunt eu, ce vreau și ce caut – își câștigă existența făcând experimente și disecții.
…Asta apropo de “material”.

*
Eu, cu mine, de ceva timp, sunt în armistițiu.
Stau în banca mea și aștept nu știu ce.
Dar în jurul meu se întâmplă chestii.
Mă afectează.
Deci scriu.
*

– Nona, despre mine ai scris articolul cu “Ascultă, fetiță…”?
– Nu te cunosc, iubita…
– M-am regăsit acolo…
– Atunci și despre tine am scris.

*
Jurnalul acesta este supapa mea de eșapare.
Mă bucur că bolovanii n-au acces la cheia felului în care scriu.

…Și nu, nu coc nimic.

Ascult o melodie pe care n-am auzit-o de… multișor: Rumors

Link: Distanța dintre doi oameni…

Și când tăcem spunem ceva, nu?

Doi pe-o bancă, privind la același cer.
Unul vede o stare.
Celălalt – doar culoarea.

Prin camera se tot falfaia o musca juvenila. Nu bazaia, n-avea, inca, glas.
Ii ardea de joaca. Mi se aseza pe picior, imi topaia pe mana.
Ma prinsese intr-un moment solemn, filosofam prostii.

Si proasta asta de musca se zbenguia rasturnandu-mi gandurile.

M-am enervat.
Am reperat-o pe un perete si m-am strecurat usor, din pat, cu un capac de cutie in mana.
Deci atat! O omor!!

Maria ridică ochii din telefon si ma interpeleaza nazal:
– Vaaai, Nona, cum sa o omori?

Ma opresc, naucita si usor in culpa.
– Ma seaca, nu vezi ca nu ma lasa in pace?
– Dar e mica… Nici macar nu si-a trait viata.

OK. Deci acest argument m-a lasat masca. Am pus cutia jos, invinsa.
– Bine, Maria. Dar daca ai salvat-o, trebuie sa o botezam.

…Si am intitulat-o Miki.

Azi dimineata, in febra pregatirilor pentru mersul la plaja – care se desfasura pe principiul zaceam in pat si ne faceam curaj sa plecam inainte de a ne prinde pranzul, Miki, musca juvenila, se dadea huta pe Maria.

Aburita de somn si ciufuta, Maria se ridica din pat si boscorodeste, in drum catre baie: Deci eu pe asta o omor!

M-am ridicat in capul oaselor si am zis: ATAT!
– Ce?
– Nu omori nimic. Miki e familie, las-o sa te bazaie!