Există momente în viaţă când deschizi ochii dimineaţa, după ce toată noaptea ai fost urmărit de un coşmar binemeritat.

Îţi bate inima şi ai o stare de regret şi de teamă – şi ele, binemeritat nedefinite.

Faci cafeaua, duşul, într-un timp extins frame cu frame gen Matrix, iar în secunda în care te aşezi pe scaun, te pufneşte un plâns cumplit, care te sperie de te uiţi pe pereţi să vezi de unde vine.

Te urăşti amarnic, te dispreţuieşti, eşti în război direct şi spontan cu propria fiinţă.

Inamicul te pândeşte prin oglindă, iar tu eviţi să-i cauţi ochii, pentru că nu poţi duce încărcătura pupilei dispreţuitoare.

Dezamăgirile crunte pe care ni le oferă, periodic, propria persoană, sunt amarnice şi groaznic de purtat.
Pentru că împarţi, cu duşmanul, acelaşi corp.

… Asta simt acum.

Şi când te gândeşti că şi coşmarul de azi noapte, şi plânsul care nu mă lasă, de azi dimineaţă până acum, au fost declanşate dintr-un nimic… Aseară, Maria a spus simplu, aproape fără să suspine, Nona… Vin, IAR, sărbătorile de iarnă…
I-am răspuns, senină, Şi ce? Vin şi trec.

… Azi dimineaţă, m-am aşezat pe scaun, la cafea, şi am izbucnit în plâns amarnic, greu, de jale… Căci mi-au trecut razant, prin cap, cuvintele

Sunt singură

E numai vina mea

*

Cică sunt crize existenţiale.
…Binemeritate, evident.

Pfuaaiii… Nu am ce să scriu.

Parcă mi s-a oprit liftul între etaje.
Și parcă e prea multă lumină în creier, că-mi văd gândurile și n-am curaj să le așez pe căprării.
Deci fug de ele și mă uit în golul care n-are nici întristare, nici suspin.

Sorry.

M-a trezit c-un ghiont, azi dimineață, un frigulete de ăla, iernatic… Bântuia prin cameră, niznai, cică…
Am dat să-l afurisesc, dar mi-au înghețat gândurile în drum spre duș; deci am uitat ce voiam să zic, de dârdâială.

Am privit prin geam, afară. Cerul, complice. …Complice-frigului. Deșiraaat, ca un pufuleț murdar de tină.
Soarele, pitit și supărat. Neprietenos.

Frate, e toamnă, dar ia-mă încet, giz, bombăn eu cu ochii în fierbințeala cafelei.

Am ajuns la școală cu sufletul gol și gri. Mi se transferase toamna în sistem, așa că la prânz i-am spus Irinei că plec acasa, că am ceva de plâns puțin.

Trebuie să mă, ah, ajustez la noul anotimp.

Ba nu.

Nu vreau.

Mâine mă îmbrac în roșu, ca să acopăr griul, și o să zâmbesc zgribuliților, pe stradă.

C-așa vrea mușchii mei de luptătoare!!!

(Și-am scris aici, ca să îmi fac coraj).

Primim ca să dăm mai departe.

Ce adevăr simplu.

Doar noi ne complicăm inutil.

Iată.

L-am primit, și vi-l dau și vouă. Acest link.

E o poveste simplă, fără mari filosofii.

Finalul e surprinzător.
Ca întotdeauna (…dacă ai răbdare să-l aștepți). 😉

Deci decupam o inimioară roșie, în gând, ca s-o lipesc pe un bilet imaginar.
Doar că îmi tremura imaginea, din cauza gândurilor alandala. N-am sharf-ul bun, de vreo trei zile.

Așa.

I-am ciuntit inimii, ah, partea din dreapta-sus, pe urmă – ca să cică o îndrept- am tăiat prea mult și din stânga.
Am stricat forma aia de două semne de întrebare puse față la față.  Arată ca un ștuț.

Lasă.

Bine că nu e februarie, paișpe.

…Căci dacă-aș fi lipit-o așa, pe bilețel, jos aș fi scris (cum altfel decât) evidentul:

I love you from the bottom of my spleen.

Știi tu.
Cum trebuie să.
Ce trebuie când.
Pregătești va fi-ul.
Ai totul programat.
Îți bate inima tare când mă lipești de pieptul tău, dar o ignori și îmi explici.

Știi tu.

Iar eu ascult cu luare-aminte.
Îmi bate inima tare, și sunt amuțită.
Așa o fi, cum zici.
Am obosit.
Mă uit în spate, trecutul.
Mă uit în față, nu văd nimic.
Să merg pe mâna ta, zic.
Gândesc, fugar, că viața, așa cum am trăit-o eu, m-a învățat că nu e bine să încerc să o calc pe cap. Căci vine bumerang și se izbește-n inimă, de-o face praf.
Gândesc, fugar, ce-ncerci să calci, și mă forțez să uit ce am gândit.

Ia să vedem, cum e de data asta, când îmi anihilez antenele, și mă las pe mâna ta.

Fac ochii mari, și murmur:
– Îmi stingi lumina. Sunt curioasă dacă fluturii se înmulțesc pe întuneric ca ciupercile, sau mor.
Și îmi răspunzi, zâmbind, cu siguranța aia că știi tu, va fi de bine:
– …Poate că se extind.

Îmi încolțește-un gând fugar, alt gând fugar, ah, da, să se extindă; așa cum trupurile, când mor, se aluuungeeesc…
Dar tac și-mi îngrop gândul.
Să merg pe mâna ta, și să încerc altfel-ul, programarea la sentiment, stai deoparte-ul și ai răbdare-a.

*
Și iată, poc, cum ieri văd privirea de sticlă, aia care curentează.

Miroase-n aer a vag derizoriu, și-mi umblă-un fum de întrebare prin creier, dar nu doare.
Ce dracu se întâmplă aici?

*
Iar azi, întâmplător, îmi cad sub ochi niște cuvinte.

Iată:
A cugeta, atunci când ar trebui să simți, este tipic sufletelor fără aripi. (Honoré de Balzac)

Magistral.

Aspir cuvintele alea, am iar antene, și-mi (re)confirm că nu există întâmplare. Nu le-am găsit așa, într-o virtute spiralată a ne-coincidenței.
Citesc și recitesc fraza aceea, nu mai am fum în creier, doar o smerenie.
Căci însăși VIAȚA tocmai mi-a transmis: “Puiule, ai fost complice tăcut la împărțirea mea în bucățele, fugi și rămâi departe.”

*

Sunt oameni care sting lumina. Căci ei dețin adevărul definitiv, își programează destinul pe porții și se vând – pe bucățele de timp.

Nu e motiv de tristețe.

Ieși din locul întunecat.

Afară e soare.

…Și mult spațiu pentru aripile tale.

♥

Dacă şefu’ ar vedea traficul din ultimele zile, ar zice bravo fată.

Sincer?

Îmi vine să-mi bag picioarele în jurnalul ăsta.

Stăm o tură. Înţelegeţi voi, ai mei (vă pup).

↓
.

↓
.

↓

Am spus-o și o repet: felul în care scriu eu nu rezonează în mase, ci în individualități.

Nu m-am împrietenit cu bloggări, căci nu sunt bloggăriță.

Nu fac reclamă jurnalului, pentru că e jurnal, nu ziar virtual.

Am cenzurat, la comentarii, doar trei imbecili – și n-aș fi făcut-o (dacă mă insultau doar pe mine), însă bietele loaze îi bălăcăreau pe prietenii mei.

Cineva, nu știu cine, mă citește și a avut inițiativa de a pune linkuri cu articolele mele pe un site (te rog eu, n-o mai face).
Și a deschis cutia Pandorei.
Căci în virtual, pitiți bine, se află mulți (prea mulți, doamne!) dăștepți ai puștii mele, din categoria înmulțire prin diviziune, fără fecundație.

Așa.

*

Aș dori, acum, să am o discuție cu ai mei only.
Căci am o nedumerire și mă gândesc să o zdrențuim împreună.

Ce fel de personalitate, cât creier și ce număr de coaie poate avea un om care, citind articolul acesta:

inocență cu perversiuni

răspunde așa:
“cred ca autoru’ a dat.o.n bara cu vreo cucerire de.a lui, ma rog tentativa nereusita..si acum incearca de fapt sa nu.si asume vina :)) e prea pornit pe niste carari ce nu prea isi au locul in capul unuia care stie ce vrea si mai ales stie ce sa faca pt a obtine ;)” ???

Deci gizăs.

Manon, “autoru”, e femeie, you moron.
Tu ai descoperit ce sex N-AI?

O ştiţi.

Melodia.

Şi ce?

Iată. DANCE!

Să purtaţi soarele în inimă, no matter what.
Pupici.

Semnat,

un licurici. 🙂

Mi-e dor să spun mi-e dor de noi.

Trăiesc într-o lume romantică.

Uite, cam aşa. 🙂

Mi-e  foarte dor să spun mi-e dor de noi.

*

Iubiţi-vă fără pretexte sau subterfugii. Simplu.