Jurnalul lui Manon.

Mă târăsc precum limaxul, şi am privirea şaişpe.
O văd în pupilele curios temătoare din jur.

Zic să mă repliez, dă-mă dracu cu dramele mele, cu tot!

Schimb mersul. Sunt culă şi zâmbesc metafizic.

…Abia de-acum încep să par dubioasă.

Încă vreo trei ore, şi o să mă târăsc spre uikendul nesfârşit, ca limaxul, cu privirea şaişpe.

Leim.

*

Voi… Să fiţi bine, că e soare, afară.

E lună plină.
…Plină de ce?

De, hm… lumină.

Luna plină exacerbează senzațiile, angoasele, și le trage spre ea, ca un burețel (deci asta cu exacerbatul a fost adâncă, rău; mai bine săpam, cinstit, o groapă).

Deci e lună plină.
Are și aură (ia, lovește cu o metafizică, dragă, de ce o avea, azi, luna, aură?)
Nu știu de ce are aură.

*
V-am spus.
Leim.
Mi-am înghițit fluierul, de vreo săptămână (așa-ți trebuie!)

Aș scrie. N-aș prea.
Pun, prima dată, semnul de avertizare, că așa e politicos, și pe urmă, zilele următoare, o să mă strecor mișelește pe sub pavăza lui, și o să scriu leimuri neinteresante că așa e viața, uneori, pe zero.
Dar trebuie să-i avertizez cumva pe cei care mă citesc, nu?!

Exemplu de leim:
Mă iau, uneori, și dau cu mine în câte un om, cu toată forța monologului care nu acceptă replică.
Lovesc cu mine în el, nu pentru a-l supăra, ci pentru a mă face, eu, praf.
Ca să merg mai departe.

*

Semnul, pentru cei care intră, în perioada următoare, în jurnal:

A venit iarna, direct.

Și a surprins copacii îmbrăcați în frunze.

Ploaia de ieri mirosea a geruț.

Octombrie, anul trecut…

link -> Eu = persoana a doua plural.

Octombrie, anul acesta…

La fel.
…Doar că pomii au, încă, frunzele pe ei.

Am găsit, pe Facebook, o notificare: Camelia tagged you in a post.

Am dat click.

Era tag pe un articol din jurnalul meu, cu link, cu tot, și cu mențiunea Cameliei: Te ador, Ovidia-Manon.

M-am topit, de drag și de mândrie…

Și apoi m-am speriat.

Articolul, scris în ianuarie, ahh, doamne… cât e el de definitiv așa: Am fost întotdeauna rezervă.

◊♣♥♦

N-o să mă schimb niciodată.

O

Să

Practic

Forever

↓

(link) -> SĂRITURA ÎN GARD

Aşa.

Deci aştept acest lucru de un an de zile, şi s-a întâmplat.

În luna septembrie, am avut vizitatori, în jurnal, din toate judeţele ţării.

Şi scrisei aci, să mă fudulez puţin.

Mulţumesc frumos, vizitatori, şi cititori, şi prieteni!

(iuhu.)

Dovada:
.

.

.

.

.

Sursa (link direct): WTA

Pentru ai mei dragi:
Dați drumul la sonor, și uitați-vă la clip full screen.

E vineri, parcă, iar eu simt nevoia să împărtășesc cu voi sentimentul de ACASĂ.

Merită. Nu știu clar ce, dar merită, asta îmi iese din taste, acum.

Pup, cu drag, uikend luminos vă doresc!

Mi-a strecurat un bileţel.
Şi mi-a spus: Pune-l în jurnal…

I-am răspuns: Bine. …Dar o să scriu, acolo, dragule, şi ceea ce cred eu…

*

“Puiule,
Viata o traim intr-un singur sens. De cele mai multe ori suntem singuri, cu sperante sau dezamagiri. Apare cateodata o lumina care ne umple sufletul, care ne copleseste.
Eu am trait alaturi de tine iubire. Adevarata si profunda, o sa o simt toata viata.
Iti doresc sa traiesti cu bucurie in suflet, sa daruiesti si altora ce mi-ai dat mie. Esti lumina, esti fericire, esti viata.
Eu voi fi ingerul tau, te voi iubi oriunde vei merge si orice ai face. Am fost doi nebuni, vom ramane la fel de nebuni in continuare.
Mergi pe drumul tau, plangi pentru mine dar nu te uita inapoi. Esti un om minunat!
Adio, puiule!”

*

Biletul acesta conţine stări pe care le-am traversat cu toţii.
Mesajul acesta ne-a fost transmis, fiecăruia dintre noi, de cel puţin o dată în viaţă. … Nouă, norocoşilor care am fost iubiţi cu adevărat.
Eu cred că iubirea ni se dă.
Eu nu cred în despărţirile pe care le chemăm noi.

Uneori, orbiţi, sfâşiaţi, disperaţi, găsim “curajul” de a da iubirea afară din casa sufletului.
…Ea se agaţă cu mâinile de pragurile uşii.
În loc să plece, ia foc.

Dragule, acum să-ţi spun ce cred eu.
Cred că la voi doi, acolo, e iubire.
N-o să plece, încă.

Ups. Mă scuzaţi. Voi daţi click în out şi mă prindeţi, uneori, în salopetă, cu şurubul în mână şi cu carcasa dată la o parte, boscorodind despre chestii existenţiale de parcă toamna asta, cu asteniile ei cu tot, ar fi numai în curtea mea.

Deci eu cu şurubul în mână şi cu faţa aia clasică de om tâmp. Imagine that!

Voi, cu ochişorul strălucitor, sperând că o să ne hlizim puţin tughedăr.

Eu mă intimidez şi uit unde dracu trebuie să pun şurubul ăla şi pe ce buton să apăs pentru a zâmbi credibil.
…De parcă aş păcăli pe cineva…
…De parcă aş încerca s-o fac.

Vă doresc, din tot sufletul meu patetic, să vă bucure cei din jur!

*
OK. Deci mi-am amintit unde să pun şurubul.
Nu găsesc piuliţa.

Revin, mâine.

Pup.

Eh.
M-am sculat bocind.
M-am tras de păr în gând toată ziua.
Toți, la școală, mă admirau, pentru că eram îmbrăcată în fetiță – prilej bun de umezire de ochi instantă și fugire la pitulare în birou.

Acum simt că sunt goală ca un clopot fără limbă.

Nu pot să mă dușmănesc la infinit, căci voi știți cum e să dormi în același pat cu o persoană pe care n-o suporți și căreia vrei să-i dai brânci, să doarmă pe covor… N-ai somn deloc.
Iar eu vreau să am somn, că mă ustură ochii.

Așa că am venit acasă și i-am înfipt, pe ei, ochii, direct în oglindă, și am zis, (tot în gând): Gândeai c-am murit, neică?

După aia am zâmbit. Mi-s dragă, și mi-e milă, așa, de mine…

Acum meșteresc, din faptele mele bune, din zâmbetele celor dragi, adunate snop aci, lângă inimă, meșteresc, zic, un armistițiu.

De mâine, jur că mă țin departe de Titanic. …Titanicul fiind eu.

…Zise doamna Aisberg. …Aisbergul fiind tâmpita aia din oglindă.

Deci nu. Nu am murit. …Neică.
M-am smerit un pic, și-o să suspin în gând, o perioadă.