Archive for the ‘Oglinda’ Category
Mă stimulează oamenii inteligenţi. (Corect.)
Mă secătuiesc sfertodocţii. (Help!)
Deschid jurnalul în fiecare zi.
Zic să scriu.
Şi nu scriu.
De secătuită.
Vreau să mă îndrăgostesc de un bărbat sclipitor, care să îmi spună TE IUBESC!
Pardon.
Scrisoarea pentru Moş Crăciun va fi scrisă mai încolo, pe zăpadă.
Uf că nu mai ninge odată.
Știi?
Starea aia de blue. Cu auriu pe margini.
Uite.
Pentru mine.
Pentru cei care simt.
Care nu mint.
Care își asumă că, uneori, fac greșeli și cad din susul pe care s-au cățărat singuri.
Doare, uneori?
Ești viu!
Uite.
Nu e pentru toți.
Stare de blue.
Cu auriu mult, ca speranță de va fi bine.
Pentru că ești singur.
Pentru că îți vei petrece veșnicia tot singur.
Până atunci, însă, avem o eternitate de trăit, alături de cei care chiar contează.
Unu.
Doi.
Trei.
And…
Acum recitește ceea ce am scris, pe fondul ăla muzical. O să simți exact ceea ce simt eu acum. 😉
Nu le potrivesc, ci le nimeresc la țintă.
E bun jurnalul ăsta, că cioplesc în el istorie.
Ca să nu uit.
Și ca să-mi amintesc, frate, câtă dreptate am eu când scriu ce simt fără să gândesc ce scriu.
Ete.
Categoria eșec.
Asta. (link ->) ANTENA mea cea bună. Futu-i!
Simt uneori cum mi se scurge, usturător, toamna, prin vene.
E prea mult aer în jurul meu și nicio pernă să-l conțină.
N-am nicio oază în care să-mi potolesc setea de liniște, după traversarea epuizantă a unui deșert.
Îmi vine să bat din picior pentru a strivi secundele aducătoare de tristeți.
Asta simt.
Uneori.
*
Îl văd, în fiecare zi, vara.
Pe la Piața Muncii.
Când merg pe jos la școală.
Mă privește în ochi.
Cu demnitate.
Uneori îmi vine să îl salut și tac.
*
“S-a întâmplat străfulgetor“, îmi zice, azi, la telefon, o prietenă, povestindu-mi ceva repede, și încălecând, în grabă, două cuvinte.
*
Simt uneori cum mi se scurge, usturător, toamna, prin vene.
Și mă întâlnesc cu el pe la Piața Muncii.
E curat.
E îngrijit.
E paralizat de la brâu în jos.
Are picioarele moarte, încremenite în rigiditate.
Nu merge în căruț cu rotile.
Ci în cârje.
Are forță să iasă din casă.
Are putere să respire afară, fără niciun ajutor.
N-are pic de toamnă în ochi.
Străfulgetor, mi-amintesc să respir și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru TOT.
… Și da, îl salut pe acest bărbat, în gând, cu respect.
Corect.
Take your time, baby, take your time.
Relax, baby…
AI RĂBDARE…
Of.
Mă seacă să văd ochi plângând.
Mă rupe să simt inimi lovite.
Mă spulberă să nu pot face nimic atunci când ai mei sunt jos, sau în cădere de prea sus, sau așteptând… Așteptând, ce?
Ce-i chestia asta cu așteptatul?
Of.
Mă doare-n cur de mine, am viața înapoi. Dar cunosc femei tinere, inteligente, frumoase, care sunt puse in stand by.
Mă doare-n cur de mine, dar mă seacă să văd cum fețele femeilor care suferă sunt devastate de suferință.
Văd ochi în care speranța se îneacă în apă.
Dacă mai aud o singură dată că cineva îi spune cuiva să-și înghețe sentimentele și să aștepte, well… I must remember to send him/her a thank-you BOMB.
*
Uite, pentru două fete triste și cu mine trei – dar eu nu contez.
Uite.
Am mai pus-o.
Melodia.
Asta simt.
Pantha Du Prince – Saturn Strobe
Pentru oamenii în avarie, sunetul.
Pentru cei fericiți, imaginea.
Când mă uit la jurnalul ăsta, mă întreb sincer, cine e ființa asta vie, care scria aici.
Parcă n-aș fi eu. Nu mă recunosc.
Am rămas tâmpă, de ceva timp, cu un șurub în mână, pe care nu știu din ce colț de carcasă mi l-am scos.
La ce folosea.
Dacă e util să-l țin, sau să-l arunc.
E bine, dar e trist, zicea Maria Timofeevna, în Demonii.
Trist.
Nu dramoletă de bulevard.
Tristul ăla care te face să zâmbești nostalgic, fără să te doară.
Mă despart de jurnal, încet încet, căci nu mai suntem un tot.
M-am rupt, eu, de mine.
Așa că o să mai cânt, o perioadă, ca un cuc leim, pe aici.
Ori îmi învie pixul, ori nu.
Că mă și întreb, așa, sincer și cinic, cine e asta care scria Jurnalul lui Manon.
O plac.
N-o cunosc.
