Jurnalul lui Manon.

Mă vezi că plâng. Şi ştii cum plâng, că rup pământul. Şi ştii că mă ridic şi merg şoptind, un timp.

Eu pot să duc, când am de dus. M-ai altoit să simt vântul şi anotimpul, să miros pământul reavăn, să înţeleg ce nu cuvântă. Să fiu sprijin şi bucurie. Mi-ai dat să dau. Iar lacrima mi-o şterg firesc, mi-ai pus-o la pachet, de când eram un pui.

Şi duc. Fără să ştiu ce vrei. Fără să ştiu ce sunt şi încotro mă-ndrept. Plec capul şi trăiesc în legea ta.

…Dar EL, astăzi, a plâns. Din vina mea? Din vina ta?

El nu ar trebui să plângă şi să sufere.
I-ai dat lumina ca să-l admirăm de la distanţă, căci încălzeşte-a viaţă, ăsta-i rostul soarelui.

EL nu ar trebui să fie trist şi-ngenunchiat de “sunt al nimănui”.

Deci m-ai stârnit, am nod în gât şi clocotesc blasfemic.
Aşa că-ţi spun, oricât ai fi de Dumnezeu: Fă-ţi palmele căuş, smulge-mi din piept suflarea și du-i-o lui, să îl alini, căci dacă şi durerea noastră de acum te lasă rece, n-o mai lungi şi fă-mă praf sub roată de maşină, numai așa nu voi simți nimic!

– Răducu!!!
(El se întoarce, brusc. E înalt ca stâlpul de telegraf.)
– Moamăă…
– Moamăă, ce?
– Eşti mai frumoasă decît ieri.
– Nu, doar că azi nu am privire de scorpie… Te-am căutat ca să te strig pe nume, Răducuu, şi ca să îmi mai spui o dată “săruumânaa”, aşa, alintat.
– Sărumânaa…
(Ne pufneşte râsul ăla sănătos, pe amândoi, la unison.)
– Bine, te las, să ai o zi frumoasă!
– Stai! Nu mi-ai spus cum te cheamă.
– Manon. (Şi mă rotesc pe călcâi, să plec.)
– Manon, ca în… “Manon Lescaut”? (La mirarea mea mută, zâmbeşte luminos cu dinţi albi, impecabili.)
– Da… Ai citit cartea? (Şi peste suflet îmi trece o umbră fugară, iată minunea de viaţă, ce surprinzătoare este…)
– Am citit-o. Îmi place să citesc. Îmi dai un număr de telefon, Manon, să povestim?
– Nu. Sunt dată. Şi până când nu “divorţează” el oficial de mine, îl ţin ghem, în suflet.
…Tu porţi numele lui …de aceea mi-eşti drag.

Răducu nu mai apucă să răspundă, pentru că simt o durere usturătoare în ochi.
…Pierdută în visare, mi-am atins, cu pensula rimelului, globul ocular.

Fug pe scări, sunt în întârziere, nu e prima oară când croiesc dialoguri imaginare în faţa oglinzii…

O să ocolesc zona de construcţii, azi.
Iluziile trebuie să rămână la locul lor, ca visări în inimă, nu trebuie transformate în deziluzii.

Omul din şanţ are în comun cu mine doar un nume care îmi face inima să tremure.

**
update 7 iunie:
1. cand esti indragostita nu ai somn. Ba ai, dar chinuit. Pe mine nu mă sperie somnul de noapte, ci visarea de zi…

2. ce inseamna cand ridici privirea in sus si te doare fruntea. Înseamnă sinuzită.

E sezonul muncii în zadar, la vedere. De-abia reparaseră trotuarul, acum două luni, şi de câteva zile a reînceput furniceala. Asfaltul este tăiat ca feliile de pîine, buldozerul, cu adormitul ăla de la volan, aşteaptă să se scobească în nas, iar muncitorii ascultă muzică de picamer. Şi ei o ascultă, dar şi noi, trecătorii de pe stradă – înjuraţi, pentru un plus de condiment, de şoferii nervoşi.

Văd, de la distanţă, cum cei doi, vârâţi în şanţ ca soldaţii în tranşee, mă scanează, fi-mi-ar tricoul al dracu să-mi fie!
Merg cu ochii în pământ, căci contactul vizual activează instant celebrele replici de constructor.

Mai am doi paşi până ajung la ei, le aud chicoteala ghiduşă, le văd, cu privirea periferică, semnele cu cotul, spune-i tu, bă!

Ajung în dreptul lor, tăcere. N-au curaj.
Îi depăşesc şi aud un suav: Psst! Păpuşa!

E o singură păpuşă lângă ei, eu, nu cred că se adresează bătrânului pensionar din spate.

Mă întorc şi vin până în marginea şanţului. Mă uit în jos, la ei, ca să detectez sursa vocii, am, azi, privire melancolică. Are 35 de ani, e drăguţ şi nu a început să bea. …Încă.

Da, dragule, spune.

El încremeneşte cu un zâmbet tâmp şi lat, de parcă l-ar vedea pe Michael Jackson – cu condiţia să fie fan Michael Jackson. Privirea lui nu are niciun pic de porceală, de agresivitate. E un om bun cu ochi sclipitori.
– Nimic… Voiam… să vă zic sărumâna. Şi zâmbeşte fermecător.
– Să trăieşti. Cum te cheamă?
– Răducu.  …Răducu…Mă uit cu drag la el şi îi fac cu ochiul, prieteneşte.

Mă depărtez, cu lumină pe faţă, numărând secundele până când aud, iar, în spate, săruumânaaa!!
…Suntem, uneori,  atât de minunat previzibili, noi, oamenii…

Perechea mea se află… în şanţ…

Eu încă zâmbesc, acum, de întâmplare…

**
update 6 iunie:
ce inseamna manon. Mda…dacă tot întrebași…în unele locuri înseamnă sea of bitterness, în altele, Queen sau wished for child. Sugestiv de trist, nu? Încearcă Maria, e splendid și are conotații bune (apropo, Manon este varianta în franceză pentru Maria).

Aș dori, în primul rând, să evităm politicos mustăceala aferentă, mă frământă să scriu despre ceea ce vedeți în titlu de… ceva vreme, dar m-am cenzurat, pentru că știam că mă expun mai mult decât dacă, să dau un exemplu la întâmplare, aș scrie despre cum făcea sex unul dintre bărbații mei, și anume în viteza a cincea agonic, încurajându-se permanent în proces deci dându-și singur “și”-urile și “hai”-urile. Vă rog…

**
Să o spun dintr-o suflare: Eu vorbesc cu unele animale. În limba lor. Altora, doar le înțeleg limbajul.
E nevoie, pentru a desluși misterul, de timp, inimă, atenție și de ureche muzicală.

**
Mi-am petrecut vacanțele copilăriei în județul Vâlcea, la o bunică de poveste, care avea sufletul țesut cu noaptea suferinței sufletești, dar pe care erau brodate bucăți de soare luminos.
Maria se numea bunica dinspre tată, fusese pe vremuri moașă, iar sătenii își scoteau pălăria cuviincios când o întâlneau pe Coana Moașa din Știrbești.

Când bunica mea își traversa propria curte, toate păsările pe lângă care trecea se lăsau la pământ, așteptând să fie mângâiate, așa de blânde deveniseră, și de dornice de atingere.

Eu, cu ochii ăștia mari cât cepele, stăteam coadă după Maia.
Vedeam.
Simțeam.
Analizam minunea.

Drept urmare, pot comunica foarte bine cu păsările. În limba lor, nu numai în limba noastră limitată la comanda de chemare la masă sau ușuire.

Iubesc în mod special curcile, pentru că îmi par suflețele chinuite (Ana Maria, încetează!). Le priveam ore în șir, gândindu-mă că aceste păsări au vocația nefericirii, așa, urâțele, cu penaj necolorat, cu sunetele pe care le scot, de veșnică plângere.
Și într-o zi am înțeles mai multul. Ele au rămas neadaptate și trăiesc drama păsării din colivie. Penajul de camuflaj arată că trebuie să fie libere, pe câmp, nu adunate în țarc.

I-am spus, într-o zi, bunicii, că eu pot vorbi cu curcile, căci le înțeleg. M-a privit cu ochi calzi și buni, care mă sfredeleau curios, fără umbră de îndoială.
– Maie, când dai drumul curcilor în țarină, vin cu tine, și o să vezi.

Era o zi toridă, iar câmpul mirosea a iarbă încinsă. Curcile ciuguleau hulpav firișoare fragede, asigurându-se una pe cealaltă că nimeni nu se depărtează prea mult de grup.
Priveam, cu bunica, în tăcere.
– Maie, eu o să fac un sunet anume, și ele mă vor asculta cu atenție, fără să miște. Să fii atentă. După aceea o să le spun ceva, iar ele vor reacționa imediat, așa că îți vei da seama că nu e o coincidență.

Am scos primul sunet. Cele douăzeci de păsări au înțepenit. După câteva secunde, și-au reluat, gălăgioase, activitatea.
Atunci am scos celălalt sunet. Toate păsările au fugit, instant, în tufișurile din preajmă.

Bunica era siderată, ce le-ai spus prima dată?
– Le-am făcut atente.
– Și a doua oară?
– Le-am spus că pericolul vine din cer.

**
Acum câțiva ani, am fost la o prietenă, la țară. Eram, deja, ca două surori, decantasem istorie împreună, însă mă ironiza, de câte ori avea ocazia, căci oamenii nu uită când le mărturisești lucruri care lor li se par ciudățele.

Am intrat pe poartă, vesele și îmbătate de mirosul rural, și din fundul curții s-a auzit o cotcodăceală zgomotoasă de găină.
– Ete, zic, găina aia tocmai a făcut un ou.
– De unde știi? (mă întreabă prietena, zâmbind cu milă).
– Găinile, după ce fac oul, au o depresie post-partum, sunt supărate, de durere, de chin, dracu știe, au și o mândrie înciudată, trece o vreme până când se liniștesc. Cotcodăcesc într-un fel anume, parcă înjură.
– Nu cred.
– Hai acolo.

În șopronul micuț, o găină se agita vocal.
– Du-te la cuibar, îi zic prietenei, și pune mîna pe ouă. Unul dintre ele este fierbinte.

Când s-a întors, fața ei șocată spunea tot. Mă privea ca pe un extraterestru și îi încremenise oul în palmă.
– Nu e paranormal, draga mea, e simplă observație, derulată în timp.
Ochii prietenei erau mari, albaștri și devorați de curiozitate. M-a tras de mână, ca să nu zic că mi-a smuls-o, și m-a dus în mijlocul păsăretului, găina aia ce zice?
– Auzi sunetul pe care îl scoate? E rotund, cald, e mesaj pentru cocoș, că e disponibilă.
– Nona!! Știu! …Vino!!!

Alergarea febrilă ne-a oprit direct în casa răcoroasă, cu miros de levănțică.
– Uite!, îmi arată ea, pe masă, o căciulă de blană, rusească, din care se auzeau glasuri fragede de puișori. Ce zic ei acum?
– Ei sunt singuri, supărați, și cheamă. Au nevoie de cloșcă. Sunetele sunt ascuțite. Fii atentă, aceste sunete se vor schimba.
Am ridicat cu grijă ștergarul și mi-am pus palmele deasupra pufuleților aurii, cât să mă simtă. Vezi, sunetele sunt acum altfel, ei cred că a venit mama lor, sunt protejați. Vrei să îți mai arăt ceva?
– Da, da!!!! În ochii prietenei mele era o bucurie copilărească, energetică.
– Vezi ce gălăgioși sunt. Ei se odihnesc on and off, e ca o secție de neonatologie, când plânge un bebe, îi activează și pe ceilalți, deci odihna este întreruptă permanent, asta îi face irascibili. O să îi potolesc, pentru câteva secunde.
Și scot, deasupra lor, un anumit sunet, ca un țârâit delicat.
Puii amuțesc și se aude, în liniștea din odaie, doar acul ticăit al pendulei. Această tăcere vie durează doar trei secunde, căci bulgărașii încep, iar, frăsuiala.
–Dumnezeule, parcă i-ai vrăjit…
– Nu i-am vrăjit, am vorbit pe limba lor, asta înseamnă potoliți-vă, măi, vreau să dorm… Ei sunt cuminți și ascultători, deci se liniștesc… până când unul se mișcă iar, călcând pe un picioruș străin din imediata vecinătate.

În seara aceea prietena mea mi-a spus că e fericită.
– De ce?
– Nu suntem singuri, în lumea asta mare, Nona, trebuie doar să știm să ne uităm în jur…

**
Cresc câini de când mă știu, dar cu ei vorbesc pe limba mea. Domesticiți de mii de ani au, dezvoltată, cumva genetic, disponibilitatea pentru a ne înțelege ei, pe noi.
Din punctul meu de vedere, contează enorm să nu uit două lucruri importante: faptul că un câine consideră că tu îi aparții, nu el, tie și faptul de a fi atentă la el pentru a-i înțelege mesajul.

Astă iarnă eram cu o prietenă, ne înțepenise dumnezeu într-o fundătură, cu mașina patinând în troianul de zăpadă. Zona, cu case semi-dubioase. Încercările de a scoate biata broscuță din nămeți se soldaseră cu victoria de a o adânci definitiv în noroiul de sub pojghița de gheață.
Mi-am luat inima în dinți și am pornit-o per pedes, la vale, să bat la o poartă, pentru ajutor.
Am auzit, în spatele meu, la douăzeci de metri, un lătrat de câine care venea în fugă, cu tot cu posesor, după mine.
Prietena mea mi-a mărturisit mai târziu că paralizase de frică, pentru că ea vedea namila de lup galopând.
Eu doar auzeam lătratul, în ceafă.

M-am întors spre câine și i-am zis: Ce faci puiul lui mami? Dragule. Știe mami că aici tu ești stăpân. Bravo!

Lătrând ușor modificat, câinele a făcut cale întoarsă.

În drumul spre casă, după ore de muncă la scos mașina din noroi (căci am adus ajutoare de la o casă învecinată), i-am explicat prietenei, care nu înțelegea de ce nu am fost și eu terifiată, asta: vocea câinelui îmi spunea că e de talie mare, dar că nu a ajuns încă la maturitate.
Lătratul era specific pentru un puiandru care începe să aibă acut simțul proprietății, însă, peste acesta, era dorința de a fi remarcat, ca personalitate….Dorință pe care i-am respectat-o, vorbind, în felul acela, cu el.
Câinii de pază sunt orgolioși, și când îi potolești, ei latră în continuare, cu sunete mai rotunde, însă… Se departează spunându-ți cvasi-politicos, ne-am înțeles, da? eu sunt in charge pe teritoriul ăsta…

**
Da. Eu înțeleg limbajul animalelor și comunic cu ele. Acest limbaj este alcătuit, ca și al nostru, din sunete simple. Este compact, fără cuvinte, nealambicat, iar starea se transmite prin stridențe sau rotunjimi.

Eu înțeleg limbajul animalelor, fiind atentă la sunete, la coadă, la ochi- la tot ce înseamnă non-verbal.

Omul are milioane de cuvinte în vocabular, prin care poate exprima absolut tot, și jur că am momente în care nu pricep o iotă din ce vrea să îmi spună, pentru că minte, ascunde sau își învelește mesajul, așa că îmi fixez privirea pe ochi și pe felul în care i se mișcă trupul. Nu mă las până nu înțeleg.

Dar. Îmi recunosc și eșecul: Sunt fracturată și fac greșeli regretabile când nu aud vocea sau când nu privesc persoana face to face.
În cazurile astea nu înțeleg și uneori interpretez eronat…

În ceea ce-i privește pe ceilalți, în comunicare cu mine, uneori am surprize de proporții… Cu toate că eu spun, absolut sincer, când sunt iritată de ceva,  “vezi că asta mă deranjează, n-o mai face, te rog”,  mi se întâmplă să nu fiu văzută, să nu fiu înțeleasă, deși cuvântul “Nu” ar trebui să fie destul de clar….
Deci, firesc, în momentul în care, sătulă să tot repet la infinit același lucru – mă enervez și fac o criză de nervi, interlocutorul mă privește… sugestiv.
Are senzația clară că în fața lui se află un animal care schiaună și căruia nu-i înțelege limbajul. Mesajul.

…Drept urmare, El -omul pune punct comunicării cu mine- Animalul.

**
…Am scris multișor, azi.
O anumită pereche de ochi, citind acest articol, va înțelege de ce, acum ceva timp, când mi-a intrat în birou, dialogul a fost acesta:
Eu: Tu ești îndrăgostita moartă.
Ea: Daa…E așa de evident? Se vede?
Eu: Nu știu. Eu văd, în ochii tăi, iubire… …Și văd, tot acolo, că EL… e mai tânăr decât tine.

**
Acum dau liber la mustăceală. 😉

…Care n-o să fie, știu eu, căci simt și prin eter; mai sunteți, acolo, câțiva ca mine…

– Uite, na, mi-am albit dinții, a costat operațiunea o groază de bani, dar merită…
– Mișto, bravo!
(Și-mi țin limba la timp, nu vreau să-i stric joy-ul, albul orbitor scoate periculos în evidență piatra gălbuie…)

**
De trei ani sunt la modă pantalonii patul lui procust, cu talie scurtă, pentru femei, schepsis inventat de un misogin care vrea să demonstreze că 99% dintre reprezentantele sexului frumos s-au născut absolut defecte.

Găselnița acestui tipar este perfectă, cred că aș pune-o în top, la locul doi, după masca lui Hannibal Lecter.

Acest tip de pantalon este unic în istoria modei.
Burțile, cu mărimi de la 2 la 7, lăsate în voia colacilor, devin șorț.
Mânerele laterale de grăsime se umflă deasupra de betelie.
Croiala cracului arată că pulpele trebuie prezentate cu generozitate, după moștenirea genetică: ori umflate fuior, ori bețișoare de pus în damigeană simultan.
Posteriorul: ori este supt vacuum, ori umflat ca toba de la mașină.

Dar bomboana pe colivă a acestei creații vestimentare o reprezintă certificarea faptului că majoritatea femeilor au picioarele criminal de scurte.
Văd, zilnic, fundulețe care mai au puțin și ating caldarâmul, triste ca țeava de eșapament.

…Culmea ironiei, o fi decedat simțul estetic sau au fost căsăpite, în masă, oglinzile de-acasă?

**
Mă uit la ea cum alunecă, dinspre terasa de fițe, spre bancomat, mișcând din șolduri barca pe valuri. E înconjurată, protector, de trei metri de parfum care face aerul solid, în jur. Are fața aia bronzată eroic la solar, ca o mască irizată de carton presat, cercei de aur mărișori – cât să nu fie ratați la prima vedere, și este înțolită pe tiparul comun hoardei: bluză mulată peste platfusul de la piept, pantaloni cu picioare de douăzeci de centimetri, balerinii cei de veci și părul gălbenuș, măturică arsă-n cioc.
Gura are rictusul ăla de sictir pentru viață, dar aici o înțeleg.

Este tipul de femeie liniuță care va încerca tot restul vieții să deseneze cu ea însăși, inutil, un cerc.

Ieri am scris în Jurnal despre uimirea profundă în care m-a aruncat revelaţia că energiile sunt vii, nu vorbe-n vânt.

Azi mă ocup de concret.

Spitalul în care a fost internat tatăl meu l-a avut la conducere, acum ceva timp, pe Sorin Oprescu. Asta înseamnă nişte schimbări evidente prin zonă, şi vorbesc referindu-mă numai la ceea ce văd cu ochiul liber, de la luminatorul care arată ca un salon de bal, cu pianul prăfuit, acum, şi cu lacătul aşezat pe gură, până la treptele de marmură cu balustrade de inox… Frumos.

Spitalul este plin de oameni, căci suntem o naţiune bolnavă. Lifturile nu fac faţă puhoiului, deşi sunt patru, şi de alea încăpătoare. Au drumul lin şi aproape neîntrerupt, în sus până la cucurigu şi de acolo în jos. Dacă aştepţi la un etaj, pentru a urca sau pentru a coborî, trebuie să ai noroc chior ca la etajul acela să aibă cineva treabă. Căci nu funcţionează butonul de chemare, deci degetul este inutil.

Ieri am avut ceva de alergat prin măgăoaia de clădire, am menţionat că are 14 etaje? Nu. 14. Oboseşti numai numărându-le.

Tata a fost internat la etajul opt. Trebuia să îi cumpăr pastile. …De la etajul întâi. În câteva rânduri.

Ca să salvez timp, am zbughit-o pe scările albe, în jos. Am urcat înapoi ca maşina cu frâna trasă, căci treptele sunt înăltuţe şi multişoare…

La a doua deplasare mă înciudasem puţin pe mine, dracu m-a pus să mă îmbrac în fetiţă? Rochia de blugi, neagră şi până în pământ, care aminteşte de celebra manta a lui Mărgelatu, era, deja, încinsă ca o capotă de maşină, căci Manon a plecat de acasă fără să afle cum va fi vremea.
Nu mă mai uit la televizor, să văd ce mai zice Busu, mă mulţumesc să vorbesc cu el live, cînd ne întâlnim la supermarket, dar atunci nu îl întreb de timpul probabil, ci de copii.

Deci. La a doua deplasare, ţuşti, în jos, cu avânt, iar la urcare…parcă eram un măgar pe care îl împinge cineva de la spate şi el, nu şi nu!

Mă apucase, în proces, şi dorul de iubitul meu, aşa că mi-am zis, lasă, că trece, dacă urc la scări până mă epuizez…

Respiram ca un căţel. Mă aşezasem bătrâneşte pe pat, lângă tata, ca să vorbim şi să îmi iau rămas bun, trebuia să vin la şcoală pentru schimbul doi, când realizez că el nu are voie să mănânce sărat, îi trebuie mâncare de regim.

Întreb asistenta unde găsesc eu mâncare fără gust, iar ea, ghiduşă, (căci îmi văzuse cursele, ba, chiar, cineva a sugerat să fiu cronometrată) mă anunţă, cu nările umflate de râs, că restaurantul este la etajul 14.

Pleoştită spontan, mă târăsc încet pe scări ca să ajung vie pe acoperiş, când, de la oboseală, mă apucă iar, dorul…

Fac stop şi mă aşez inopinat, în fund, pe trepte şi scot telefonul din buzunar. Vreau să îl sun, să îi spun că mi-e dor de el. Când, jaap! o palmă peste ceafă de la neobosita mea conştiinţă: Doarme, nu-l deranja, pretinzi că eşti educată…
– Okeiii… Giiizăs Craist!

Mă ridic de pe scară şi mă aşez la loc, măcar să îi trimit un sms gol, nu-l deranjez, nu scriu nimic, pun în el dorul şi îi dau send în eter…
– Iesclus! Telefonul face “piu”, îi strici somnul…

Deci, ete-mă, pe mine, aşezată pe scara de marmură albă, cu coatele pe genunchi, cu telefonul lipit de frunte, cu ochii închişi, transmiţând prin gând – să nu-mi trezesc iubitul – în eter, asta: măh, puiule, visează că mă pupi, da?

– Scuzaţi-mă, vă doare ceva?
Ridic privirea şi întâlnesc doi ochi albaştri de bărbat, asortaţi la uniforma de spital navy blue, care mi se proptesc în frunte, sigur lăsase telefonul o amprentă acolo cu inscripţia Nokia…
– Mă doare sufletul, dragule, şi m-a apucat nirvana pe trepte, răspund eu cu ochi melancolici şi cu guriţa strânsă autoironic.
– Mi se întâmplă şi mie, e OK… Şi frumosul pleacă în jos pe scări, ca prinţesa de la bal, cu soare pe figură…O să dea lumină, azi, tuturor…

Eu ridic din umeri şi reiau, în sus, lungul drum al nonei către pieptul de pui la grătar, căci jos, într-un anume salon, mă aşteaptă singurul bărbat din viaţa mea care mă iubeşte fără orgolii și fițe, curat, pur şi simplu…
…Și care are curaj să mă trezească din somn doar pentru a-mi auzi vocea.

**
update 4 iunie:
jurnalul manon. …Ce frumos sună…Ar fi mai simplu să încerci  www.out.ro , poţi intra direct. Te iubesc. 😉

Am oroare de spitale. De miros, de cozi interminabile, de sictirul personalului, de suferinţele trupeşti – ascunse în spatele ochilor umezi- adevărate bombe cu explozie întârziată.

Ieri l-am internat pe tata.

Şi scriu de-abia azi, mi-au trebuit 24 de ore pentru a decanta şi pentru a încerca să înţeleg ce s-a întâmplat.

Am plecat de acasă fără groaza de spital. Pentru că sunt îndrăgostită, pentru că tata mi-a adus la pachet căldura familiei, pentru că sunt îndrăgostită.

Nu ştiu cum arătam. Dar de când am ajuns în faţa portarului, căruia i-am spus, simpatică, eu sunt cu tata, până când am părăsit spitalul, tot personalul mi-a sărit în ajutor, fără să fac nimic special, fără să implor, fără să mă enervez, fără să dau şpagă.
Adresam cuiva o întrebare şi persoana respectivă mergea cu mine să îmi rezolve problema.
O asistentă de pe un coridor obscur, atunci când i-am cerut o informaţie simplă, vă rog, spuneţi-mi unde se fac internările, m-a condus prin spirala de locaţii şi m-a aşteptat până când am ieşit din cabinet cu fişa completată. …Adică 20 de minute.
Asistenta şefă m-a preluat, personal, din clipa în care i-am făcut, prietenoasă, cu mâna, peste ghişeu, şi a pregătit ea actele, nu secretara de la birou, după care l-a dus pe tata într-o rezervă.
Infirmiera a schimbat aşternuturile în cinci minute, entuziastă de parcă pregătea camera de oaspeţi.
Asistenta de salon mi-a dat informaţii fără să le cer; venea din 10 în 10 minute să mai explice ceva, să fie sigură că nu am nelămuriri.
Doctorul, o femeie tânără şi frumoasă, l-a dus pe tata de mână pentru a-i face examenul oftalmologic.
Secretara de la cabinet m-a asigurat, fără să o întreb, că tata e pe mâini bune, să stau liniştită.
– Sunteţi foarte drăguţă, vă mulţumesc, bâiguiam eu, trăind, la propriu, un vis fumos.
– Nu eu, ci dumneavostră, îmi răspunde ea, sunteţi un însoţitor cum rar întâlnim…

M-am furişat pe balcon, la un moment dat, pentru a înţelege ce se întâmplă, nu găseam explicaţii, eu sunt aceeaşi, în orice situaţie de acest gen, iar lumea, de regulă, nu este în armonie simultan…

Voiam doar ca tatăl meu să fie bine, îmi doream doar ceea ce-şi doresc toţi cei care, din nevoie, ajung să bântuie pe coridoarele alambicate cu miros de clorină.

Am înţeles, ieri, cum sunt tratate VIP-urile.

Numai că eu nu sunt VIP.

Sunt doar un om care, ieri, avea o anume energie, cu ajutorul căreia a scos ce era mai bun dintr-un grup de alţi oameni, fără să aibă habar că face asta, şi fără să şi-o dorească în mod special.

Azi, încă, sunt uimită, căci lucrurile sunt absolut la fel. După operaţie, pe lângă tatăl meu au fost mai mulţi străini decât cea mai numeroasă familie.

Ştiu sigur, acum, că acest glob de energie (unic sau rar, cum vreţi să îi spuneţi) care a provocat empatie în toţi cei cu care am intrat în legătură ieri, la spital, are sursa mamă în mine dar a fost şi receptor pentru alte energii, transmise prin eter.

Aşa că…vreau să vă mulţumesc într-un fel ne-patetic, vouă.

Sunt, încă, absolut supefiată.

Iar tata e  bine (cum ar putea fi altfel?), a început, deja, să se alinte.
Când am plecat, povestea ascultătorilor o păţanie de vânătoare, el nefiind vânător. 😉