Jurnalul lui Manon.

Fac școala de șoferi.
Am început-o ca să conduc o mașină și o termin doar ca să o am făcută, să nu-l supăr pe tata.
Don’t ask.

E.
Fac școala de șoferi.
Și, pe măsură ce am început să prind șpilul, maneta, reflexele, volanul cu servo, m-am dumirit și cu instructorul.

Așa că, într-o zi, i-am spus:
– Dragule, când o să termin școala asta, amandoi o să fim profi. Tu m-ai învățat să conduc, iar eu te-am instruit în legătură cu felul în care trebuie să îl înveți pe un om să conducă.

Am luat cam multe decizii în ultimul timp.
Deciziile astea vin ca necazurile, tăvălug. Se agață de tine și se cer luate în brațe.
Și le iei.

A dracului povară.
Dar CE BINE E!!!

Bă.
Eu sunt săracă în bunuri materiale.
Am doar sufletul.
Un univers plin de universuri.
Sufletul ăsta, de defect ce e, a fost, de când mă știu, plasă de siguranță pentru alte suflete care cădeau de sus, ghemuite în propriile frici și dureri. Ghemuite ca puii de arici, cu țepi cu tot. Și cu boticul roz pitit sub armură.

Am un singur suflet.

Nu e de vânzare.

E doar strâns ghem, cu boticul pitit sub armură. Dar nu-i dau drumul să cadă în nicio plasă de siguranță.
Pentru că deciziile cele grele nu sunt pietre de moară la gât de sinucigaș, ci întoarcerea EU-lui la nava mamă.

Azieuacumtreianideatunci.

Văd gândurile oamenilor chiar dacă acestea stau pitite-n uterul subconștientului, nenăscute încă.

Simt inimile în care durerea e proprietar, nu chiriaș.

Mi-atârnă greu, de gât în jos, ca o talangă – impuritățile pe care le aspir din alții, iar sufletul mi-e copleșit de-atâtea închisori depozitate-n mine, ce nu-mi aparțin.

Ar fi bună o foarfecă, pentru a tăia lanțul slăbiciunilor.

E prea periculoasă marea de lacrimi, care te sufocă dintr-odată.

De ce se rătăcesc, comorile?

Și de ce uită dragii mei că eu pot să le mor oricând?

N-am mai plâns demult atât de mult.
De adânc.
De jale.
De cumplit.
De tot.
De toți.
De netoți.
De scârbă.
De revoltă.

…De inutil.

Tipul are nu știu câți ani, că nu l-am întrebat. Până-n treizeci.
Mă place.
Plăcutul ăla de admirație adevărată doi în unu cu respect inclus, care mă flatează.
Și mă face să mă simt bine.
Ne-agresată de priviri șobolănești.
Ne-insultată de fraze cu sensuri de ce ți-aș face.

Râde cu poftă când zic ceva comic, îmi sare în ajutor când pun mâna pe-un decor, îmi deschide portiera la mașină (da, fetele, am ajuns să ne mirăm de normal) și e tot timpul atent.

Zilele trecute eram în Centrul Vechi, aveau copiii spectacol.
Tipul ne ajută cu tot ceea ce-i nevoie.

E.
Și omul de la sunet pune muzică.
Boxele duduie.
Eu aveam o zi tristă.
Așa că am dansat puțin, ca să mai scutur din gânduri.

…Moment în care, privindu-mă cu aceeași admirație, tipul despre care povestesc scoate pe gură, textual:
Doamne, ce rău îmi pare că nu sunt mai bătrân!

E cel mai frumos compliment care sună urât pe care l-am primit în ultimii trei ani.

I-am zâmbit și i-am răspuns:
– Îți mulțumesc. Mă onorezi.

*
Anul trecut am cunoscut un tip drăguț.
Mi-a spus, într-o zi:
– Arăți mișto. Ești piesă.
– Mulțumesc, în morții mă-tii.

Vine o zi când mă uit la mine și constat că puzzle-ul din care sunt făcută are aceleași culori spectaculoase, dar că piesele sunt aranjate alandala. Na poftim.

(sunet de toba mare în fundal, tarram tarrraram, chestii)

Lumee, luume!!!

Dacă n-ai ce face, seara, când se molcomește căldura, hai în centrul vechi, pe strada franceză, să te distrezi gratis.

Ete.

Joacă ai mei copii absolvenți master, și sunt foaaarte buni.

Spectacolul se numește Elixirul. Scenariu și regie, profu lor, Sandu Mihai Gruia.

Voi fi și eu prin zonă, ca orice mamă responsabilă. 😉

Programul, poză, că mi-e lene să-l scriu, pardon:

Deci vă aștept! 🙂

(tobe de final parraram, pam pam!)

Nu e normal. Vânzătorul s-a îndrăgostit lulea. De ochelarii mei de soare. I-ar cam vrea.

Lulea.

Mi-era și frică să mai calc în magazin să iau țigări; dacă mă întreabă iar unde-s ochelarii, iar eu, inimă slabă, o să-i cedez?

M-a pus dracu să-i scot de pe nas, într-o zi, ca să-i probeze, și după aia, din “doamne, ce frumos ești!” nu l-am mai scos preț de cât timp îmi număra el (fudul) restul.

E.

Și, de atunci, io cumpăr țigări iar el îmi cerșește, sistematic, ochelarii.

Nu vreau!

M-am milogit o lună-ntreagă de el să-mi dea șopârla. Avea o șopârlă pe tejghea, din aia moale de părea adevărată; cred că o pitulează sub raft, când vede că mă apropii de magazin, chitra.

Lasă că și eu îmi pun ochelarii la loc pe nas după ce dau colțul.

Dar orișicât, nu e normal.

Mie mi-a trecut de șopârlă, el ce așteaptă? Noaptea polară?

Elly (nu știu cine este Elly), a renunțat, zice, să fie o rotiță mică și neînsemnată într-un sistem defect.
Și-a dat demisia.
Și acum vrea să trăiască liberă, făcând ceea ce știe ea să facă mai bine.
O admir nespus.
Și îi doresc succes.

Las aici link-ul, poate că vreți să faceți cuiva drag un cadou care conține particule de suflet.

Elly. Un nou început.