Jurnalul lui Manon.

E sâmbătă, și avem spectacol, de la șase (hai!).

Am programat întâlnire pentru repetiție generală, cu tehnic cu tot, de la ora unu.
Ieri, un om din echipa mea, cel care face de toate (dar, mai ales, în acest spectacol e cel care ține pe copii spotul de lumină) m-a anunțat că azi nu poate veni decât de la trei.

Colegului meu i-a murit, acum ceva timp, mama.
Și azi îi face pomană.
Ah, doamne, să-ți moară un părinte…E devastator…
Empatică, și cu sufletul ghem, i-am spus:
– Dragule, stai liniștit, o să stau eu în locul tău la spot, rezolvă-ți treburile, nu-ți face griji.

Scena, ieri, era vraiște. Mai avem un spectacol în lucru, iar veverițele astea de studenți au cărat tot felul de chestii acolo, să aibă o încropeală de decor. Deci trebuie eliberată și aranjată. Plus că. Trebuie să pun locurile rezervate, azi vine o clasă întreagă de liceu.
Vă dați seama cum am dormit eu, azi noapte.

Bref.

Azi, la ora 11:00, eram la școală.

Cer cheile de la sală.

Intru în sală.

…ȘI RĂMÂN TABLOU.

Scena – aranjată pentru spectacolul de azi.
Gradenele – cu panourile de spectacol, aranjate.
Locurile pentru clasa de liceu – selectate cu bandă roșie.

Impecabil, totul.
Iar eu, atât de copleșită, încât m-am sprijinit, privind sala, de un perete.

Pun mâna pe telefon și îl sun pe colegul care ieri mi-a cerut voie să vină mai târziu.
Îmi răspunde soția sa (tot colegă de-a noastră).
– Da.
– Te rog să-i transmiți soțului tău că îl iubesc. Sunt copleșită.
– S-a trezit de la șapte, Nona. Ți-a făcut o surpriză?
– Sunt copleșită, copleșită. Spune-i că îi mulțumesc…
– Vezi că îți trimit ceva de mâncare, prin el, să zici bogdaproste.
– A, îmi aduceți și de mâncare? …Vă iubesc, dragii mei dragi…
– Și noi pe tine.

Aveam lacrimi în ochi.
Și nod în gât, de emoție și de bucurie.
Încă am sufletul răvășit.
Să-mi fi văzut fața, când am aprins luminile în sală…

Uite.
Lucruri simple.
Oameni de onoare.
Voiam să povestesc cuiva asta.
Să temperez lacrimile din ochi și nodul care îmi sugrumă beregata.
Și cui să povestesc, eu, singuratica, decât jurnalului și vouă?

Am întâlnit, în viața mea, loaze de toate categoriile.

Viermuși pupincuriști buni de nimic.
Idioți lamentabili cu memorie bună.
Stăpâni care devin sluga slugii lor.
Indolenți care-și acoperă prin demagogie incompetența.
Curve cu discursuri moralizatoare.
Șobolani fitiliști care te salută slugarnic.
Satane care te amenință cu Dumnezeu.
Amorțiți care te urăsc pentru că miști.
Marionete care te disprețuiesc pentru că n-ai sfori.

Am întâlnit, în viața mea, loaze de toate categoriile.
Oameni fără onoare.
Oricât s-ar ascunde și oricum s-ar manifesta, aceștia ajung în punctul în care se vede, clar, că sunt împuțiți și strâmbi.

Atunci, spune-le:

Sinceritatea este o formă de igienă.
O promisiune respectată denotă caracter.
Demnitatea nu se transferă prin mimetism.

…Și să vezi muie ce-ți iei.

Neliniștea aceea – prevestitoare. Ți se trântesc, asurzitor, uși în suflet, iar tu speri într-un va fi bine iluzoriu, și tragi de tine de parcă ai fi condamnat la muncă silnică.

Frustrarea aceea – picătură chinezească. Înghiți și taci veșnicii agonice, apoi te miri și tu că bubui direct în viteza a cincea doar pentru faptul că cineva te-a privit într-un anume fel.

Retragerea aceea – abandon. Autoimpusă și autodevoratoare. Dispari în morții mă-tii din problemele altcuiva, iar acela nu te lasă să mori liniștit nici când te-ai dat la fund.

Muțenia aceea – protest. Închisă ca cercul. De consistența scârbei mucegăite, care poartă în vârf, trase-n țeapă, acțiunile inculpaților, para-demonstrate: cei care scuipă, revin, invariabil, pentru a linge.

Și-ți zici că poți să duci.
Că poți să duci.
Că poți să duci.

Dar cade titlul peste tine și închei cu

Zâmbetul acela – de enola gay.

Îmi citeam, aseară, de pe telefon, jurnalul.
Pagină după pagină.
N-am mai făcut-o demult.
Fumam în bucătărie.
Și, în ochii mei, puriceii de litere prindeau viață; viața mea trecută, de ieri, de alaltăieri, de anul trecut.
Amintirile, puse în fraze, n-au termen de expirare. Le retrăiesc, recitindu-le, la fel de intens.
Nu știu de ce scriu, azi, acum.

Merg, uneori, iarna, pe zăpada necălcată, pășind apăsat. Apoi mă uit în spate. Văd urmele tălpilor mele, evidența că exist, și oftez simplu. Se vor șterge curând.
Penibil de patetic.
Nu știu de ce mi-am adus aminte de zăpadă și de urme, acum.

“Uite, dragule, eu sunt un pian alb cu coadă. Ediție limitată.
Iar tu, superbule, ești îmbrăcat în frac.
Intri în scenă, te așezi pe scăunelul de sidef și începi să cânți la pian.
…Cu BEȚELE DE ȚAMBAL!!!
Te miri, apoi, că sunetele sună spart și fals?”
Asta i-aș spune cuiva, dar nu am cui să-i spun.
Nu știu de ce mi-a trecut prin cap imaginea cu pianul.

Am în suflet un snop strălucitor de raze de lumină, acum.
Nu l-am cerut, nu l-am așteptat, mi s-a dat.
Azi.
Să vă povestesc.
Să vedeți cum unii oameni îi pot încărca pe alții de soare.
Eu o fac zilnic.
Când mi se-ntîmplă mie, însă, sunt copleșită.

Fiți atenți ce simplu e:

Ieșeam, azi, din bărulețul cantină de lângă școală.
Pe băncuța din față erau două persoane.
Și aud.
– Nona??
Mă întorc. Pe bancă stă o profesoară de la noi. Ea mă strigase.
– Bună, zic. Te pup.
– NONA?? Tu ești? Tocmai remarcam ce gagică mișto trece pe lângă noi, nu mi-am dat seama că tu ești.
– Mulțumesc, scumpa mea, îmi prinde bine.
Când spun lucrurile astea, duc, instinctiv, mâna la inimă.
– Nona, pe bune, eu chiar vorbesc serios. Arăți superb!
…Eu îmi scot ochelarii cu lentile galbene, ca să-mi vadă ochii cei mari, plini de lacrimi.
– Și eu vorbesc serios, uite-mă. Îți mulțumesc. Îți mulțumesc.

Două ore mai târziu, treceam pe lângă sala de balet.
A altă tipă, scenograf, care predă acum la noi, fuma gânditoare o țigară.
– Te pup, Imelda.
– Te pup, Nona. …Ăăă… Nona?
– Da.
– Arăți beton. Ești din ce în ce mai frumoasă. Care-i secretul?
– Nevoia de confirmare că exist, scumpa mea. Îți mulțumesc.

Nu știam de ce scriu, azi.
Păi, ca să mă citesc, peste câteva luni, și să-mi aduc aminte.
Să-mi iau snopul de soare de aici, și să-l dau mai departe, când mi-e dor și când mi-e nor.

Auziți, ochișori cititori?
V-a spus cineva, azi, că vă iubește?
Vă iubesc.
Zâmbiți?
Ia zâmbiți puțin.

Așa.

Plouă mărunțel.

Beam o cafea, așteptând să se deschidă Mall-ul. Aveam programare la forfecuța coafezei, de la zece.
De punctuala puștii mele care sunt, am ajuns în fața mall-ului la zece fără douăzeci, iar gardianul m-a orientat ferm spre Starbucks. N-am comentat, că-i scria pe geacă Force 1, plus că aveam și părul zburătăcit.

La masa din stânga mea, două femei.
În dreapta, un nene.
Femeile discutau despre relații, drame, iubire, drame. Aia mai coaptă spunea:
– I-am zis în față: Jenică, ești un nenorocit.
Da. Ai bani să bei o cafea de 20 de lei și trăiești cu unul pe care-l cheamă Jenică.
Femei.
Femeile îi explică pe bărbați.
Bărbații le trăiesc pe femei.

Plouă vânturat.

Nenea din dreapta vorbește la telefon, iar vocea e justificativă, cu iz de fitil:
– V-am sunat pe dumneavoastră… Dânsul nu-mi răspunde la telefon.
Bărbați.
Bărbații nu prea răspund la telefon când îi doare-n cur.

Plouă mocănește.

S-a deschis mall-ul.
Îmi iau cafeaua la pachet și urc la coafor. N-am emoții, ca de alte dăți. Coafeza asta mi-a schimbat radical look-ul, și, în afară de mine, toată lumea crede că sunt mișto.
Am emoții pentru când mă voi duce la școală.
N-are legătură cu părul.
Am un coleg care nu-și face treaba bine.
Mi-a promis, ieri, iarăși, că azi de dimineață va rezolva o problemă.
Nutresc o vagă și timidă și dureroasă și cvasi-inutilă speranță că voi scoate pe gură, din tot sufletul: Îți mulțumesc!!!

Ajung la școală.
Evident că problema nu s-a rezolvat.

Evident.

Acum mă uit în sus, la cer.
Nu mai plouă.
Dar lumina e atât de întunecată, încât îmi vine să-l înjur adânc și apăsat pe nenorocitul ăla de Jenică.

Eram în spatele scenei, prindeam o pânză pe un paravan.

Studenta vine lângă mine și îmi spune:

– Nona?

– Da, mami.

– Vreau să-ți spun că ești un om minunat. Și că singurul motiv pentru care nu ți-o spunem mai des ține de faptul că și noi avem viețile futute.

N-am știut dacă ar trebui să mă bucur de căldura declarației, sau să mă întristez de mărturisirea amară.

Well.
Mami nu pleacă nicăieri.
Copiii nu trebuie să aibă viețile futute dinainte de a le fi trăit.

Plus că.
Aici, în cuibul ăsta de școală, sunt protejați, deocamdată, de jungla de-afară.

Să ne bucurăm.
Măcar puțin.
Zi de zi.

Uite.
Desprind puțin pânza de pe paravan, ca să vedeți și voi cuibul:

– Cum ți-ai petrecut cutremurul?

– … Din nefericire n-au existat victime.

E admitere (de vreo cinci zile-lumină, și mai avem încă pe-atât).
I-am adoptat pe toți.
Pe toți candidații.
Speriații ăștia mici și adorabili.

*

Dimineață.
Azi.
Pe la ora zece și ceva.
Ieșisem la băncuță, să fumez o țigară.
Băiețelul stătea acolo, răsfoind textele din repertoriu.
Îl întreb.
– Intri azi, mami?
– Da, de la ora douășpe.
– Spune-mi că nu-ți înveți textele acum.
– Nuuu… Mă uitam, doar, prin ele.

Mă așez.
Îmi aprind țigara.
– Știți ceva? Îmi zice el.
– Ce?
– Sunteți cea mai cool profă din UNATC.
– Nu sunt profă, dragule.

I-am zâmbit a mulțumesc.

Aveam ochelarii de soare pe nas.
Să nu mi se vadă ochii, azi.
Sunt umflați de plâns.

Uneori simt că nu mai pot să nimic.

…Și vine câte un om și îți spune că ești om.

Mi-a povestit întâmplarea o prietenă. Cu, evident, talent / accent / farmecu-i inconfundabil de actriță.

Într-o zi.
Niște țigani, la un restaurant bucureștean, ne-modest.
Se grăbeau, așa că l-au zorit pe chelner, politicoși:
– Spune-i să nu durează mult. Spune-i să se face repede.

După masă, unul dintre ei se ridică de pe scaun, se duce la mașină, și revine, zicând:
– Pfuuu, bine că m-am întors, că ham uitat cheia pe masă și p-ormă trebuia ca să mă întorc de la Slobozia.

***

Două zile au trecut de când mi-a povestit istoria prietena mea. Tot de atunci pufnesc în râs pe stradă, când îmi amintesc.
Mi se lățește, așa, gura, până la urechi.

…Crecă zice trecătorii care mă vede că-s nebună, mânca-ț-aș.

Mă iubesc.

Și mi-e dor să pot să scriu din nou AȘA.

Le mulțumesc celor care îmi citesc paginile mai vechi din jurnal; prin ei mă întorc și eu, din când în când, la mine.