E sâmbătă, și avem spectacol, de la șase (hai!).
Am programat întâlnire pentru repetiție generală, cu tehnic cu tot, de la ora unu.
Ieri, un om din echipa mea, cel care face de toate (dar, mai ales, în acest spectacol e cel care ține pe copii spotul de lumină) m-a anunțat că azi nu poate veni decât de la trei.
Colegului meu i-a murit, acum ceva timp, mama.
Și azi îi face pomană.
Ah, doamne, să-ți moară un părinte…E devastator…
Empatică, și cu sufletul ghem, i-am spus:
– Dragule, stai liniștit, o să stau eu în locul tău la spot, rezolvă-ți treburile, nu-ți face griji.
Scena, ieri, era vraiște. Mai avem un spectacol în lucru, iar veverițele astea de studenți au cărat tot felul de chestii acolo, să aibă o încropeală de decor. Deci trebuie eliberată și aranjată. Plus că. Trebuie să pun locurile rezervate, azi vine o clasă întreagă de liceu.
Vă dați seama cum am dormit eu, azi noapte.
Bref.
Azi, la ora 11:00, eram la școală.
Cer cheile de la sală.
Intru în sală.
…ȘI RĂMÂN TABLOU.
Scena – aranjată pentru spectacolul de azi.
Gradenele – cu panourile de spectacol, aranjate.
Locurile pentru clasa de liceu – selectate cu bandă roșie.
Impecabil, totul.
Iar eu, atât de copleșită, încât m-am sprijinit, privind sala, de un perete.
Pun mâna pe telefon și îl sun pe colegul care ieri mi-a cerut voie să vină mai târziu.
Îmi răspunde soția sa (tot colegă de-a noastră).
– Da.
– Te rog să-i transmiți soțului tău că îl iubesc. Sunt copleșită.
– S-a trezit de la șapte, Nona. Ți-a făcut o surpriză?
– Sunt copleșită, copleșită. Spune-i că îi mulțumesc…
– Vezi că îți trimit ceva de mâncare, prin el, să zici bogdaproste.
– A, îmi aduceți și de mâncare? …Vă iubesc, dragii mei dragi…
– Și noi pe tine.
Aveam lacrimi în ochi.
Și nod în gât, de emoție și de bucurie.
Încă am sufletul răvășit.
Să-mi fi văzut fața, când am aprins luminile în sală…
Uite.
Lucruri simple.
Oameni de onoare.
Voiam să povestesc cuiva asta.
Să temperez lacrimile din ochi și nodul care îmi sugrumă beregata.
Și cui să povestesc, eu, singuratica, decât jurnalului și vouă?
impartasesc si eu lacrimile si nodul in gat…ce om frumos si cald…asta inseamna ca si tu la randul tau esti raza de lumina pentru ceilalti…sa aveti un spectacol frumos azi!
pup fetele.
Bravo lui, ma bucur pentru tine, ai in jurul tau ce meriti.. te pup…tare-mi doresc sa te vad!! sau mai bine zis sa te fi vazut cind ai aprins “lumina”!
:-))) cand am aprins lumina, m-am sprijinit pe usa, de stupoare.
Te iubesc Nonutza 🙂
te pup, scumpa mea.
Deci mai exista si astfel de oameni, Nona. Bucura-te ca ii cunosti, ca sint acolo, linga tine…
Mi-ar fi drag sa bem o cafea impreuna, undeva, cindva(minunat film).Te imbratisez cu drag.
Manu
si eu te imbratisez, Manu.
Nona, am pe acolo un oradean de al meu, Alex, sa ai grija de el! 😀 E departe de casa…
care e? spune-i sa ma traga de maneca. 🙂
I-am spus. A zis ca te stie. 🙂 Si a zis ca te saluta din partea mea.