Jurnalul lui Manon.

Sunt în faza aia în care, când toată lumea vorbește – eu simt nevoia să tac.

Stau în bucătărie, seara, și fumez.

Mă gândesc la mama. Cu dor și dragoste.

Fantastic.

Și după ce dispar din viața noastră dragii cei dragi, iubirea e la fel de caldă în plex. E vie.

Și simt să tac, ne-vinovată.

Am nevoie de iubire.
Fug de ură.
Deci tac și fumez, ținând o mână la tâmplă, exact ca mama și atât.

Un vizitator al jurnalului meu dă search chiar în jurnal.
Cuvinte-cheie:
Te iubesc
și
Despărțire

Dacă revii, scrie-mi la comentarii.

Știu exact unde – printre cele 1000 de postări – voi găsi ceea ce cauți tu.

Când mă întâlnesc cu ea, rar, remarc dinții infecți. Veșnic încărcați de mâncare. O apariție slinoasă. Jegul, ca întreg. Pesedistă cu tot neamul.

Îmi rânjea, acum vreo două luni:
– Pedelisto, vi se pregătește ceva…

O privesc. Gândesc “i se pregătește lu’ mă-ta” dar tac. Mama ei n-are nicio vină.
Răspund calm:
– Vânduto, eu nu sunt pe lista nimănui. Politicienii, toți, sunt niște infecți. Iar ființele de rând, înscrise în partide politice, pentru mine nu sunt oameni, ci interese bipede.

*

decembrie, 1989

Terifiați. Animați de speranță. Poate dispare tiranul. Sa nu-i mai vedem poza peste tot. Să avem dreptul la opinie. La viață. La lumină.
Fratele meu făcea armata în Buzău. Se trăgea asupra garnizoanei lui.
Ne-a sunat și ne-a spus: Stăteam culcat pe burtă, într-un șanț. Mi-am tras casca pe ochi, CA SĂ MĂ RECUNOAȘTEȚI.

“Ca să mă recunoașteți”… Propoziția asta mi-a tăiat inima, atunci.
Și, tot de atunci, după 22 de ani, când mi-o amintesc, simt cum îmi taie sfâșietor, la fel de crâncen, inima. Mi s-a imprimat, cu fierul roșu, frica de a nu-l pierde.

Fratele meu, în clipele alea, se gândea că o să moară. Că îi vor ciurui corpul, și că măcar fața trebuie să rămână intactă. …Ca să îl recunoaștem.
A avut noroc. N-a murit.

Dar Cătălin n-a avut noroc.
Un prieten.
Inteligent, frumos, manierat, artist.
L-au împușcat la Otopeni.
L-au dus la cimitir.
Părinții lui… Știți cum URLĂ o mamă? …Ahh… Părintele care privește cum îi intră în groapă copilul…

15 ani de tranziție

Am crezut că va fi bine. Aveam 20 de ani. Nu îmi imaginam că toate excrementele comuniste vor ieși la suprafață și că va începe, încet și sigur, dezastrul.
Un singur partid politic.  Multe pălării.
O caracatiță enormă, care înghițea adepți cumpărându-i sau profitând de faptul că oamenii nu aveau repere.
Partidul stat în stat.
Nu-ți convine, numără-mi ouăle.
Zi de zi, insultă.
Dinozauri insolenți.
Măsuri păcălitoare, țara suptă de colaps.

decembrie 2009

Alegeri de președinte.
Criză mondială.
Lovituri sub centură. Scuipați. Ficați. Spume. Dume.

Băsescu, un mitocan sadea.

Geoană, un imbecil retard.
Crin, o pleată anemică.
În spatele lor, colectivul anti-băsescian.
Iliescu, vulpea matusalemică.
Constantinescu, de mână cu Iliescu. L-or fi sfătuit să înghită ce-a scuipat acum câtiva ani – cei 1500 de specialiști pe care îi promitea, ca președinte, dacă-l îngropăm pe Iliescu.
Vanghelie. Entitatea care a reprezentat dintotdeauna o insultă națională la adresa bunului simț și a inteligenței. Ejaculatul. Care este.

Otravă la TV.
Otravă peste tot.
Am învins, am învins, Mihaela, dragostea mea!

N-a învins nimeni.
Am pierdut toți, atunci, în 2009.
Încredere.
Prieteni.
Inocență.
Se schimbă politicienii, dar jigodiile rămân.

ianuarie 2012

Au trecut 22 de ani de la revoluție.
Speranțele sunt țăndări.
Criza mondială acaparează și paralizează sistemele.
Dar otrava… a rămas.
Se difuzează ca gazul letal, prin televizor.
Caracatița mișcă, își recompune brațele.
Geoană – “unica variantă validă pentru președinție în 2009” – e vomitat public și executat scurt – de către foștii susținători fervenți.

Oamenii se agită, vor schimbare.

Jos Băsescu cel malefic.

Tinerii vor să fie eroi, n-au trăit nicio pagină de război. Ei văd că nu e bine și vor să facă ceva. S-ar așeza în calea gloanțelor, fără să știe că îi apără pe aceia care ne-au ucis visele în 89.
Unora, mai bătrâni, le-a ajuns. Că le-a ajuns. Ar smulge răul din rădăcină, și i-au dat nume, ca să aibă senzația de concret.
Altora, otrava mediatică le-a potențat ura nativă. Dacă îi verifici la locul de muncă, putori. Las că merge. Nu pun mâna să FACĂ ceva, e mai simplu să înjure și să huiduiască.

O mare parte dintre revoltați sunt OAMENI.
Frustrați.
Loviți.
Sufocați de faptul că nu văd viitor.
Viitorul a murit, parcă, atunci, în decembrie 89.
Trecutul se trăiește pe repeat, spirală, în jos, în jos, iar stop nu există.
Revolta are ca motto: Jos Băsescu!
Se dă ca pozitiv faptul că, după aceea, totul va fi bine.

Cu OAMENII ăștia aș vrea să stau eu de vorbă, acum.

M-aș uita în ochii lor.

Te-ai vândut, vreodată?
Ai lins vreun cur?
Te-ai orientat?
Ai făcut vreun compromis?
Ești pe lista vreunui partid?
Ai primit luat vreodată vreo pungă plină de pomeni electorale?

…Eu răspund cu NU, la întrebările astea.

Dacă și tu răspunzi cu NU, atunci vei înțelege asta:

Eu, Manon, nu țin cu Băsescu.
DAR.
Sunt terifiată până în măduva oaselor de faptul că se vor întoarce CEILALȚI.

*

Eu nu particip la această revoluție.
Feel free to unsubscribe from my blog or to unfriend me from Facebook.

– Ai auzit, Nona? Se repetă istoria cu Titanicul. O navă de croazieră, Concordia, s-a răsturnat.
– N-am auzit. Mă-nvârt doar în cercul meu. Iar n-au avut bărci și au murit oamenii înecați?
– Au murit vreo trei. E trist când se întâmplă accidente nefericite.
– Umm… Bubu?
– Ce?
– Cuvântul “accident” e prin definiție sinonim cu “nenorocire”.
– Și?
– Și pușca mea, e tautologic să spui că un accident e nefericit. La capitolul “accidente fericite” ce încadrezi?
– Mă rog. Pentru mine, “accident nefericit” înseamnă “culmea dezastrului”.

*
Dau search pe google și găsesc un articol despre nava Concordia.
Citez:
“O navă de croazieră a eşuat în largul insulei italiene Giglio.”

*
– Auzi, Bubu?
– Ce?
– Ai dreptate. A fost un accident nefericit.
– Faci mișto?
– Da. Stai să vezi. Nava cică a eșuat în largul insulei. …Scufundarea pe uscat e, într-adevăr, “culmea dezastrului”.

Fiind insomniacă, iutub cutreieram, ca să mă distrez și eu de uikend timpuriu.
Și m-am oprit la un clip.
O mână desenează, acolo, cu creionul pe hârtie.
Cool.
O să fie fun.
Ete: pencil illusion.
Apăs play, și, la final…
…Dau fuga aici, să scriu.

Atenție, prieten cititor de jurnal… dacă și tu rămâi cu ochii pe clip dar simți că ți se desface inima și nu știi de ce, îți spun eu.
…E melodia.
Ai
O
Avarie
Pe
Undeva…

Da.
Melodia.
Am găsit-o, tot cutreierând pe iutub, și am pus-o bine, în canalul meu de muzici, las aici, uite, linkul-mamă.
O să-i spulbere pe cei sensibili.

Mda.
Căutam divertisment.
Unde dai și unde crapă…

corect. 😉

Trecui pe aici să pup câțiva ochișori.

E clar că atunci când nu scriu sunt dincolo de. Întristare. Suspin. Durere.

M-am abandonat puțin.

Plus că merg la dentist și sunt un pic mai cuminte când nu am guriță.

Mna.

Trecui pe aici să pup câțiva ochișori și atât.

P.S., că mă-ntorsei din drum. Chiar n-are de gând să ningă deeeloooc?

Bon. Deci mă mai urăşte o persoană – pe mute.
Păi da.
Eu, când plec, îmi iau şi lumina cu mine.
Şi te las în întunericul primordial.
Motiv de ură.
Corect.

Sfântul Nicolae a picat într-o zi lucrătoare.
Pretext numai bun pentru mine de a opri, random, lumea prin școală pentru a ura un sincer și nemeritat La mulți ani!
Oamenii ca mine, ciudățeii, solicită – intelectual. Când îmi prinzi șpilul, intri în convenție. Căci zâmbetul e garantat, plus lumina din ochi.
De Sfântul Nicolae doar trei au răspuns nu-i ziua mea. Și le-a luat cam trei secunde până când au zâmbit.
Ceilalți, prompt: La mulți ani și ție, Nicoletă! (m-au și pupat)
Cel mai mult s-a bucurat tata. E topit când îl sun și fac glume de astea. Topit. Ah ce-l iubesc.

*

Ete. Sfântul Ion pică taman azi, în zi nelucrătoare. Nu-s la școală, nu pot opri vreun Marian pe coridoare pentru a-i strânge mâna și a-i ura La mulți ani, John!

*

E periculos când oamenii se molipsesc de ghidușie.
Ceea ce faci tu altora, ți se face ție. (Doamne-ajută!)

DECI…. mă sună tata.
M-a luat direct.
– La mulți ani, Ionelă!
Pauză. Eu. De surprindere. O secundă. Râs. Bucurie. Text:
– 🙂 La mulți ani, Ionele!
– Ce faci?
– Acum mă sculai, nu mai pot dormi noaptea și dorm ziua ca bampirii.
– Soră-ta ce face?
– Nu știu, cred că învață. Sau face nani. Bântuiam pe net, pe la cinci dimineața, amândouă.
– Auzi tată? Ia sun-o tu și pe Ioana a mică, să-i urezi.
– Bine, Ionuțe, o sun. Încă o dată, la mulți ani, pentru tine și pentru întreaga familie – plus că te iubesc.

Așa.
Deci pe Ioana a mikă o sunai și-mi luai de-o grijă.

Rămăserăți voi, ochișorii frunzăritori de jurnal.

Dragii mei Ioni, ne-Ioni, Ioane, ne-Ioane,
Sub pretextul ocaziei, vă urez din suflet
LA MULȚI ANI! 🙂

*
(Sunați-i și voi pe ai voștri, mai departe -și-o să mă credeți pe cuvânt când spun că zâmbetul face cald în inimă.) 😉

Poate că-s doar gânduri insomniace de trei dimineața.

Poate că iarna asta fără zăpadă e o întâmplare.
Poate că ploaia răzleață, cu boabe mari și reci care pocnesc în geam, mă sperie pentru că amintește de un film văzut demult, The day after tomorrow.

Însă vântul puternic de afară este, sigur, altfel. Construit, parcă, din bucăți masive care se lovesc aleatoriu de blocuri, de mașini – făcându-le să piuie.
Vântul ăsta pare rupt din alt context.

Poate că
The Planet is fine.

But makes you wonder
What if…