Coooreeect! 😉
Adânc în noapte, strada-i plină de zi.
Felinarul anemic pâlpâie o scânteie care se multiplică în fulgii de nea aşternuţi covoraş.
E noapte, e lumină, şi e zgomot.
Viscolul fugăreşte duşmănos zăpada, nu ca să o prindă, ci ca să-i dea şut, ca la fotbal.
Suflă peste stradă, pe urmă urcă, vijelios, şi se izbeşte-n blocuri.
Parcă e un beţiv fără direcţie care se propteşte cu dinţii într-un stâlp de felinar, se miră, face un pas înapoi, înaintează tot cu freza-n stâlp, şi tot aşa de vreo cinci ori, până când se opreşte, boscorodind, bă, ăştia m-au închis aici!
Dar viscolul nu-i beţivul fără direcţie, el e doar sălbatic, căci de acolo, de unde vine, a învăţat să zburde liber prin tundră şi să dea, când se plictiseşte, câte una peste ceafă vreunui arbust complexat, degerat şi plin de ghimpi moi.
Strada Nicoară nu e tundră, ci un labirint de blocuri, în care viscolul nu are loc, aşa că se înfăşoară fuior în sus, pe cabluri, şi aruncă pe ferestre, ca zugravul, câte o mistrie de zăpadă.
Aud un zgomot în bucătărie. Am lăsat geamul uşor deschis, iar musafirul nepoftit a dat buzna, s-a speriat, şi-acum se zbate ca să iasă.
Trece razant peste tacâmuri, fâlfâie un prosopel din cui şi se strecoară-n cameră.
Miroase a ger.
A dracu uşă de metal, de la intrare.
Cică e etanşă.
Pârâie pe la încheieturi de parcă ar fi asaltată de doi hoţi panicaţi; unul vrea să intre, altul vrea să fugă.
Tocmai când zâmbesc şi vreau să spun măi viscole, aici rămâi, simt miros de vanilie.
S-a strecurat, curiosul, în baie, îmi probează halatul şi zguduie borcănaşele de pe raft.
Ah. Va găsi ieşirea.
Ia.
1…
2…
Şi n-apuc să zic 3, că aud paleta ventilatorului fixat în gura de aerisire, zvrrrrllll…
A scăpat, puiul de viscol, şi aleargă-n sus, cu bucurie, se avântă-n cer şi pe urmă se întoarce, iar, prin geamul de la bucătărie, să mai zdrăngăne prin casă ce-o mai fi în calea lui.
Mă uit la ceas.
E 3 jumate.
Giz!
Gata cu joaca.
Închid geamul şi mă cuibăresc sub pilotă.
E timpul să mă culc.
… Dacă-mi dă voie să adorm frigul din suflet.
Cu patru ore în urmă scrisesem în jurnal: “ah.cu trei puncte“.
Și am pus linkul pe facebook.
Acum două minute primesc un mesaj privat, tot pe facebook, de la primul meu iubit.
– dormi?
– pup. vb maine. ma doare rau capul.
– ok, nu stiu ce s-a intimplat dar linisteste-te.
– merci. conteaza. pup fruntea.
– si noi.
“Noi”- adică el și cu prietena lui.
Mă pupă, amândoi.
S-au gândit la mine, să nu mai fiu supărată.
Mi s-a încălzit inima și m-am simțit mai bine, brusc.
Vedeți?
De aia merg eu înainte.
Rămân în viața mea oamenii care își poartă propria lumină, nu cameleonii.
Mulțumesc, Alin.
Mulțumesc, Alina.
Vă pup, cu drag.
Ah.
Mama mea avea o vorbă.
Well, mama mea avea multe vorbe.
Era o makedoancă inteligentă, puternică și cultivată, care, în momentele cheie, scotea pe gură câte un proverb românesc.
Realizase ea că înțelepciunea populară, simplă și clară, rezolvă spontan toate lucrurile complicate.
E.
Și vorba aia, de care mă leg eu acum, era: Manon, să fii om numai cu cel care merită.
Eu, evident, mă răsculam.
Toți sunt oameni ca mine, toți merită! Cine sunt eu, ca să decid că “unii” nu merită?
Și ah.
Cum m-au lovit.
Uite. Acum ceva timp, un om pe care îl consideram familie, m-a jignit grav. În public.
Am rămas interzisă. Sufocată. Perplexă. Făcută nod.
Atât de mult m-a durut, încât, deși propovăduiesc de-o viață comunicarea și dialogul, n-am avut forța să îl opresc, atunci, a doua zi, a patra săptămână, a treia lună, pentru a-i spune: M-ai jignit. Te rog, justifică-te sau cere-ți scuze, ca să putem trece peste. Ca să nu mă mai doară atât de rău.
N-am putut.
Am murit încet, purtând povara cuvintelor lui grele și a reproșurilor mele sufocate de tăcerea autoimpusă.
Am ales să tac.
Sau m-a ales tăcerea, agonică și chinuitoare.
Atipic pentru mine, vulcanica.
Deci ah.
Tac. Nu pot altfel.
Și o să mă vindec, într-o bună zi.
Nu caut rezoluții.
Explicații.
Scuze.
Acuze.
Am îmbătrânit.
…De-abia acum am înțeles cât de generic este acel merită.
Auzi, dragă mamă? Uită-te și tu la mine, de acolo, din cer, de unde ești…
Sunt om
Cu acel om
Pentru că merită.
…Retragerea mea, mută, din viața lui.
Și acum intră la comentarii, am un mesaj acolo… 😉
L-am sunat pe tata, azi.
– Ce faci, iubitule?
– Sunt în stație, am înghețat.
– Păi de unde vii?
– Am fost în centru.
– A, la revoluție.
– Da. Am strigat de am răgușit.
– Să nu răcești, revoluționarul meu drag.
– Mă duc și mâine. Până cade tiranul ăsta.
– Și pe cine punem în locul lui, tată?
– Nu știu. Dar să plece ăsta. Ne-a nenorocit. Să se dea drumul la locurile de muncă, la salarii…
– E criză mondială, tată…
– O fi. Dar să pice ăsta, că nu-l mai vrem.
– Eu nu mai am speranță, tată…
– Foarte rău!
– …
– …
– Auzi, Oprișene?
– … CE.
– Te sunasem să îți spun că la noi a nins, azi…
– Bine.
– Te iubesc.
– Pa.
L-am supărat pe tata. Are 72 de ani.
Am închis telefonul.
Am deschis laptopul.
Dedicație.
Pentru toți politicienii.
Pentru toate partidele.
Pentru toți membrii de partid.
De la un anoNim pe care l-ați înscris forțat în Asociația C PLM.
atenție. necenzurat.
Vorba e, eu pe cine aleg?
Semnat:
Cetățeanul surmenat.
Disclaimer: Vă rog. Puțină răbdare. Azi e ziua de pamflet-pomelnic; mi-am uitat frazele scurte în tăcerile de ieri.
*
Așadar.
Mi-era poftă de ouă prăjite în tigaie, că au dat nostalgiile în mine.
Ouă prăjite. Alături, roșii tăiate frumos, sărate și picurate cu ulei de măsline.
De fapt mint, mi-era cam foame, poftele sunt pretext.
Apropo de pretexte.
Am luat din supermarket două cutii a câte 4 ouă – că aveau cutiuțe diferite și drăguțe, un maldăr de tomate, că aveau moț de frunzulițe și fuseseră asasinate cu lujer cu tot, ulei de măsline și la uleiul de măsline menționez că m-a atras sticluța.
Îmi cerșea s-o duc acasă, că era firavă, lunguiață, cochetă și avea guler de lămâi tăiate mărunt. Mai avea o surioară pe raft, aia avea guler de ardei uscați, iuți – aș fi luat-o, că ador mâncărurile piperate, dar am zis să experimentez și eu uleiul cu aromă de lămâie deci mai bine stăteam dracu în zodia mea conservatoare.
Boon.
Ajung acasă, vioaie.
Paranteză. Măh, voi vă uitați la ingrediente când cumpărați ouă sau, să zicem, făină?
Eu nu mă uit. Am senzația că pe etichetă trebuie să scrie doar ouă sau făină.
E.
Pe cutiuțele de ouă scria așa:
Pe aia de plastic: Ouă de găini crescute în baterii.
Deci uat dă fac dar stați puțin.
Pe cutia de carton scria: Ouă de găini crescute în baterii îmbunătățite.
Revin deci What The Fuck???
Am dat fuga la DEX și atenție.
BATERÍE –
1. Subunitate de artilerie compusă din patru, șase sau opt tunuri (…)
2. Baterie electrică = reunire a mai multor butelii de Leyda (…)
3. Baterie solară = sursă de energie formată dintr-un grup de generatoare fotoelectrice (…)
4. Ansamblul instrumentelor de percuție (într-o orchestră).
5. Vas cu gheață în care se află sticle cu băutură.
♦ P. ext. Un litru de vin și o sticlă de sifon luate împreună.
Vedeți voi mai sus vreo explicație în care să apară și cuvântul “găini” ?
Boon. Deci mi s-a dus dracu pofta pe apa sâmbetei, căci încercam să mă gândesc în ce tip de baterie o fi crescut găina aia.
Pe țeava de tun?
Într-un cilindru de duracell?
Pe acoperiș, înclinată la patrușcinci de grade?
Într-o tobă, sub cinel?
Frăgezită-n vinul de drăgășani?
N-am aflat.
Plus că mi s-a pus în gât, vicleană, întrebarea, ce dracu e o baterie îmbunătățită? …Îmbunătățită, bateria, sau găina, doamne iartă-mă?
(Dacă mai aveați îndoieli, vi le-am spulberat. Sunt un freak.)
Sunt un freak iscoditor, căci am aruncat în tigaie, înspre încăierare, două ouă provenite din bateriile îmbunătățite – ca să nu risc nimic deși ce dracu aș risca? Să mă curentez cu tigaia la flacăra aragazului? Giz.
Am pus, cu grijă, ouăle pe farfurie.
Am tăiat roșiile cele cauciucate și fără gust. Le-am picurat, de sus, ulei cu aromă de lămâie.
Am așezat totul pe tavă.
Am respirat adââânc.
Am gustat o bucățică de roșie și am decis definitiv că urăsc gustul de coajă de lămâie.
Am aruncat ouăle la gunoi, că parcă îmi făceau cu ochiul.
Și am păpat pâine prăjită cu unt.
…Unt vegetal.
😉
