Jurnalul lui Manon.

Simt, uneori, când mă încui în mine, o pâclă de vinovăție.
Că nu mi-am lăsat ochii de strajă, ca să zâmbească.
Și mă cațăr să ies la lumină.
Și obosesc de inutil.
Rămân deci pe loc, exilată și claustrofobă, cu zăvorul tras.

Uneori, un om te doare atât de mult încât taci.
Taci…
Taci!
Iar zbuciumul propriei tăceri te culpabilizează.

Cam pe la zece seara, după spectacolul copiilor, am pornit spre casă.
Voiam să fac o plimbare romantică, pe jos.
Dar m-au răzgândit acușoarele de ninsoare, care, obrăznicuțe, îmi înțepau obrajii.

Am oftat în gând, resemnată, și am pornit spre stația de autobuz.

Pe stradă, pustiu.

Nu știu cum am ridicat privirea, și am văzut.

Mi s-a tăiat respirația, instant, și am crezut că mi se pare.

M-am oprit și m-am uitat din nou.

Nu, nu mi se pare.

Nu, nu m-am teleportat în altă lume.

Merg agale prin …pădurea de cleștar.

N-am văzut niciodată copaci de gheață.

Am văzut acum.

Ireal. E ireal. E strălucitor. E… taie respirația.

Mi-am scos telefonul și am făcut poze, nu-s cine știe ce.

Dar le pun aici.

Ca să-mi aduc aminte.

De seara asta.

În care eu plecam, cu inima goală, spre casa goală, și-am ridicat privirea și am văzut atâta strălucire rece, care m-a-ncălzit…

Zâmbeam, tâmp. Și fotografiam.

Zâmbeam, în autobuz, privind pe geam copacii de gheață, doamne, ce minune e natura asta simplă…

Mulțumesc.
Nu știu cui.
Nu știu de ce.

Zâmbesc acum, încă.

Și-atât.

Mi-ajunge.

Circulă, cu succes, pe Facebook, o poză. E dată share de share până-n fund la taxatoare.
La comentarii, glume tari sau moi, miștouri, analfabeți sadea sau peneluri demne de o cauză mai bună.
O poză.
Prilej de râs, că nu ratăm nimic.
Prilej de etalare a superiorității noastre.

Ia uite (click pentru mărire):

Așa.

Mie nu-mi vine să fac mișto.
Pentru că eu, în poza asta, văd altceva.

Văd o cameră de țară.

Văd o poveste.

Văd o copilă cu ochi timizi, care stă pe corlată, cu un pix în mână.
Își face lecțiile.
Nu îmi arată bucile sau sfârcul pentru pagina cinci.
N-am de ce să râd.

Văd mult verde, că așa au vrut oamenii ăia să-și primenească odaia, colorat.
E casa lor, n-am de ce să râd.

Văd oalele curate, pe fund. Doar tuciul poartă urma tăciunilor de vatră.

Văd lemne rânduite.

Văd ștergarele de pe pereți, palide urme ale decorării rustice de altă dată, când țăranii erau doar țărani simpli.

Văd mâinile muncite, deformate de artroză, ale bunicii.

E cald, acolo, și hainele miros a sobă.

Știu cum miroase o cameră în care duduie focul din sobă.

Îl văd, în camera aia, pe Nică-a’ lu’ Ștefan a’ Petrei.

Îl văd pe Creangă.

Și mi-e dor de Amintiri…

E alb, afară. Alb, de nea.

Căci macularea este doar în noi.

*

Recitiri> Alean

Fiți atenți aici. Aveți FIR?

link > Teurgie

Scriam, în decembrie 2010:

De ceva timp observ că eu, dar și mulți oameni din jurul meu, creștem în noi tensiuni care seamănă cu bășicile pline de lichid.

Sfatul medicului: dacă aceste bășici nu sunt prea dureroase, nu trebuie să le înțepăm, ci să le păstrăm intacte, deoarece plasma acumulată are rolul de a ne proteja țesuturile, nu de a stropi în jur.
Avem nevoie de răbdare.

…Iar răbdarea se dobândește privind la cicatricile vechilor bășici.

**
Mie nu-mi iese asta cu răbdarea… Io le sparg… 🙁

7 februarie 2012
Well.
Nu le mai sparg.
Doare progresiv și cumulativ.

Mă scutesc de drame. Să nu rămână pe aici decât ceea ce trebuie să rămână.
Deci să zâmbesc puțin.
Poate, și voi. 😉

AȘADAAAR…

Îmi mai suspină la ureche câte-un suflețel. “Uite, cutare m-a jignit, pretextând că îmi vrea binele. …N-am avut replică. Am amuțit.”
Și pe suflețelul ăla îl doare, cum dracu să nu?

Eu mă uit la el, cât e de frumos, și curat, și special, și minunat, și îi zic, tandru: Măh, ești prost? Când vreo loază te scuipă fără motiv, privește-o, mai întâi, în ansamblu.
Vezi ce imagine are.
Cât jeg, ce stil, cum merge.
Bon.
Apoi răsfoiește-i istoria, preț de trei secunde. Cât bine face și câte grame de caracter are.
Bon.
Pe urmă fă comparația cu tine.
O să dea cu minus la ea.
Doare, da, că te-a jignit și că ți-a futut ziua (cu asta se ocupă loazele), oftează și tu o dată și pe urmă îți trece. Tristețile de genul ăsta sunt doar umbre. Trec. Când o să mai crești, o să simți altfel, și o să reacționezi altfel.

*

Am slăbit.
… Prilej de opinii.

Și deci mă întâlnesc cu rapandula aia diformă, idioată, care se îmbracă de zici că-i de pe centură.
De fiecare dată când mă întâlnește are ceva de comentat.
…La adresa mea.
Că ei i-a confiscat dumnezeu oglinda, cu tot cu creier.

– Nona fată, dar ai slăbiiiit…
Se uită la mine cu lumânarea în privire.
– Da. Am slăbit.
Și zâmbesc, mândră.
– Ești mișto. Dar ai slăbit prea mult.
– Zice, cine?
– Eu zic.
– Ah. Da. TU. Well. EU mă simt minunat, în corpul MEU. Mă simt sexy.
Se uită la mine cruciș, forțând un zâmbet chinuit. În dos, cea mai pură formă de invidie.
– Păi da, îmi place cum arăți. DAAAR…Să nu mai slăbești! Eu îți vreau binele. …Și cred ai slăbit prea mult.
Geez. Zâmbesc. I-aș sparge dinții. Nu mănânc din hambarul ei, și ea îmi vrea binele.
– Auzi blondo?
– Ce?
– Interpelările tale de căcat sunt complimente distructive sau criticisme constructive?
– … Nu înțeleg…
– EXACT.

Știi ceva?
Dacă tot veniși pe aici, na, pup ochișorii.

Ce fac?

Nimic.

Mint.

Ascult muzică.

Ce muzică?

(Poate râde careva, că îl gușulez)

Ete:

ASTA (dă sonoru tare și mișcă-te un pic.) 😉

(jură-te că n-ai zâmbit cu ochi de soare!)

(blush)

Ete. Filmuleț scurt – de uikend.
6 minuțele adorabile.
În două părți, ca să avem calitate bună.

Pup.

Day and Night – I

Day and Night – II

Pixar punct. 😉

Mama mea avea o vorbă: Deh, şarpele încălzit la sân…

Pricepeam metafora. Dar tot mă revoltam. Tot metaforic. Mamă, care om, din lumea asta, ar încălzi un şarpe la sân? Şarpele are sânge rece. Îl încălzeşti, te muşcă.
(Notes to self: să stau dracu departe de şerpi, sunt uşor de recunoscut, mna, altă specie.)

Acum am îmbătrânit. Nu mă mai revoltă aproape nimic.
Vreau doar să înţeleg neînţelesurile.

Care om din lumea asta ar încălzi un şarpe la sân?
Unul care nu are frică.
Şi când nu avem noi, oamenii, frică?
Atunci când suntem orbi.
…Să mai întreb şi în care anume momente din viaţă suntem, noi, orbi?