Jurnalul lui Manon.

Frig, afară.
Tocmai azi.

Tatăl meu a fost întotdeauna zgârcit cu complimentele, care i-au lipsit, practic, cu desăvârşire, din vocabular.
Un ţăran sadea cu ochi albaştri, adorabil şi timid.

Acum câteva zile, m-a sunat, ca să bifăm rutina zilnică, în care el zice că se uită la televizor iar eu îi spun, respectuoasă, te iubesc măh.

– Alo, Nona?
– Da, iubitule.
– Ce faci?
– Merg la şcoală. Tu?
– Păi, tată, te sunai să-ţi spun că te iubesc.
Mie mi s-a tăiat răsuflarea.
– Scumpu meeeuu…
– Păi da. Tu îmi spui tot timpul te iubesc, uite că îţi spun şi eu.

Azi.
Cu tot frigul de afară…
Voiam doar să punctez această stare de cald, pe care o port în sistem de câteva zile.

Şi să vă pup şi pe voi, dragii mei dragi, şi să vă mulţumesc pentru că sunteţi, citind jurnalul, alături de mine.

…Care frig?
Niciun frig.

Vă iubesc.

Trist.
Dugheana asta inestetică, plantată lângă staţia de autobuz…
Cu ghirlandele alea chicioase, care atârnă lugubru de acoperiş, flendurite de vânt…
Taman lângă staţie. Pusă strategic. Dugheana. Are vad.

“Executăm lumânări, coroane şi jerbe“.
Aha.
Funerare soto.

Aştepţi autobuzul, priveşti ghirlanda şi te gândeşti la murire, lumânări executate, colaci.

Devii serios.

Până te-apucă un soi de chicoteală neruşinată.
Căci  firma se numeşte Alina VIP.
…VIP?
De ce VIP?
De ce nu RIP?

Trist.

Kiddo – primul film interactiv din România.
V-am promis trailerul, în premieră.

Iată-l:

Aşez bucăţi de gânduri-puzzle în jurnal, dintr-o suflare, să nu editez, să nu cenzurez.

*

Îmi pun ochelarii cu lentile galbene pe cap, ca să-mi ţină părul, încui uşa şi ies.
Deseară au copiii spectacol.
Trebuie să mă adun.

*

E ceva timp de când eu nu mai fac ce-i învăţ pe alţii să facă.
Zâmbeşte!
Nu pot. N-am.
Şi-n fiecare zi, soare, ploaie, luni, marţi sau sâmbătă, plec de acasă cu sufletul nod.
Mă întorc acasă cu el deşirat.
Intru în jurnal, vreau să scriu şi mi-e frică de vre-un pulică frânaru’ că o să-mi scrie iar la comentarii trei vorbe de pleavă, iar eu nu pot să-i dau un şut în coaiele lipsă.

Aştept la trecerea de pietoni, în drumul lung spre şcoală.
Cu ochii în pământ, cu sufletul ţinut de centura pantalonilor, să nu calc pe el.
Zâmbeşte! Şi nu puteam.
Spune-ţi că viaţa e frumoasă, hai, încearcă! Fă ce-i pui pe alţii să facă, ei te ascultă, ascultă-te şi tu.
“Viaţa e frumoasă”
Şi aveam nisip pe inimă, când o spuneam.
O idioată deprimată, care şi-a lăsat speranţa dracu ştie unde, şi nu îi mai pasă.
Eu.

Stăteam la trecerea de pietoni, şi mi-am amintit cum, ieri seară, târându-mă depresiv într-un supermarket pe care îl vizitez rar, am auzit, de la intrare, un exploziv: Ce faaaceţi, doamnă?
Vânzătoarea de la tejghea. Îşi ridicase căpşorul peste coada de clienţi.
Mi se adresa mie.
Avea aşa o bucurie că mă vede, c-am rămas stană de piatră-n prag. Pironită de toţi ăia cu coşuri în mână.
Te iubeşte mami, atât am îngănat, timidă. Timidă.
Şi pe urmă mi-a năvălit soarele în inimă, brusc şi copleşitor.
Vânzătoarea de la supermarket. M-a văzut, în ultimele şapte luni, de trei ori, atât. Era, o dată, foarte tristă.
Iar eu m-am activat spontan în sfredeluş, atunci.
(Măh, eu chiar eram vioaie, acum ceva timp.)
Şi uite.
Când ţi-e greu.
Uite cum un străin îţi dă soarele înapoi.
“Viaţa e frumoasă!”
…Şi zâmbesc puţin, în gând, păşind pe zebră.

N-am energie să merg pe jos.
Aştept autobuzul.
Vine.
Urc.
Activez cartela.
Se eliberează un loc, şi mă aşez.
Cu ochii în pământ.
Cu sufletul greu.
Viaţa e frumoasă.
Mi s-au adunat durerile şi mi se plimbă ca lichidul într-un instrument de ăla care măsoară orizontalitatea. Poloboc parcă îi zice.
Nu plânge nu plânge.
Îmi scrie Maria mesaj.
O iubesc pe Maria, nu-i spun că mi-e tare greu.
I-aş răspunde comic, dar n-am zâmbeşte la mine.
Stau cuminte în autobuz.
Lentilele galbene mi se odihnesc pe păr.
Ochii sunt plini de gol, şi-i ţin în jos. Cei din jur nu vor tristeţe.

Şi deodată se întâmplă următoarea chestie:
Vecina de scaun se întoarce spre mine şi mă priveşte.
O privesc şi eu. N-o cunosc.
O doamnă la cincizeci de ani, rotunjoară, îmbrăcată simplu, cu ochii mari.
Se întoarce spre mine şi zice:
– Când mă uit la dumneavoastră, mă simt de parcă aş fi în occident.
Mie îmi pocneşte ceva în suflet şi spun, timidă:
– Mă îmbrac ciudăţel.
– Nuu… Nu ciudăţel, ci frumos!!! Ca în occident.
– Vă mulţumesc. Vă mulţumesc. Eram atât de tristă. Vă mulţumesc. Contează.
– Cu mare drag!
Autobuzul opreşte în staţie iar doamna coboară, după ce ne salutăm.
Am lacrimi blocate dureros în beregată.
Şi mă întreb de câtă vreme EU nu mai fac lucruri de astea… Să spun străinilor vorbe frumoase, sau să le zîmbesc.
Zâmbeşte, zâmbeşte, nu pot zâmbi, că mă apucă plânsul, idioato, nu acum.

Ajung la şcoală, deschid computerul, dă-i dracu pe imbecilii care fac recenzii la ceea ce scriu eu.
Arunc povara aici, s-o recitesc până când nu mai plâng şi am şi un mesaj.
Pentru voi.
Aceia care râdeţi, plângeţi cu mine, înţelegeţi, şi care, de fiecare dată, m-aţi susţinut chiar tăcând.
Voi, vânzătoarea de la supermarket, doamna pe care n-o voi mai vedea niciodată şi alţii, care-mi sunt familie, îmi dovediţi, când nu mai sper când nu mai cred când nu şi nu – că lucrurile bune se întorc.

Vă mulţumeşte patetica manon.
Acum pot să plâng puţin.
…Zâmbind.

Trăim pe Planeta Albastră.
Cea plină de aer, apă, verdeaţă, vieţuitoare mari şi mici.
Unde este şi întristare, şi suspin.

Planeta Albastră.
Care pare nesfârşită pentru noi, muşti de-o zi…

Uite cât e de mică Planeta cea Vie, şi cât sunt de mari planetele cele moarte.

Aşa-i şi cu oamenii, cu bunii şi cu răii.
Înţelegeţi voi ce vreau să spun.

Click pe poză:

Nu m-a prins în pasa aia bună.
Nu mai am pase bune.
M-au cam dărâmat, recunosc, văzduhiştii care îţi fac complimente pe principiul directă de dreapta.
Şi fitiliştii, care mă silesc să tai comunicarea, e inutilă. Ce să construiesc?  Catedrala mânuirii neantului?

Nu m-a prins în pasa aia bună.
Dar îmi e dragă, şi o doare, şi are nevoie să vorbim.

O ascult.
– Uite, Nona, ce mi-a făcut aia…
– Maamăă…
– Da. M-a privit în ochi şi m-a insultat subtil. Şi mai eram cu o prietenă la discuţii, atunci, a asistat şi ea…
– Te-a jignit. Grav. Cum ai reacţionat?
– N-am zis nimic. Am parat, trecând demnă peste moment.
– Bine.
– Ah. …Dar prietena mea mi-a zis, după aia, n-ai parat nimic, se vedea pe faţa ta că te-a distrus.
– Auzi, puiule? Să-ţi zic ceva…
– Zi-mi, că-mi vine să mor.
– Aia care te-a jignit… Ştii? E lumea plină de căcat. Şi mai stropeşte. ÎNSĂ. Eu am o problemă cu “prietena” ta. Voluptatea cu care “binevoitorii” te otrăvesc – în momentele în care sunt obligaţi de legea nescrisă a prieteniei să te susţină – ţine tot de caca. Pe tine te-a destabilizat, nu atât insulta ăleia, cât faptul că “prietena” a punctat momentul căderii.
– Ştii ceva? Ai dreptate.
– Ştii ceva? Te cunosc. POŢI trece peste.
– Mulţumesc. Te iubesc.
– Şi eu te iubesc.

Nu m-a prins în pasa aia bună. Aş fi vrut să plâng puţin.
Dar era ea prea supărată.
Aşa că i-am suflat ultimul meu strop de energie.
Şi dintr-o dată, mi-a spus  te iubesc.
Nu ştia cât sunt de jos, dar prin spusul reflex al acelui te iubesc – declaraţia simplă a sufletelor-familie, mi-a întors energia, întreit.

Ştiţi cum e.

În jungla din Guatemala au fost descoperite picturi vechi de 1.200 de ani.
Acolo, se pare, a fost un mare oraș al civilizației maya.
S-a încropit în zonă un șantier arheologic și s-a purces la săpături.

Bottom line, se pare că mesajele picturilor sugerează că lumea nu va lua sfârșit în 2012, ci peste vreo șapte mii de ani.

Well… doh.

M-am liniștit, s-a amânat apocalipsa.
…Nu că mi-ar fi păsat.

Nu mi-am mai acordat dreptul de a avea ocazii să.
Ocazii să orice.
Nimicuri sau lucruri importante.
Zero.
Sub barometrul de avarie, autoizolată, stupefiată de răutatea umană și departe și de jurnalul în care, uneori, năvălesc energii rele, cărora le cenzurez comentariile, ca să nu tai cu briciul obraji gen șoric.

*

Ocazii?

Mă văd cu tata la ocazii.
Doar de sărbători și la spital.

– Alo, Nona, vezi că vin în București, să mă internez. Mă ia de la gară frate-tu și mă duce la spital.
– Păcatele mele, te îmbolnăviși? Vrei să mă omori?
– Nu, tată, vin să-mi scot niște alunițe și să văd de ce îmi e glezna ușor vineție.
– Deci. Tată oprișene, ai lângă inimă vreo două stenturi. La gleznă ai, clar, ulcer varicos. Tu vii să-ți scoți alunițele? Dădu fuduleala-n tine, om bătrân? Pe mine mă interesează cum îți merge inima.
– Deci, Nona, pe mine nu mă interesează inima, vreau să-mi scot alunițele.

Neam de nebuni.

– Bine, tată, o să vin la spital, să te pup, că mi-e dor de tine.
– Bine, să vii.

…Ocazie cu care îmi fâlfâi un pic inima asta amorțită.
Sunt slabă ca un creion și singură ca o ascuțitoare defectă.
Acum câțiva ani tata a venit la București, tot pentru o spitalizare, iar fiică-sa aka je era împlinită ca o gutuie.
N-am să uit în viața mea privirea lui albastră, și replica:
– Auzi, tată… Ești cam grasă… Parcă nu ești tu…
– Cum adică nu sunt eu?
– Arăți așa… Ca o... muiere...
M-a pufnit râsul, dar am înțeles. Devenisem, din individualitate, mulțime.

Așadar.
O să mă vadă tata.
E singurul bărbat care poate și, oh, da, va avea o opinie clară ca o radiografie despre felul în care mă prezint eu, la vârsta asta, nu-i spun numărul, că nu l-am împlinit, încă.
O să mă vadă tata, și el e sincer.
Și ori mă dărâmă, ori nu.

Răbdare, prieteni. Mai am câteva paranteze, că dădui și eu iama în lume, și mă minunez de tot.

Deci o să merg la spital.
…Ocazie cu care mă uitai în oglinda cea mare din birou, să mă evaluez.
M-am tuns foooarte nefericit, motiv de depresie și de ochi în podea (ȘI de aia nu mai funcționez eu de vreo lună)
Deci arăt la față ca Maria Tănase.
Ceea ce n-ar fi rău…
…Dar sunt îmbrăcată într-o bluză pe care-am tăiat-o să pară împușcată, am pantaloni trei sferturi, kaki, plini de buzunare, ca să țin muniția dacă mă prinde vreo apocalipsă sau războiul, și port lanțuri de armată.
O Maria Tănase de la gât în sus, Forțele Speciale de la gât în jos.
La mine în școală sunt culă, când m-o vedea tata… om vedea.

Plecai de la școală, spre spital.
…Ocazie cu care am luat metroul (uitasem că există) și am spart bariera teritorială.
Cercul vieții mele se desenează de la Piața Alba Iulia până în Matei Voievod, evri fachin dei.
Nu mai știu pulsul din restul Bucureștiului.
(Ah. Mint. Am fost în Dristor, acum câteva zile. Deși am locuit zece ani acolo, acum receptez zona ca pe o altă planetă.)
Boon.
Deci eu, la metrou.
Toți ăia îmbrăcați cuminte, eu, altfel.
Priviri curioase și interesate.
Bărbați lăsați.
Femei frumoase și obosite.
Îmi mergeau gândurile ca rotițele.
…Ocazie cu care mi-am dat seama că îmi face bine ieșitul din găoace (ai reținut aspectul, miss brain?!)

Am coborât la Gara de Nord.
Simțul meu de orientare este genial, în nulitatea lui.
Trebuia să găsesc Spitalul Militar și colegul de salon al tatălui meu, un nene care vorbește mult, mi-a dat indicații telefonice cu care aș fi nimerit, din prima, și craterul 3 de pe Lună. Dar eu m-am panicat și n-am înțeles o iotă.
Spitalul Militar era, evident, aproape.
N-a fost nevoie să împrăștii firimituri ca să-mi potrivesc întoarcerea.

Când am intrat în salon, n-am avut timp să văd prima reacție în ochii lu tata oprișan, căci ceilalți bărbați din salon, mai ales nenea care vorbește mult, aveau în zâmbete calificativul zece.
Eu, țintită de cei opt ochi, îl țineam în brațe pe tata și m-ar fi apucat o bâlbâială.
…Ocazie cu care mi-am adus aminte că bărbații de peste 50 de ani se îndrăgostesc instant de mine, deci pas la privitorii din salon.
Și pas în spate.
Și ochi în ochi cu tata.
– Oprișene, sunt slabă. Zi-mi cum arăt, că mi-am pregătit monoloagele de apărare. Sunt muiere?
Tata n-a zis nimic, din gură.
Ochii lui, însă, îmi spuneau, clar, ești frumoasă. (Eu nu sunt frumoasă.)
– Tată, zi-mi.
Și el zâmbește. Și ăia zâmbesc și ei. Și eu simt că am deodată, așa, o lumină care îmi murise…
– Nu ești muiere, tată. Dar ești cam slăbuță.
– Lasă corpul. Fața. Sunt urâțică?
– Nu, nu ești.
…Ocazie cu care am zâmbit așa cum n-am mai făcut-o de multă vreme, cu soare în suflet și cu pomeții ridicați moț.

Umpli timpul pierdut căutând jumătatea pereche, și obosești de inutil.
Te-așezi cu ochii pe un suflet care pare că-i corespunzător/corespondent/complementar și puf! magia firavă -dispare.

Răspunsul e scurt, la decenumerge:

Defazare sentimentală
și
Diferență de ligă.