Jurnalul lui Manon.

Când te uiţi la mine şi-mi povesteşti cum nu ţi-e bine,
Când îţi repet, pentru că nu e, încă, prea târziu: Fuck it şi mergi mai departe,
Când te uiţi la mine şi ştii că nu ţi-e bine, şi-mi răspunzi, iar: NU POT,
Ei bine,
Răspunsul tău,
De fapt,
Ascunde o mare spaimă-întrebare:
Să merg… Încotro?

…
Rămâi, atunci, pe loc.
Şi, ah:

©Dion

(Ilustraţie publicată cu acordul artistului. Mulţumesc.)

link -> Sufletul adevăr decupează.

Un suflet drag a pus o poză pe facebook.
I-am furat-o.

Chiar.
Dacă aş scrie, cuiva anume, pe un plic, ce scrie-n poza asta, ce mesaj aş pune eu înăuntru?

Niciun mesaj.
N-aş mai avea nimic de spus.
Asta-i problema mea. Care-mi legitimează singurătatea.

*
Tu, cititor, ai avea ce să-i scrii?

Din ciclul: Orori care ne înmoaie simţul estetic

*

Băh.
Dă-mă dracu’.

Văzui o poză pe net.

În faţa Muzeului Naţional de Istorie a fost plantată o statuie.
Zice-se că reprezintă un Traian cu lupoaica în braţe.
Să mori tu!?

Aş avea ceva de comentat.
(În treacăt spun că Traian, leit Cezar, seamănă puţin la faţă cu Ponta – pe vremea în care făcea pe procurorul la emisiunea lui Tatulici.)
Sculptorul, pe numele lui, nu ştiu, că-mi scapă – a avut mare grijă la detalii.
Deci.
Ete-l pe Traian, the nude emperor.
Şi ete hop şi căţaua* în rigor mortis.
Traian are două bretonele gen Guţă. Unul pe frunte, altul deasupra cucului care stă pe ouă.
Căţaua e cheală ca palma.

Ce treabă are căţaua denumită generic lupoaică, mă-ntrebi?

E.

Alien-ul nu e în braţele lui Traian.
Levitează pe deasupra.
Cu ţâţele smulse din gurile lui Romulus şi Remus, ea pare pironită în poziţia freeze, scenă ruptă din, logic, Matrix.

Dar altceva mă frământă pe mine.
Nu, nu ororile care insistă să fie afişate all over the fuckin place în Bucureşti (şi aş enumera, aici, pietrificată de groază, sculptura extra…ordinară din faţa Teatrului Naţional).
Ci stilizarea.

STILIZAREA.

L-aş întreba pe sculptor, aşa, ca cetăţean plătitor în puşca mea de facturi:

Măh, dacă tot stilizaşi lupoaica să semene cu steagul dacic şi îi puseşi la cap un fel de flagel gen coadă spermatozoidală, de ce dracu nu îi turnaşi şi lui Traian cucul în format “sugestie”?

click pe poză pentru, scuzaţi, mărire

* căţa – aşa pronunţă oltenii căţea

Sunt puţin cam moale, că mă seacă la sistem nişte pramatii.
Numai că, surpriză, tot în timpul ăsta mi se flendură prin jurnal entităţi aeropurtate care dezvoltă mici obsesii pentru mine.
Nu e bine, nu e bine.
Nu mai am locul meu nicăieri.

Uite.

Dacă strâng acum din suflet nu picură nimic.

Dar.

Aviz aviatorilor: Umbre anonime, sunteţi scoşi tot din uter de femeie, iar cuvântul “respect” există şi în dicţionar.
Nu încercaţi cu mine zboruri la firul ierbii, că n-aveţi voi manşe pentru câte reflexe am eu să vă-mpuşc direct în cockpit.

Am cam ruginit la minte, mă rog, vârsta.
Am citit asta de trei ori, am priceput că nu e banc de-abia la a patra citire.

Fiți atenți aici:

Pfuaai… Sunt o ignorantă.

Sunt foarte încărcată de lucrurile cu care m-au încărcat alţii.
De aia nu scriu.

Pup ochişorii prieteni care intră ca să vadă nimicul de aici.

I’ll be back.

OK.
Patetic.
Dar.
Voiam doar să punctez în jurnal.
Ceva ce-mi explodă, azi noapte, în suflet.

Au imaginat ei un festival de teatru.
Şi au făcut un parteneriat cu şcoala noastră.
Şi aveau nevoie de o sală, să-şi filmeze filmuleţul de prezentare.
Şi am stat cu ei, azi noapte. Până azi, la opt dimineaţa.
Să ştiu eu că sunt acolo, să ajut, dacă-i nevoie, că nevoie este, întotdeauna.

Şi i-am observat.
Cum furnicăreau.
Echipă.
Tineri.
Deştepţi.
Responsabili.
Adorabili.

Şi mi se umplea sufletul de ei, muult, muult de tot.

Şi mă gândeam cum alţii îşi bat viaţa, noaptea, în cluburi.
Şi-o pisează, apoi, ziua, făcând nimic cu ţeava prin fabrică.

Şi iar mă uitam la tinerii ăştia.
Minunaţi.
Necoordonaţi decât de propria pasiune.
Responsabilizaţi doar de focul creaţiei.

Atât.
Voiam doar să punctez în jurnal.
Ceva ce-mi explodă, azi noapte, în suflet.
O admiraţie care mi-a umplut sufletul de iubire.
Plus.
Un P.S.: Respect!

Îmi făcui curaj.
Destinul, karma, puşca mea, unde e liberul arbitru?
Mă duc, mi-am zis, să îmi cioplesc puţin Destinul.

Luai trusa de scule şi mă înfiinţai în cămăruţa lui sordidă modestă.
Era cu spatele la mine.
– Bă pulică.
Şi-mi pusei o mână-n șold.
Destinul se întoarse încet. Privea în jos, c-avea în mână nu ştiu ce laţ.
– Ce faci tu, Destinule?
– Bine.
Şi deodată își înfipse-adânc în ochii mei o privire de sticlă.
Mi se blocă vorba-n gură, numai gândul îmi turuia limbut, m-ai pus pe linie moartă, în triaj, ce dracu vrei să aştept ca momâia?
Da’ gura, mută.

El, tot cu privire de sticlă necitibilă, şuieră duios:
– Dar tu… Ce faci?
E.
Şi pe principiul curăţ puşca şi vorbesc prostii, îngânai un:
– Bine…

Îmi luai trusa de scule şi plecai.
Înţelegând.

Exact despre curaj e vorba.
N-am!

Versuri
Se bella piu satore, je notre so catore,
Je notre qui cavore, je la qu’, la qui, la quai!

Dans
Michael Jackson’s moon walk

Film
Modern Times.

Iată.
Perfectul cel simplu, Charlie Chaplin, și secvența de film care îmi va rămâne forever în sistem:

link -> SING! NEVERMIND THE WORDS!

Mi-nu-nat!