Jurnalul lui Manon.

Mă scuzați că vorbesc singură în miezul nopții, trecui pe aici ca să vă adresez tradiționalul Hristos a-nviat!
…Și să vă povestesc ceva…

Am fost, cu tata și cu Maria, la biserică, să luăm lumină și să-i ducem și mamei.
Ne-a grăbit tata, de am  ajuns pe la vreo zece jumate…
În curtea bisericii erau câțiva țigani. Multicei. Toți.

Afară, un frig crâncen, de miez de crăciun.

Eu nu intru în biserici, de când a murit mama… Tămâie, lumânări, îmbulzeală îmbrânceală…
Pe la ora unșpe jumate, mi se făcu milă de Maria, care era violacee și mă tot întreba unde-i sunt degetele de la mâini, că nu le simțea…
Așa că am intrat în mica bisericuță, să ne încălzim.
Din prima am remarcat ciudățenia: amplasate strategic – câteva fotografii ale preafericiților teoctiști (plini de lanțuri cu cruci mari pe piept) luminate artistic de spoturi; iar picturile cu sfinții martiri de pe pereți stăteau, tot artistic, în penumbră beznă.

Enoriașii vorbeau tare, ca la cafenea.
Maria era și degerată, și siderată.
– De ce vorbesc ăștia în biserică, Nona, în mijlocul slujbei?
Îmi arunc ochii roată și remarc boxele de pe pereți. Și pe preotul care se fofila printre perdelele altarului, cu gura închisă.
– Slujba este înregistrată pe bandă și redată prin boxe, draga mea!

Mda. Înălțător moment.
După care a urmat unul periculos, cu oamenii de afară, agitați, care îl înghesuiau pe popă ca să-și aprindă toți, deodată, lumânările de la cea din mâna lui.

N-a existat pic de smerenie. De respect. Și e de înțeles.

*
Trecui pe aici, prin jurnal, dar dacă nu e nimeni, îmi răspund singură Adevărat a-nviat!
Și mă minunez de faza aia cu înregistrarea, ca să nu zic mai multe la adresa popii…
…Mă rog, mai zic ceva, totuși… Părinte, ca să te eliberăm de slujbă corvoadă, la anul venim cu lumina de acasă și ne luăm paștele de la automatul cu fise?

Am râs cu lacrimi.

Jurnalul meu, tradus cu google, devine homeric. Nici nu trebuie să mai scriu ceva, de acum încolo.
Vreau un banc, dau translate pe Jurnalul lui Manon. Același amalgam, dar in english.

Felul în care e tradus titlul, categorisirile și motto-ul din dreapta sus, apoi articolele, în sine… demențial.

Pentru curioși, o mostră:

Manon’s Journal.
I, when I whistle, they write. (lol!)

P.S. …Writing the multiswitch … ? BETON!

Mi-a povestit…

“Stăteam acasă şi aud că îmi bate cineva, tare, în uşă.
Ignor bubuiturile, n-aştept niciun vizitator.  S-o fi rătăcit vreunul prin bloc.

…Dar omul bate în continuare, cu putere.
Mă uit pe vizor şi văd un umflat.
Deschid.
– Bună ziua, doamnă, mă scuzaţi, sunt de la partidul cutare şi vreau să vă urez Sărbători Fericite!
Şi îmi dă în mână o felicitare.
– Mulţumesc. (Zic eu, preventiv, şi dau să închid.)

După care scoate de la spate o ditamai sacoşa, plină cu chestii.
– Vă oferim şi asta.
– NU VREAU!
… Şi i-am trântit uşa-n nas. Mizerabilii, au senzaţia că pot să ne cumpere…”

…Mi-a povestit Maria.

Câţi, în locul ei, ar fi refuzat, dar, mai ales, din ce motive?

Îi detest pe cei care vorbesc în numele lui dumnezeu. Helău, oaie din turmă, te-a uns cel de sus mijlocitor?

Sunt, unii oamenii, credincioși la maxim. Și discreți. Acolo este forța lor. Spun de bine, fac bine, se înfrânează când țâșnește din ei meschinăria.

Sunt, alții, care îți dau lecții bubuitoare, de parcă te pironesc pe cruce.
Te întâlnești cu unul de ăsta care începe cu pildele, cu ortodoxia… te îngroapă, nu te luminează.
Îmi crește tensiunea, brusc.
Deci puiule, te calc pe cap. Eu nu sunt dusă la biserică. M-am născut cu dumnezeu în inimă și mă adresez lui, direct – fără să mă bag sub poala popii, să înșir acatiste pe hârtia în care am înghesuit fișicul de 50 de lei sau să te oblig pe tine să faci ceva pentru că așa vrea ăl de sus.

Bine înseamnă să nu fac rău – și asta nu știu dacă e legea lui dumnezeu, că nu sunt Moise, nu mi-a dat nimeni poruncile în brațe, să le împart.
E legea mea, de OM.

*

Am scris, ieri, un articol, în care vorbeam, sarcastic, despre imbecilii care își fac cruci mari la vederea bisericii și pe urmă te înjură de morții mă-tii.
Și-mi scrie unu, la comentarii, de mă… crucește.
Învăluit în cuvinte cu aură de biblie, îmi dă peste gură, că de ce mă leg de ăia din autobuz?
…Adică el, absolut intolerant, creștinul ortodox, îmi dă lecții despre toleranță… Uat dă fac?

Deci gizas! Nu mă activa, nenicule…

Nu mă activa, căci m-am înmuiat, de la un timp… Mai punctez, în jurnal, câte o impresie, pentru cei care vin aici zilnic să vadă ce mai simte Manon.
Nu prea mai simt nimic, sunt la faza în care eu, mie, îmi sunt indiferentă.
Îmi pasă, azi, că în ocean se scurge plutoniu și iod radioactiv. Mă doare-n cur de mine. Și de viitorul meu. Mă seacă-atât de mult trecutul, încât nu dau doi bani pe ce va fi cu mine mâine.
Îmi pasă de copii. De copiii altora. De viitorul lor. De părinții ăia care peste șase luni vor tremura la gândul că afară plouă cu acid iar cel mic nu se poate da în leagăn.
De asta nu mai scriu ce mă frământă zilnic. Să nu stârnesc ironii. …De fapt, nu mi-e frică dacă le stârnesc, ci de cum pot răspunde la ele.

…Și-mi aterizează, ete, în jurnal, biblia vorbitoare, ca să îmi arate degetul mijlociu pus cruce pe articolul pamflet… Ahh…

Băi, orbi ce luați numele lui dumnezeu în deșert căci nu dați, DE FAPT, niciun scuipat pe semenii voștri, vreți să vă spun eu cum e cu crucea?

E una singură, de lemn, și ți-o face ALTUL!

Înainte nu era așa.
Dar azi… Își fac unii cruci, când sunt în autobuzul care trece pe lângă o biserică, de aproape că te dărâmă.
În apropierea sărbătorilor, e jale de câte coate iei la ficați.

Înghesuiala e maximă. De sezon. Agitație. Morți, afurisenii și ce faci cucoană, mă calci?
…Iar la  prima biserică, smirna! Poc, și închinăciunea, și fața smerită!

Autobuzul se apropie de stație.
Ce faci nene, du-te dracu mai încolo, că vreau să cobor!

…A trecut biserica, a rămas și Dumnezeu în urmă… 

Când ies din bloc și văd nori plângăcioși mă blegesc instant – iar privirea-mi capătă aer de câine pus în lesă pentru prima dată.
Cu pașii moi și numărați, îmi dau ghes înspre autobuz ca spre eșafod.

A venit primăvara. Deci românii servesc la micul dejun trufandale verzi și lungi.
(Când scriu verzi -voi să nu citiți frunză de mentă care îți face frig în gură, ci usturoi cu ceapă.)

După ce urc în autobuz mi-aș cam ține respirația un sfert de ceas, dar nu am antrenament. Așa că mă rotesc lent în jurul propriei axe, să mai respir puțin aer curat și din cealaltă parte.
Nicio șansă. Nenea ăla miroase a arsenic, tanti aia a lucrat în trei schimburi îmbrăcată la fel, băiatul ăsta are iz de sulf.

E crâncen.

Când cobor din autobuz mă opresc lângă primul copac înflorit și inspir cu nesaț.
…Prilej cu care băiatul din fața magazinului surâde simpatic. El crede că sunt romantică și mă încurajează:
– Așaa… Dar respirați mai adânc…

Trăiesc în România. Mai adânc de atât nu cred că se poate.

*
Ne-am învățat cu rutina zilnică, în care fiecare lucru e, rotiță de ceas, la locul lui.
Avem, da, nemulțumiri personale și angoase generice (punctate pișcat de câte-un eveniment extern). ..Dar rutina, rutină. Stabilă.

Ne-am învățat ca dimineața să primim apa noastră cea de toate zilele, și caldă, și rece, pentru dușul pe care-l facem reflex. Nici nu mai știm cum miroase gelul de duș. Rutina ne blochează simțurile.

*
De două săptămâni, la interval de câteva zile, ne opresc ăștia apa rece, că-i sezon de reparații.
Iar eu mă descopăr că rămân în aer. Pe moment mă panichez, n-am soluții, mă vântur lelea prin casă, boscorodind…

Mi-ai întrerupt rutina, m-ai paralizat.

Azi, iar n-am avut apă rece. Doar clocotită.

M-am enervat, mi se rupsese lanțul tabietului, cum dreq să-mi beau cafeaua cu ochii cârpiți de somn? Parcă n-are același gust dacă nu o servesc după duș, înviorată, îmbrăcată în halatul pufos de baie…

…Și mi-am adus aminte de pozele*, filmele de pe net cu dezastrul din Japonia… Ahh, doamne… Cum a năvălit apa aia mare* peste ei…
Oamenii aceia nu mai au rutină, căci luptă pentru supraviețuire…

M-a străbătur un fior de spaimă.
Și m-am altoit în gând, din toată inima: Vacă rutinată și nerușinată ce ești!!!!

♦

(*)- linkuri.

Voi știți de câte ori mi s-a spus mie, la 16, 18, 20, 23, 25, 28, 30 de ani: “Ești nebună!” / “Smucito…” / “Nu ești normală.” / “Ești proastă, pui la suflet orice.” / “Ai prea multă energie, mă obosești” / “Fraiero, nu mai crede în toți, că numai unii sunt oameni!” ? …De sute de ori.
Uitasem.

*

Azi, un suflețel mohorât mi-a arătat un mesaj pe care l-a primit de la un om căruia i-a acordat ajutor: “Ai nevoie de psihiatru, nu de prieteni.”
Deci jbaaang! O ghilotină.

Suflețelul ăsta este unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit. Vesel, frumos, săritor, sprinten, altruist…

I-am răspuns: Nu te întrista. Acesta este un mesaj trimis de un om cu scaun la cap. Și când pronunț scaun, tu să auzi excrement.

*
Am remarcat, în destul de multișorii ani pe care i-am trăit, că oamenii buni sunt altfel. Mă refer la oamenii-oameni care au puterea de a schimba, de a îndruma, de a îndrepta.
Sunt ieșiți din tiparele banalului sec și fad.
Pentru că nu sunt mânjiți. Pentru că ei sunt curați. Nevânduți. Le lipsește organul parșiveniei. Sunt deschiși. Obositori.

Ceilalți, obosiţii, cu cât mănâncă mai mult căcat, cu atât capătă mai multă greutate. Încearcă să se păstreze low profile.
Are sens. Ei trebuie să acopere. Uneori să te.

*
Uitasem cât am suferit, demult. Uitasem cum te sfâșie când primești pumni în gură pentru că ești OM.
…Dar mi-am amintit, într-o secundă, privind la ochii cei mari, triști și buni.

*
Așadar.
Într-o primă fază, lista mea de ignore a primit cadou un nume nou. …Deci jbaaang! Sabia lui Damocles.

Sunt în taxi.
Prin staţie se aude: Atenţie, colegi, respectaţi trecerea de pietoni de la coloane… Babaul e în zonă.

Deci noroc cu babaul pentru bieţii pietoni.
Altminteri… Taximetriştii servesc zebră medium rare.

Să mă lămuresc, un pic… Suntem în secolul XXI? Ce epocă?

*

Azi, în autobuzul plin – şi când spun plin am în minte cuvântul conservă – am experimentat o gaşcă de ţigănci netradiționale care urlau la unison toate înjurăturile pe care nu ţi le poţi închipui.
În pauze, una dintre ele povestea experienţa ei sentimentalo-sexuală  cu fostul.
A început cu filosofia “Nicio femeie din lume nu a iubit cum l-am iubit eu pe ăla, că femeia când dă de p**ă uită şi de mă-sa”.

Cuvintele interzise – lipsă din dicţionar precum dinţii ei din faţă – erau aruncate mitralieră în urechile noastre care amorţiseră pe capetele plecate.
De la cât are ăla puşca până la ce boli are curva aia care l-a luat de la mine… am aflat tot.

Toată șleahta râdea la unison. Una dintre ele, însă, hohotea ca un cal.
Am ridicat privirea, şi în faţa mea, iat-o, cea mai tânără ţigancă, înțolită în trendul pitzi. Nu prinsese loc pe scaun, se lipise de aparatul de taxat.
Avea ochii dați cu tăciune cleopatric și cercei rotunzi, mari, grei – în formă de burghie circulare.
Părul ei cel negru ca abanosul era lung şi prins neglijent într-o coadă de cal.
Am văzut, la baza lui…
Stop.
Am respirat, şi mi-am zis e doar mătreaţă, punctele alea albicioase sunt, probabil, mătreaţă…

Apoi, în acelaşi timp… N-aveam cum să nu remarc… N-aveam cum sa nu… Căci mişca… Părul cel negru… Era plin de lindini… Iar pe breton se deplasa un păduche gras … În autobuzul plin…

Am coborât atât de repede, încât aproape că m-a luat o şoferiţă pe capotă…

*
M-am lămurit.

Secolul XXI în România se traduce, uneori, aşa:  DARK AGE.