Archive for the ‘Sub lupă’ Category


Azi am dat nas în nas cu electricianul.
Are un corp sculptat la sală.
Arăta atât de adonis, încât m-am fâstâcit.

Sărumâna. (zâmbet de johnny bravo)
Ce faci? (privire bovină)
Bine. (lucire sexy în ochi)
Nu te-am văzut de multă vreme. …Îmi fu dor de tine. (uat? …uat da fak?)
Şi mie. (atitudine de învingător)

M-am îndepărtat. Am urcat scările cu un pietroi în burtă.
Gizăs, Miss Virtute, ce faci, dai semnale? Te-a tâmpit singurătatea?

Apoi am mai gândit ceva. Nu pot scrie ce, că mă fac dracului de râs.
Deci cenzurez.
Dar pun finalul: “Şi apoi i-aş şterge memoria”.

*

Okeeey, Manonel. Aceasta este prima mustrare scrisă. Ai grijă, te rog, ca ea să ajungă direct la hormonei.

Dasătrăiţi. Sniff. 🙁

Eşti artist, eşti nebun.

Asta auzim. Frecvent.

*

Aseară, după spectacolul cel minunat, strângeam recuzita, când sună telefonul.
Era un student masterand. Avea vocea sugrumată.

– Alo, doamna Nona, sunt la Sala Atelier şi un domn necunoscut a venit aici, m-a înjurat şi a încercat să mă lovească.
– Vin acum.

Le spun, din mers, lui G. şi lui Alex, haideţi cu mine, e unu’ care vrea să-l bată pe Dani.

Alergăm într-un suflet.

Necunoscutul se dovedeşte a fi nenea ăla bătrân care face parte din echipa de curăţenie cu care avem contract.
De regulă, e politicos. A fost şofer, pe vremuri, şi are aspect de dinozaur ceauşist scos la pensie forţat.

Nu mă pot înţelege cu el, e furibund şi incoerent, are ochii tulburi şi bombăne ceva de chei, că nu erau cheile.

Încerc să îi spun că, şi de această dată, a venit prea devreme, suntem în plină Gală şi curăţenia se face, conform contractului, de dimineaţă. Mai mult, îl rog să aibă grijă la atitudine.

Nu mă pot înţelege cu el.
Îmi aruncă, turbat, cheile şi ce mai avea în mână, direct în faţă.
Mă feresc la timp şi îi spun:
– Vă rog să părăsiţi clădirea. Începând de astăzi nu mai avem nevoie de serviciile dumneavoastră. Nu suntem pe maidan!

…Moment în care sare la mine să mă lovească. (!!!???!!)

G. are prezenţa de spirit (plus agilitatea vârstei) şi îl imobilizează. Apoi studenţii îl împing spre ieşire.

*

Aşa… Cu ce începusem articolul?
Aha.
Cu faptul că noi suntem nebuni.

Asta auzim. Frecvent.



Te umpli, uneori, de neguri, de-ţi seamănă sufletul cu griul norului de afară – mă uit la el, acum, ca în oglindă.
Tu vrei bine şi faci bine.
Loazele fură.
Idioţii îţi dau cu flit, dacă deschizi gura să ceri ajutor.

Se protejează, jegurile, între ele.

*
Mă întreb cum ar fi dacă hoţilor le-ar cădea, mâinile, din senin. Şi dacă ar rămâne acolo, pe jos, ca să călcăm noi pe ele.

Brief:
Sunt îndrăgostită. De oamenii cu caracter frumos.
Mi-e silă. De jegurile umanoide lăbarnice.
Am încheiat brief-ul.

*

…Citesc știri străine cu sprânceana ridicată.
M-a încercat, azi, o pufneală în râs amar.
Cică “Americanii se pregătesc să lanseze National Emergency Alert System. Adică alertă pe telefonul mobil, în caz de calamitate sau de atac terorist.”

…OK. Acum privirea mea e de-a dreptul ironică.

Pe 9/11, imediat după cele două turnuri  – au “căzut” la datorie, epuizate, centralele telefonice.
Mda. Le-or face mai puternice. Să ducă și alertele, și mesajele disperaților: John, ești bine sau te-a luat valu?

…La faza de mai jos, însă, am rămas un moment cu privirea în gol.

“La anul, cetățenii din New York care nu dețin telefoane de ultimă generație vor trebui să-și instaleze un cip pe telefoanele personale, pentru a putea primi alertele, în caz de pericol”.

Mi se pare mie, sau ăștia, sub pretextul lui vă protejăm – ascund un vă monitorizăm?

*
Brief:
Of.
Am încheiat brief-ul.


F
unny, yet so cruel / true.


.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Aş întinde vârful piciorului şi i-aş pune o piedică, în speranţa că dezechilibrarea fizică îi va activa un circuit de trei neuroni, cu care să am şi eu o conversaţie logică.

Asta gândeam aseară, în timp ce evitam să calc râmele care împânzeau asfaltul.
Săracele fiinţe, arată dezgustător.
Îmi e groază de ele, deşi sunt inofensive.

Am acelaşi sentiment faţă de râmele umane. Târâtorii oportunişti, fuduli, puturoşi, incompetenţi, mediocri şi cârtitori.
Yuk!
Lor le-aş pune piedică. …Tot ca să nu-i calc.

Autobuzul este plin.
Cele două femei vorbesc tare.
Aşa că noi – restul familiei de sardine – ascultăm cuminţi dialogul.

– Ce face Luca?
– Ne-am despărţit…
– IAR?
– Da.
– Eh… O să vă împăcaţi.
– Nu cred.
– Aşa ai zis şi luna trecută. Îl iubeşti?
– Nu-l mai vreau.
– Ei, nu-l vrei… Şi? Acum ce faci?
Îl aştept să mă caute ca să-i dau flit.

Huh! Clasic.

… Îl vrea. 😉

Găselniță Facebook: Pagina-Altar. …Pe persoană fizică.

Ia să vedem.
Tu ești celebru. Zic, la întâmplare, un nume: Dinescu.

Așa. Și secretara Tudorița (să-i spunem generic) îți face o pagină pe feisbuc și lasă ușa deschisă, căci la Privacy Settings a selectat Everyone.
Tu ești ocupat cu moșia și cu emisiunile sincere, pentru săraci, așa că Pagina-Altar e updatată de secretară, cu toate numai cu lucrurile frumoase.

Poporul vine smerit sau vioi și-ți depune pe zid wall ofrande-vocabule, gen “ești genial, maestre” “te invit la un vin”  sau “toată stima, pe când o revoluție?“.

Nu răspunde, evident, nici dracu, la mesaje.

Tudorița are și ea o viață personală și propria-i pagină de socializare.
Aici se limitează la contabilizarea acelora care se-nghesuie pe lista de Friends și șterge înjurăturile, oftând.

Mi-o și imaginez, ticluind un SMS…
Deci domnul Mircea…Vă rog neapărat să scoatem poza aia în care strângeți la piept măgarul, că nu mai pot sta noapte de noapte la șters comentarii gen “Vă seamănă leit!”, “Frumoasă familie!sau “ȘI asinul este de vânzare?”…

*
Mda.
Sfântul Facebook și Pagina Altar.

…Sau cum să tămâiezi fără a primi răspuns de la cel CINSTIT (am zis la întâmplare, că n-am un nume la îndemână.)

Stau în pragul magazinului, că înăuntru e saună.

Clientul de dinaintea mea este un domn în vârstă, îmbrăcat decent, cu faţă de administrator de bloc. Are vocea aspră şi fermă.
Daţi-mi o sticlă de bere. Nu de la frigider. Mie îmi place caldă.

Ia sticla de un litru şi încearcă să o înghesuie în pantalonul de la costum. Plăteşte.

Dragule, îi zic vânzătorului, eu vreau două pachete de kent unu. Te rog să nu fie cu poze de cancer. Dă-mi cu impotenţă.

Clientul cu berea se întoarce spre mine, şi mă sfredeleşte cu privirea. Acum seamănă cu un profesor de istorie.
– E cu “n” sau cu “m”?
– Întotdeauna cu “m”.

– Depinde… Zice el, filosofic… Şi se îndepărtează, cu berea în buzunar.

Oftez.
…O fi depemdent de berea aia?

Când o să mor nu iau cu mine nimic, Ionele. Să mă acoperi cu un duplex.

De ce or construi unii garsoniere în cimitir?

O fi mai ieftină veșnicia în întuneric?
De fală? Să te invidieze, cine? Morții din vecinătate?

Ce faci, babă Saftă, ai cruce nouă de marmură? A? … Cam mică…
– N-avură bani copiii, nea Cardele… La anu de-abia or să-mi pună și un gard jur-împrejur… Da’ dumneata…Bată-te norocu’…
– Eh. Mi-au pus garsoniera asta pe piept, și-mi place culoarea ei verzuie, de mor…

– E bine, maică, că te prinde.

*
Stăteam, în Noaptea Învierii, lângă mormântul mamei, și mă minunam de căsuțele de vacanță eternă, din jur.
Unii au făcut foișoare, n-au avut bani de clădire. …Foișoare. Patru țevi lucitoare cu acoperiș de plastic. Să nu ruginească dala de beton? Să facă umbră crucii?

Ce-i cu foișoru ăla peste mormântu tău, Vasilico?
– Am alergie la soare, Tănțică, de când eram vie.

– Îu, că mă speriasem. Crezui că scorpia de noru-ta vrea să facă un grătar aci, de unu mai.

Se distrează de mor, decedații…
…Rudele vii își plătesc prostia la bancă.