Jurnalul lui Manon.

(Îmi rog politicos stomacul să nu mai icnească. Mami are de tastat cuvinte în jurnal, nu poate sta cu mâinile pe burtă. Așa. Mulțumesc.)

Deci.

Aș vrea să mă împrietenesc cu cineva care lucrează la o fabrică de făcut pateu.
Nu de parizer, ci de pateu. E o conspirație generală, nimeni nu spune cum se face parizerul. Înțeleg. I-or pune pe bieții oameni să semneze contracte de confidențialitate sub amenințarea că dacă suflă ceva, le îndeasă parizerul pe gât, ca plată în natură . …Dar pateul?
Tot așa, bag seamă…
De aia aș vrea să nu mai aud istorii, ci să aflu procesul de fabricație – direct de la sursă, pe șest.

Am cumpărat, ieri, o conservă de pateu. De pui. Scrie pe ea:  Conservă de pateu de pui integral.

(Stomacul, să ne potolim, facem indigestia după ce scrie mami. Așa. Mulțumesc.)

Dacă aș avea norocul să mă împrietenesc cu cineva care știe sigur cum se face pateul, aș întreba, dintr-o suflare:
“Pui integral” – se traduce prin faptul că au malaxat și intestinele, sau numai oasele?
Dacă scrie “pui”, de ce are gust de pește?
O fi pateu de pui de baltă?
Sau l-or fi îndopat cu făină proteică de pește?

(Stomacul, te invit la un emetiral, mami atât a avut de scris.)

Ieri.
Eu: – Deci am cumpărat scule, ca să nu vă mai aud că spuneți “nu dau, nu am, e a mea de acasă”. Uite, am luat șurubelniță electrică. Folosiți-o ca să montați șinele de aluminiu pe trepte, să nu se mai împiedice spectatorii pe întuneric.

Dorel, demn: – Doamnă, eu pun șurubu cu a mea, nu-mi trebuie de aia electrică.
– Dragule, cum vrei, dar e mai rapid așa. (Dorel se conformează, cu un aer de supunere perversă.)

Azi.
Dorel, ferm: -Doamna directoare, îmi trebuie și mie șurubelnița electrică.
– Să ce?
– Să prind câteva șuruburi în piciorul de la panoul ăla, că se prăbușește peste spectatori.
– A. E bine. Dădu hărniceala în tine. Nu s-a prăbușit în trei luni, panoul, că e făcut în zig zag, dar se pregătește acum de cădere.
– Păi nu știți dumneavoastră, dar eu azi, la 8 dimineața, am prins șuruburi la un decor cu șurubelnița mea normală, de mă doare mâna.

Simpatic, Dorel. 😉

Azi am fost la shopping.

*

– N-am!
– Cum adică n-ai?
– Am, dar dacă o dau, mi-o strică ăștia!

Recunoașteți, desigur, formula de mai sus. Meseriașul român nu împrumută colegilor sculele insituției. Și le asumă. Devin bunuri personale.
Sunt ale lui.

*
Trebuia să se monteze pe perete o oglindă enormă. Zace acum, săraca, rezemată trist de zid, fisurată pe diagonală.
– S-a spart, doamnă.
– Înțeleg. Deși am precizat că e grea și că trebuie să fie asigurată pe spate, s-a spart.  S-a supărat și s-a dat singură de pământ, a protest. Propun să îi scurtăm suferința și să o tăiem în bucăți mai mici, pentru mesele de machiaj. Știe cineva să taie oglinzi?
– Da.
– Perfect.
– N-are diamant.
– Să împrumute.
– N-are nimeni, și cine are, nu-l dă. Că cică i s-a furat.
– Aha…

*
– Dă-ne, măh, și nouă, o cheie, că nu putem desface decorul, e priponit cu șuruburi.
– N-am decât una.
– Gizăs… Auzi, dar unde e patentul meu?
– E la mine, l-am luat din greșeală.
– A. Din greșeală. În chineză se numește cleptomanie.

*
– Poți să-mi dai și mie șurubelnița electrică, să monteze copiii mai repede podeaua?
– Nu merge.
– Păi ieri mergea.
– Nu mai e bună, “mi-a” stricat-o ăia.

*

M-am enervat. Am protestat în gând.
…Așa că azi am fost la shopping. La bricolaj.
Șurubelniță electrică, diamant, chei de strâns și desfăcut piulițe…

– Alo, tată?
– Da, tată…
– Am cumpărat pentru Studio șurubelniță electrică, și nu înțeleg care dracu e “mandrina”…
– Păi de ce ai cumpărat, tată? Am, acasă, două.
– Da… De parcă mi le-ai fi dat, dacă ți le ceream…

…Și tata e meseriaș. Are casa plină de scule. Nu dă nimic.

*

Măăi… Îmi trece prin minte un gând drăcos, pe care îl priponesc în jurnal ca mărturisire păcătoasă…
Mi-ar plăcea ca mâine (hihihi!)… Să mă flutur prin ateliere, fudulă, cu sculele la teșcherea…
…Și să spun, absolut niznai:
– Am luat scule. Cine are nevoie… SĂ ÎȘI CUMPERE!

…Deci azi am fost la shopping și manifest un sentiment de zgârceală, ca fiică de meseriaș ce mă aflu… 😉

M-am înțelepțit, fi-mi-ar bătrănețea de râs!

Uite, să dau un exemplu:
Să luăm, de pildă, acest șarpe de om…
Sexul: Femel.
Ca apariție: Fugiți!
Cacaracter: Iadul, cu tăciuni, fitile și bombe artizanale.

Boon.

Mărturisire amară: N-am întâlnit în viața mea atâta urâțenie fizică perfect combinată cu răul cel mai pur. …Spoite cu o mieuneală cvasi-guduroasă.

Prima dată nu știam de ce mi se îndoaie ficatul.

A doua oară mi-a dat-o la ficat. Urât. Apoi, dându-și seama că a greșit flagrant, și-a cerut scuze, sec.

Îmi pare rău s-o spun, dar în momentul ăla am avut în minte o imagine cu mine și cu reptila. În care. O împușc. În gură. Scurt.

…Dar, după umilința gravă, după scuzele cele seci… Am zâmbit.

Căci.

Am realizat că nu pot fi altfel decât bună, cu maleficii.

…M-am înțelepțit, fi-mi-ar bătrănețea de plâns! 🙁

Mi-a scos dumnezeu în drum un personaj de care nu mai știam, slavă cerului, nimic.
Dar, dacă tot mi-a tăiat calea, l-am cercetat (după ce mi-am scuipat în sân. În gând.)

*
Este năucitor felul în care unii oameni practică jocul manipulării – ca pe un dans de societate. Riguros, cu coada de la frac țeapănă, cu genunchii flexați regulamentar dar cu picioarele în paranteze.

În funcție de audiență și de scopul lor abject, își încep reprezentația printr-un knix feciorelnic, o reverență plină de ouă sau un BAU! care dezvăluie caninii de bampir.

După care încep dansul, pe o melodie numai de ei știută. Se unduiesc în formă de serpentină, sau atacă o mișcare de spirală în poante pentru a te integra în jocul minții lor.

Sar ușor pe vârfuri de idei, poznași, ca hipopotamii ăia din desenele animate- cu tutu la brâu.

Fac piruete în jurul tău ca lebăda pe moarte, privindu-te sugestiv.

Prestează dansul indienilor – ca să te ardă focul, și defilarea generalului – ca să te sperie ambițul.

Mimează pipa păcii și te atrag la modul smuls într-o periniță doar pentru a se asigura că pupându-te pe gură ți-au sorbit sufletul…

Nu apuci să scoți un vai, un oh, sau să murmuri un nu… Ești amețit și aproape convins, la finalul fără aplauze, că… tu ai prestat baletul.
…Deci, mâine, vei fi și deșelat și mut. Nu vei putea comenta nimic despre prestația lor.
Argumentul complicității plutește în aer ca tămâia: deși pari nevinovat, ai luat (totuși) parte la un moment artistic interactiv.

*
…Fenomenali oameni… Ca ăsta pe care l-am întâlnit, fe-reas-că-mă dumnezeu…
Am stat încremenită, privind cum el, serpentic, încerca s-o execute pe o duduiță din branșă.

Dansul manipulării a fost aproape de perfecțiune.
Pe balerin l-am poreclit, aplaudându-l cu degetul mijlociu ridicat, AK-47.
… Iar duduița din branșă am fost eu.

Am cumpărat, ieri, mașină de spălat profi, pentru spălătorie, că n-avem, doamnă, decât una, și nu facem față. Mașina poate spăla 6 kg de haine și are program de uscare.

…A venit, azi, la mine, timidă, garderobiera…
– Doamna Nona, nu știm cum e cu mașina aia, zicea spălătoreasa că are probleme…
– Hai că vin acolo, să văd….

*
– Are probleme mașina? Ce probleme?
– Păi, am pus un program și parcă nu se mai termina, a durat aproape trei ore…
Mă uit în ochii ei și îi spun sincer:
– A dracu nație mai suntem și noi, românii ăștia…
– Păi de ce?
– Păi uite-așa. În mod normal, pui rufele la mașină, aștepți două ore ca să se termine programul, și usuci la ele trei zile. Da?
– Da.
– Acum pui rufele, le speli și le usuci în trei ore și nu e bine. …Căci asta îmi spui, nu? Că durează prea mult.  Din trei zile faci trei ore si e prea mult…
– Aveți dreptate.
– Am. Asta era problema?
– Nu.  Ies șifonate, rufele, după ce le usucă.
– Păi da. Înainte nu le călcai, după ce se uscau?
– Ba da.
– Deci revin. Care e problema?
Se uită la mine cu mirare.
– Problema, doamna Nona, e că mi se pare că mașina se cam încinge prin părți…

Mă uit la ea crucită, și mă întreb în gând dacă mai fac ăștia Alba Lux cu storcător manual.
…Ca să mă introduc în ea de vie, că așa-mi trebuie! 😉

Există o problemă, cu majoritarii din naţia asta. Sunt obişnuiţi să strângă tot  (şuturi în cur, sindroame diverse, plusuri, carenţe şi alte etc-uri) şi să le verse, spontan şi pe toate, total inoportun – în locul nepotrivit.

De aceea minoritarii – care cred în zâmbet şi în bun simţ, au, uneori, nisip între dinţi.

*

Further Comments are, evident… Off . Şi aoleu. 🙁

Categoria mijlocie.

M-am întâlnit cu el în noiembrie 2010. Mi-e simpatic, are suflet bun.
S-a îngrășat considerabil, avea formă ovoidală.

– Ce faaci? I-am zis. Ce face bebelușul?
– Bine. Și eu, și el. A crescut.
– Te-ai mai rotunjit…
– Da. Dar mă apuc de cură. Până la Crăciun slăbesc cinșpe kile.
– Nu cred în cure, dragule. Ci în cele trei reguli, simple:
Unu. Nu te înfometezi, căci creierul va trece pe avarie și va proteja rezervele de grăsime.
Doi. Nu te reții când ai pofte, ci ai grijă doar la cantitate.
Trei – cel mai important – îți pui target să slăbești, nu într-o lună, ci în șase luni, sau un an.
– Neah! Îmi anulează el discursul cel inutil… Eu țin cură și o să slăbesc. Pariu?
– Aha… Pariul de mobilizare… Ookeei… Dacă e ca mine, îmi dai șase sute de lei, am văzut niște cercei cu diamante și mi-a rămas inima la ei. Dacă tu câștigi, ce vrei?
– Nimic. E suficient că slăbesc.
– Fair enough.
Și batem palma.

*
Categoria grea.

Mă întâlnesc cu el în ianuarie. Avea formă dreptunghiulară.
– Nu ai slăbit, nu ai stagnat, ci te-ai îngrășat. … Grav.
– Da, așa e.
– Trebuie, deci, să-mi cumpăr cerceii cu diamante.
– Hai, măă…
– Pariul e pariu.
Și îi arăt șase degete, privindu-l serios.
– Bine, măă… O să-ți dau banii…
Și pleacă, răsfirând după el cuvintele, ca firimiturile din poveste: Mă faci să iau mâncarea de la gura copilului…
…Iar eu rămân tablou.

*
Categoria pana mea.

La începutul lui februarie îl întâlnesc lângă automatul cu mâncare.
Era rotund ca o biluță, genul mai bine-l sari decât să-l ocolești.
Devora hulpav un sandviș cu maioneză.
Îi arăt șase degete, zâmbind, și trec pe lângă el fără să scot o vorbă.

…Abia atunci  am înțeles de la gura cărui copil ar fi luat mâncarea, plătind pariul… 😉

Îl vezi peste tot, multiplicat ca limbricii. E plin pământul de ei, dar nu crapă, să-i înghită, că-i e și lui frică de…

…Fitil.

Harnic – doar când e privit de ochiul șefului.

Se îndoaie, se frământă, plimbă țeava prin întreprindere la momentul oportun.

Uneori oftează cu ecou.

Are voce blajină pe frecvență ușor stridentă și priviri de maică precistă.

Practică, în măsură farmaceutică, uimirea și confuzia.
Te face să repeți un lucru până când se alege praful de logica elementară.
Îi e comod să-l crezi prost, căci nu ai timp de explicat la infinit – așa că preferi să îl ignori și să rezolvi tu problemele. …De cele mai multe ori sunt ițe încurcate chiar de el.
Deci te enervezi.
Atunci îi crește, brusc, din neant, și mușchiul de personalitate.
…Oh, da, în el agonizează un lider ascuns, frustrat că nimeni nu-i recunoaște meritele (care?).

De aici, otrava.

Nu e prost, ci viclean.

Păcălitor.

Privirea de oaie beată mușamalizează gânduri de lup mârșav.

Confuzia jucată acoperă țeluri precise.

Miorlăiala ascunde o limbă veninoasă care poartă vorba, de la o ureche, la alta…

Ținuta umilă se transformă instant în șopârlă târâtoare prin tranșee, pentru a băga fitile pe toată rețeaua. Ici, colo, pretutindeni.

… Dar. Ironia soartei (ah.)

Când ești fitil, e logic să îți dea altcineva foc.

Am primit un parfum de sărbători, C.K. – One.
Miroase a proaspăt, a optimism. E fresh, nu gălbui (aşa le zic eu ălora dulcege).

M-am pufăit cu el de câteva ori, dimineţile. Vreo patru zile, dar nu la rând.

Ale dracu zile. Proaste, domnule, toate. Întâlneam câte-un monstruleţ care îmi făcea un minut amar, de-mi ruina optimismul. Umblam cu zâmbetul în buzunar până seara.

A cincea dimineaţă, dinadins, mi-am spus: Parfumul ăsta e ca un jinx. Ia să-mi dau şi azi cu el, să văd, să-mi confirm…

A cincea dimineaţă a fost acum două zile. M-a pus un individ pe butuci.

Ookeeei… Deci o să folosesc de acum Înger sau Demon, când ies din casă, căci e clar, jinxul e jinx.

Dar, ah, mirosul acela, One… Fresh… optimist…
Ce fac cu parfumul? Îl arunc?

Nu-l arunc.

Îmi dau cu el prin casă, şi stau la pândă.

Ce mi se mai poate întâmpla? Să mă înghită sifonul de la duş? 😉