Jurnalul lui Manon.

Fotografii (le găsiţi între paranteze) cu:

Ruşinoasa recidivă. (De anul trecut, de când m-a speriat Maia Morgestern cu făcătura aia de prezentare, am jurat că nu mă mai uit la Festivalul Mamaia. N-am rezistat, pentru că episodul cu autopsia, de pe Discovery, era în reluare. Aşadar, maarele eveniment se deschide, şi apar concurenţii…)
Concurenţi. (Selecţia lor pare făcută într-un anume fel, toţi trebuie să fie, ba deşelaţi, ba rotunzi, ba prea lungi, cu veleităţi antimiscare. Li s-o fi dat de jurat să nu transmită nimic prin interpretare, ferească sfântul să încropească vreun pui de sentiment pe melodie, darmite să-l mai şi arunce spre public…)
Public. (Parcă ales cu forţa brută; proptit incomod în scaune, amorf şi filmat – parcă în ciudă – mai ales în momentele în care pare mort. Adică tot timpul… Chiar dacă, aparent, da din mâini mimând aplauze, la implorarea vagă a prezentatorilor.)
Prezentatori. [Aia brunetă, de la meteo, nasoală pe cameră dar de admirat pentru nonşalanţa cu care debitează banalităţi şi câte-o poantă (am zis poantă? – e un eufemism).
Masculul co-prezentator, ivit din neant, unde se va şi întoarce curând, este rotunjor în talie, cu toate defectele de dicţie posibile, şi limbă scurtă. Un cepeleag, probabil pila cuiva din juriu.]
Juriu. (Câţiva dinozauri de sex incert, vreo două slujitoare ale Thaliei de Constanţa şi un Madalin Voicu nedumerit de propria-i prezenţă acolo. Pare uşor jenat de efuziunea Corinei Chiriac care îşi bălăngăne, periculos de aproape, braţele – ale căror piei au abandonat de multă vreme lupta cu gravitaţia. Bezelele pe care le trimite obsesiv artista, publicului, sunt exagerate faţă de numărul modest de palme care se întâlnesc la mijloc, moale.)
Moale. [Creaţia vestimentară a “designerilor”, unitară, pe principiul dacă-i mic, să-l îngropăm, dacă-i grasă, s-o umflăm. Bate toate recordurile de aşa nu. Ţinutele vestimentare sunt  în perfectă neconcordanţă cu melodiile (am văzut şi nişte chiloţi albi, oferindu-se la pozat dintr-un cearceaf ce se voia o rochie drapată pe şolduri, cu aspect de cortină în faţă, care se deschidea generos la intervale regulate de timp).]
Voalate. (Mamaia 2009 – o zonă crepusculară care l-a înghiţit până şi pe micul moga.
Poate s-or fi terminat melodiile de furat, însă bănuiesc mai degrabă un complot.
La secţiunea Creaţie au fost selectate numai melodiile de aruncat. Combinate cu prestaţiile – lamentabile – la care vocea trebuia să fie, ori seacă şi sub ton, ori urlată fără trăire.
Evident, bomboana de pe colivă este melodia compusă de moga. Un cânticel lent, firav şi uşor sinistru, cu durată scurtă de viaţă, al cărui unic scop este acela de a nu trezi audienţii.)
Requiem. (Acum cântă Nicola un playback. Cerşeşte publicului atitudine.
Publicul, inert.
Nicola face instrucţie.
Publicul, niznai.
Carul de televiziune îşi regăseşte dramul de perversitate şi filmează audienţa pe la spate.
Peste sală picură jocuri de lumini zglobii, care induc senzaţia de viu…
Publicul e învins de atâtea melodii cântate nani pe genunchi.
Nicola, dovedită, remarcă: “Aţi obosit?”)

…Eu, da!
Mă întorc pe Discovery, ca să închei seara aşa cum am început-o: vizionând fiinţe neînsufleţite.

Sunt un spirit caustic şi amendez, de regulă, orice figurant care, deşi e timid fleaşcă, afişează o dezinvoltură penibilă…Cum e cazul de azi dimineaţa, când figurantul în cauză s-a nimerit să fiu eu.|
Mi-au pus ăştia salariul pe card. Mi-a sărit inima din loc de frică, doamne, cum bag io cardu în maşina aia, pe ce butoane apăs, io nu vreau card, în fine, frici şi spaime…
… După ce am ocolit cu grijă bancomatele vreo lună, de groază, m-am apropiat de un nene, într-o zi, şi l-am rugat să mă înveţe procesul…
Toate atacurile mele de panică, ce se manifestau, de regulă, noaptea, s-au dovedit nefondate. E simplu. Simplu ca bună ziua.

… Însă, de aici, saltul.
Azi dimineaţa, cu o uşoară emoţie, am scos nişte rămăşiţe de bani. Însă procesul merita filmat. Să fi văzut poziţie a corpului, relaxată, să fi văzut cum tastam, sigură pe mine şi uşor fudulă, butoanele…Ba, la urmă, sub privirea timida şi cercetătoare a tânărului care aştepta la rând, am scos chitanţa într-un fel profesionist, de parcă m-a născut mama cu mâna pe enter…
… M-am depărtat, râzând în sinea mea de imaginea preocupată şi “profesionistă” cu care am scos nişte bani…Şi mă întreb dacă aia din spatele meu au râs şi ei în sinea lor…
…Ca eu, dacă eram în locul lor, mă căcăm pe mine de râs.

Figuranţii din timiditate vor face deliciul publicului, cât o fi lumea, lume.

Mă curtează un individ… Cam mult spus, “mă curtează”… mai degrabă îmi dă semnale luminoase pe sub ochelari.
Mă întreb, dacă, la rândul lui, vede în privirea mea umbra ofiţerului stării civile, fără de care n-are nici o şansă să-mi pice în aşternut, la drum de seară…

În metrou a reapărut ţiganca aia, care cânta la vioară pe principiul durerii de dinţi: surd, la început, din ce în ce mai tare pe urmă, agresiv şi disperat-interminabil… Data viitoare o să am o discuţie calmă cu ea, pe principiul extracției fără anestezie.

Mă pregătesc să gătesc mâine nişte sărmăluţe delicioase. Cu iaurt, deasupra, moţ.
Dacă de poimâine nu mai scriu pe aci, înseamnă că am murit otrăvită de carne tocată.
Dacă scriu, totuşi, dar dau semne de dileală, înseamnă că n-am murit, însă m-am intoxicat cu tocăniţa de ciuperci de ieri.

Am admirat întotdeauna, cu o aparentă dezaprobare, curajul şi nonşalanta de a face pipi cu zgomot, în wc-urile publice…
Spre deosebire de alte femei, stăpâne pe ele şi pe jetul lor, eu, cum ajung într-o toaletă publică (să ne înţelegem, e vorba de forţă majoră), mă chinuiesc să nu se audă nici un zgomot. Mă strecor în incintă, vinovată şi deja roşie în obraji, şi mă chinui să fac pipiul care brusc îmi trece, afurisindu-mă în gând că mai puteam să aştept încă alte 8 ore…De ce dracu’ am ruşinea asta, în condiţiile în care sunt singură acolo, doar io şi wc-ul? De ce nu pot să turui şi eu un jet sănătos, ba, mai mult, să vorbesc cu prietena de afară diverse, să ies trăgându-mi kiloţii indiferenta şi relaxată?
… Cum or învaţa femeile celelalte relaxarea aceasta, de la cine? De la mama, de la tata…?

…Am auzit că bărbaţii se aliniază pe o linie, în faţa pisoarelor, şi se uşurează în grup. În timp ce penisul atârnă picurător, ochii le umblă curioşi, în jur, la evaluarea concurenţei…
… Îţi mulţumesc, doamne, că nu mi-ai dat puţă, că mă pişam dracu’ pe mine, de ruşine, dacă aveam şi cocoşelul mic!

La etajul trei stă doamna Coca. Nu am înţeles niciodată de unde i se trage apelativul “doamnă”, şi nici diminutivul “Coca”.
Întregul palier îi aparţine. Scundă, stafidită şi cu părul vâlvoi, a pus stăpânire şi pe uscătorie. Dacă, doamne fereşte, cineva se vântura pe hol, spre ieşire (uite că nu le-am sugerat oamenilor să sară pe geam, pentru a evita circulaţia pe hol), uşa se deschide, apare capul alb, şi se propagă în aer un şuierat metalic: “Mai încet, da?!”…
Doamna Coca are treabă şi în faţa blocului. E harnica: mai sta la o bârfă şi, când treci, îşi spune părerea cu voce tare, mai face vânt pe ascuns câte unui copil, binecuvântându-l cu “al dracu’ cu cine te-a făcut”, mai tace, din când în când, cu priviri ameninţătoare…

Într-o zi, cineva i s-a căcat la uşă, pe preş. Nu ştim cine…
…De atunci, adică de aproape un an de zile, doamna Coca are, la intrare, o lumânare aprinsă. Chiar în faţa uşii. “E lumânarea cu blesteme”, îmi zice cineva, “în fiecare zi blesteamă să se aleagă praful de cel care i s-a cufurit pe preş”…
… A dracu’ chestie, domnule, de un an de zile, nu mor decât prieteni de-ai ei, bătrânii clevetitori din faţa blocului… ce ţi-e şi cu blestemele astea…

Ăştia din ziarul Libertatea au secţiunea aia celebră, Faţă de la pagina 5, care a făcut multe vedete, şi anume: pe aia de la meteo, cu faţa de bidon şi kur bun, de moldova.

Trec peste ruşinea pe care au avut-o, poate, anumite mame, văzând pagina 5, pentru a remarca obiectul siderării mele, care mă face să cumpăr ziarul ăsta şi să-l răsfoiesc urgent doua file: obiectul fascinaţiei nu este mamela expusă, sau buca fetei, ci… decorul din spate.
Ei bine, decorul fetei de la pagina 5 face toţi banii (patru mii lei), pentru că îţi arată, în contrast sau în completare cu frivolitatea poziţiei seminudului, o tragică realitate… A unei Românii cu carpeta pe pereţi şi bibelouri chicioase în vitrină.

Disperate de viaţa din care nici nu au muşcat bine, diverse fătuci cu minte galinacee trimit poze cu ele dezbrăcate, în decorul sinistru al turcismului mioritic.

Privesc amar bucile dezvelite în “camera a bună” de la ţara, şi pun pariu cu mine însămi că data viitoare decorul va fi la fel.

… Azi am luat, iar, ziarul, şi m-am bulucit la poză. Era o schimbare: o jumătate de carpeta era acoperită de un fel de cearceaf de mătase, cum am văzut io pus pe un coşciug odată, iar în faţa, fata în patru labe, zâmbind lat la pozar.

… Acest derizoriu îmi zbârleşte pielea.
Aceasta promiscuitate perena îmi îngroapă optimismul…

E adevărat că adolescenţii de azi nu mai sunt cei de ieri, însă unde dracu’ au dispărut părinţii din totdeauna?

Un bun prieten a pus frământătoarea întrebare:”De ce se numesc unele plăcinte poale-n brâu, nu era mai simplu să le zică doar PLĂCINTE?”
Definiţia mea (aceasta se va citi doar cu acordul părinţilor): Plăcinte poale-n brâu

… Artistic vorbind, pe un fond de lălăială folclorică, gospodina îşi ridică poala şi, cu o iuţeală uimitoare, modelează pe pulpa-i goală o ditamai bucată de cocă, în formă pătrată. Cât ai clipi, o îndeasă cu brânză, păstrând ritmul frământării din şolduri. Din când în când îşi suflă de pe frunte şuviţele de păr, rebele. Cu o ultimă pleznitură şi cu o roşeaţă binemeritată în obrajii gospodinei, bucata de “poală-n brâu” este azvârlită tandru în fierbinţeala sfârâitoare a tuciului.
Armonia este completată absolut de către bărbatul care salivează la musteaţă, cu o mână pe berea skol, iar cu cealaltă pe gânduri ruşinoase, ce au la bază aplecarea nevestei spre gospodărie.
…Şi acum răspund: pentru că toate aceste mişcări minunate să poarte un nume, puteau, oare, să le numească, futid * şi banal, doar… PLĂCINTĂ? 

(*) ce-o mai fi însemnând şi asta

Aseară am fost într-un club, noi trei:
Prietena mea – o femeie cum numai în Moldova se mai fabrică; Eu – Matusalem şi aia mică, cu blugii tăiaţi – nu sub buric, ci mai jos, imediat deasupra a ceea ce ea numeşte „Mustaţa lui Hitler”.

Scurt şi la obiect: m-am simţit extraordinar, stricto senso.

Paranteză: Dacă nu pun la socoteală că mă strângeau pantofii exact pe rănile de la călcâi. Fapt pentru care am fost nevoită să şed. La o masă prea înaltă cu scaune prea scunde.

Paranteză: Şi dacă nu pun la socoteală fumul de ţigară, care, în loc să fie ventilat afară, îmi intra prin ochi, cu lacrimi şi cu iuţime cu tot, direct în plămâni.

Paranteză: Sau dacă ignor experienţa cu Cola. Care, fiind prea caldă, şi la cutie, necesita gheaţă. Care gheaţă mi s-a adus. Un iceberg înconjurat timid de un pahar. …La care mă uitam destul de des să văd dacă se topeşte pentru a-mi potoli setea, că-mi era ruşine să-l sug.

Clubul e la subsol. Un fel de hrubă cu gratii pe pereţi, compartimentat astfel încât să ai două opţiuni: ori dansezi în faţa meselor, primind în cap binecuvântarea picăturilor de la aparatul de aer condiţionat, care iată că există, ori dansezi în faţa coliviei unde prestează animatoarele.

Animatoarele din colivie sunt două.

Una este îmbrăcată într-un costum gen “Elvis-rege”, numai că din el au mai rămas: una fâşie care acoperă, sus, două ghinde strivite, plus încă una fâşie care acoperă, jos, o jumătate de noadă cu picioare cu tot.

Cealaltă este îmbrăcată într-o fustiţă de camuflaj, care, privită din faţă, camuflează pubisul şi celulita de la spate, şi care, privită prin colivie, adică de jos plus lateral, nu mai camuflează: aripioarele de la picioare, chiloţii negri şi lipsa de talent a dansatoarei.

Bonus: La pasarela de la etaj se află Animatorul. Cu capul tăiat de bolta care-mi stinghereşte privirile. E modern: blugi, aşa cum se poartă, transpiraţi în faţă şi roşi în dos, asortaţi la o cămaşă albă – combinaţie ingenioasă între o ie tradiţională şi cămaşă de gigolo. Cu ceva pe piept. Nu văd. Poate sunt mâinile… Dar atunci ce zboară prin aer?!?

Personajele astea trei mă fascinează. Cu lacrimi în ochi de la densitatea şi iuţimea fumului, mă descopăr studiind mişcarea. Nu seamănă cu nimic cunoscut.

El pare că e bătut repetat de ceva ce eu nu văd;

“Elvis – ghinda în alb” se ţine cu amândouă mâinile de balustradă, în timp ce, cu celelalte picioare, execută un şotron urgent, în ritm deplin sincronizat cu o altă muzică;

“Fusta de camuflaj” nu-mi ridică probleme. Când îi văd zbaterile, detectez că mediul ei este apa şi a nimerit accidental pe uscat, altminteri de ce atâta luptă?!

…Şi dă-i, râs! Oricum, nu mă vede nimeni…

Prietena din Moldova nu are timp să observe. A gustat până acum dintr-o cremă de whisky – servită în cupă de şampanie, iar acum savurează pe gânduri un cocteil de zodia ei, care – mă asigură – nu are alcool. Altceva îmi spune însă limba mea; ea detectează în băutură o pişcătură care îmi provoacă analogii cu numele zodiei respective.

Privesc cu jind cutia caldă de Cola şi mormanul de gheaţă din pahar. Nu pot să le combin.

E bine. De – abia unu noaptea…

Exact în momentul în care simt că mişcarea celorlalţi se transformă într-un veritabil rău de mare, mă salvează DJ-ul. Un adevărat talent! Mă recuperează de pe banca ruinelor, aruncând în eter un snop de melodii “de pe vremea mea”.

Domnule, e altceva decât acest bum-bum-bum! Melodie, ritm, şi text, şi subtext. Şi poezie. Şi poveste.

…Şi mă ridic. Evit abil picăturile ce vin de sus, arunc o privire severă chiloţilor negri şi mă postez în faţa coliviei.

Urmează un mic show dansant cu noi trei: eu – Matusalem, prietena made in Moldova şi aia mică, în blugii cu mustaţă.
Nu comentez prestaţia noastră (inegalabilă, carismatică şi de lecţii dătătoare).

Mi se urlă la ureche: “Dacă o ţinem tot aşa, luăm pâinea de la gura animatoarelor!”

Gâfâi drept răspuns: “Nici o şansă. Nu ne putem mişca atât de prost!”

Şi mă aşez. Nu epuizată şi demnă, ci forţată de cotul unei arătănii care simte nevoia să arate ce ştie.
Se mişcă absolut degajat – în sensul că evită cu grijă tot ce ţine de graţie şi dans.
Pentru a exemplifica: ea practică “implantarea” (când pe un picior, când pe altul, când pe cele înconjurătoare). Urmată de un fel de “şoldăneală”, adică lucrul cu şoldul, în scopul de a prinde ritmul. …Fără succes.

Aia mică, Mustaţa lui Hitler, se mişcă sugestiv, prietena din Moldova îmi face un semn discret, paralizându-mi cotul, să mă uit. “Nu crede ceea ce vezi”, îi spun, “Asta mică nu dansează. Face pase magnetice cu mâinile. Pentru turmă”.

…Şi dă-i, râs! Oricum nu mă aude nimeni…

Privesc feţele celor din jurul meu şi, pentru prima dată în viaţa, nu mă mai complexează faptul că eu sunt doar “interesantă”. Ba, mă animă o uşoară mândrie… Trecătoare.

Şi-mi zboară gândurile, în timp ce mă încearcă discret o tuse din ce în ce mai convulsivă:… aş înfiinţa Clubul “Des Dammes”, o incintă plină (numai) de femei, servite la mese de picoli îmbrăcaţi numai în fese. Să crape mâţele jucându-se cu motoceii!

… Dar mă trezesc la realitate. Singurul loc unde aş vrea să fiu acum este în pat, nani, în braţele iubitului meu.

Răul de mare (aglomeraţie) mă obligă să iau o hotărâre.

Mă ridic, eu, Matusalem; salut Moldova, mustaţa, DJ-ul şi hruba, şi plec!