Jurnalul lui Manon.

– Uite, na, mi-am albit dinții, a costat operațiunea o groază de bani, dar merită…
– Mișto, bravo!
(Și-mi țin limba la timp, nu vreau să-i stric joy-ul, albul orbitor scoate periculos în evidență piatra gălbuie…)

**
De trei ani sunt la modă pantalonii patul lui procust, cu talie scurtă, pentru femei, schepsis inventat de un misogin care vrea să demonstreze că 99% dintre reprezentantele sexului frumos s-au născut absolut defecte.

Găselnița acestui tipar este perfectă, cred că aș pune-o în top, la locul doi, după masca lui Hannibal Lecter.

Acest tip de pantalon este unic în istoria modei.
Burțile, cu mărimi de la 2 la 7, lăsate în voia colacilor, devin șorț.
Mânerele laterale de grăsime se umflă deasupra de betelie.
Croiala cracului arată că pulpele trebuie prezentate cu generozitate, după moștenirea genetică: ori umflate fuior, ori bețișoare de pus în damigeană simultan.
Posteriorul: ori este supt vacuum, ori umflat ca toba de la mașină.

Dar bomboana pe colivă a acestei creații vestimentare o reprezintă certificarea faptului că majoritatea femeilor au picioarele criminal de scurte.
Văd, zilnic, fundulețe care mai au puțin și ating caldarâmul, triste ca țeava de eșapament.

…Culmea ironiei, o fi decedat simțul estetic sau au fost căsăpite, în masă, oglinzile de-acasă?

**
Mă uit la ea cum alunecă, dinspre terasa de fițe, spre bancomat, mișcând din șolduri barca pe valuri. E înconjurată, protector, de trei metri de parfum care face aerul solid, în jur. Are fața aia bronzată eroic la solar, ca o mască irizată de carton presat, cercei de aur mărișori – cât să nu fie ratați la prima vedere, și este înțolită pe tiparul comun hoardei: bluză mulată peste platfusul de la piept, pantaloni cu picioare de douăzeci de centimetri, balerinii cei de veci și părul gălbenuș, măturică arsă-n cioc.
Gura are rictusul ăla de sictir pentru viață, dar aici o înțeleg.

Este tipul de femeie liniuță care va încerca tot restul vieții să deseneze cu ea însăși, inutil, un cerc.

M-am trezit dis-de-dimineaţă, pe la 11, cu ideea clară că, după curăţenia generală de fiecare sâmbătă, azi renunţăm la foame şi facem şi mâncărică, anume: ciorbiţă cu aromă de vită şi tocăniţă de ciuperci (facem, adică eu, dar mai vorbesc şi singură, prin casă…).
După care o să fug la şcoală, cu speranţa că a reparat nenea ăla netul şi voi avea un uikend plin de prieteni virtuali, alternativă fericită la cântecul de cuc din garsonieră.

Totul a mers ca uns, în condiţiile în care îmi înţelegeţi intenţia, nu mă refer la o rotiţă într-un angrenaj, ci la o coajă de banană… Gospodăreala e ca mersul pe bicicletă, nu uiţi niciodată mişcările, mai ales că micile accidente aferente îţi ridică adrenalina şi îţi dau senzaţia de dureros, deci, de viu.

Am terminat curăţenia şi am inspirat aerul, ăla, plin de parfumuri, cu inima îndoită… peste câtva timp, ele vor fi în război direct cu aromele de ceapă prăjită… Cu entuziasmul uşor moale, mi-am pregătit bucătărioara, şi am pus legumele la sfârâit şi fiert.
Ciupercile aveau o nuanţă de tristeţe resemnată, iar bucata de carne de vită, de dimensiunea unei inimi, costase cât un pui din ăla, mărişor, crescut în colivie până la momentul asasinării.

Tocăniţa a atins prima linia de sosire, delicioasă, cu ciupercile gumoase dar încă negre de supărare. Nu-i nimic, le voi scurta suferinţa, curând…
Am lăsat vita în oală, să-şi bage minţile-n cap şi să se acomodeze cu maldărul de legume, şi mă pune dracu să merg în cameră ca să iau un prosop din şifonier, zic, am timp de o băiţă, până se fierb cartofii…

Să ne înţelegem, până la acel moment nu-mi rupsesem nicio unghie, nu smintisem niciun colţ de mobilă.
Spărsesem doar scrumiera aia frumoasă, de la Ana Maria, care de data asta nu a mai căzut pe moale, căci preşul din bucătărie fusese la aerisit, pe geam, şi când mi l-a adus înapoi portarul, după zborul scurt în grădină, îl uitasem pe pat, să nu-i mai vină vreo idee…

Bref: deschid uşa de la şifonier şi în secunda aia biata bucată de lemn se desface din două ţâţâni, aia de sus şi aia de la mijloc, rămânând ţinută doar de cea de jos şi de braţele-mi nevolnice.
Uşa are o tonă, şi încremenesc cu ea în piept, ca Păcală cu ea în spate.
Dacă îi dau drumul pe picior, mă fracturez de nu mă văd, şi rup şi balamaua de jos.
N-o pot propti nicăieri, cum o mişc puţin, cum vrea să dea pe spate, în ecranul televizorului.
Încerc, voiniceşte, să o ademenesc spre făgaş. Făgaşul are şurubele.
Le scot, pe rând, cu grijă la balans, le scap, conform legilor fireşti, pe jos, şi mă îndoi spre balamaua ultimă, să îi smintesc şi ei şurubul, ca să scot uşa, de tot.
Şurubul e blocat. Îmi trebuie şurubelniţa din debara. Iar drumul nu e lung, locuiesc într-o chiuvetă cu garsonieră, deci am patru paşi de făcut… Sau unul, dacă m-ar chema Ghiţă Mureşan.

Mă resemnez cu gândul că sunt două posibilităţi: ori mă găsesc ăştia moartă aici, cu uşa-n braţe la datorie, fiind alertaţi de fumul din bucătărie, ori găsesc eu rapid o soluţie pentru a putea repara şifonierul.

Îmi trece prin minte, razant, ideea că e bine să ai pe cineva alături, singurătatea poate ucide…

Într-un efort supraomenesc, ce-mi aduce aminte fulgerător de locaţia rinichilor din dotare, împletesc uşa defectă peste cea din dreapta, şi reuşesc să iau şurubelniţa. Desţepenesc şurubul şi mă feresc la timp de bubuială, salvându-mi degetul de la picior în detrimentul bietului rucsac care-mi adăposteşte telefoanele.

Dar important este că zâmbesc, cu inima relaxată, o secundă, până când îmi aduc aminte de ciorbă.
… Cartofii sunt piure.

Las uşa sprijinită-n şifonier şi mă bate gândul să îmi chem un prieten în ajutor, sub acoperirea unei invitaţii la masă… Renunţ la idee, lumea mă ştie de gospodină bună, nu pot servi o tocăniţă neagră ca păcura şi o ciorbă cu aspect de mămăligă…
La şcoală nu am net, deci merg degeaba acolo… mai bine sorb trei furculiţe de supă şi mă proptesc la televizor, se pare că azi rămân pe celulă, îmi zic cu amar şi cu îngrijorare faţă de faptul că am devenit dependentă de internet… Internetul, ahh…

Şi în clipa aia îmi sclipeşte o idee… Acum un an, doi prieteni mi-au dat un stickişor de net wireless, pe care dacă-l bagi în fund la laptop, ai parte on and off de o jumate de yahoo messenger şi de pagini web  încărcate lejer, cu text intact şi X -uri în loc de poze.

Aşa că, iată, dragi mei, acum am net.
Da, sunt blocată în locaţie, da, scriu pe laptopul care n-are diacritice, dar comunic.

Există viaţă şi în izolare, iuhuu!!!

O prietenă îmi strecoară, azi, prin messenger, un link şi mă împinge să dau click acolo. În plin trend al blogurilor, Dandy George, 36, Bucureşti şi-a construit o pagină personală în care îşi oferă serviciile de…”escort”. Corect, vrea şi el să facă bani.
Se oferă “servicii complete de escort VIP la diverse dineuri, petreceri, recepţii, delegaţii, întâlniri de afaceri,wekeenduri,concedii,vacanţe,8 martie”… Nu se ratează niciun eveniment.

Insă domnul comite greşeala fatală ca, tot acolo, să îşi afişeze pozele ale bune, cu explicaţie deasupra. Sub titlul “Strong man”, doamnele interesate pot vedea şi ce posedă domnul în slipişori, adică un fitil  semi-înviat manual pentru shooting.
…Iar eu, acum, sunt străbătută cometic de două senzaţii contradictorii: cu un ochi îmi vine să râd, cu celălalt, să plâng.
Apropo de ochi, ei spun totul. …Mai ales în saitul cu pricina. Şi mai spun multe şi mileurile de pe masă.
Că mă şi intreb, când îţi faci reclamă de asta, mileul arată ca la bază eşti familist, că locuieşti ca Badea la maică-ta în spaţiu sau că escortezi femelile – regulat, poziţia misionar – numai la domiciliul lor?
…Şi dacă, ete, că imi sare în ochi, crucea atârnată pe oglindă are scopul de a dovedi seriozitatea şi pioşenia escortatorului, întreb şi io ca necunoscătoarea: domnu’, oferiţi companie şi la parastas, înmormântare şi pomeni?

Late edit (cam la două ore): Nenea şi-a şters blogul. Nu-i nimic, îi păstrăm amintirea neştearsă, aici.

Prostul râde de ce-şi aduce aminte…Hai, să mori tu? Şi deşteptul, de ce râde? …De ceea ce va veni? 

Iată ce am adunat eu, cu urechea pâlnie, în ani, şi râd cu poftă atunci când îmi reamintesc, le-am ţinut minte şi le aştern aici…Cum să nu râd, ca proasta, mai ales că asociez în memorie şi mimica împricinaţilor, la comentarii?…

“Şi s-a băgat şi aia în discuţie, lac peste pupăză / M-a prins în tren fără autobuz / Am stat în această relaţie în virtutea inepţiei / S-a umplut baia de cadă / Să văd şi eu un lup mâncat de coaie / Am cumpărat o…aia de salam, nu ştiu cum să-i zic, rundă sau rulă? / Ei se rotesc diverşi şi se adună-n cerc, compacşi / Am eroare de bărbaţii beţivi / Femeia a sucumbat de durere… / Vreau să-mi fac o rochie de gravidă, un gri exact ca maroul ăsta, şi să fie dreaptă-n cloş” (sic!)…

Number one, în topul meu, rămâne asta:
“-Cum dracu’ să nu ştii unde e Serviciul Paşapoarte, Nona, doar stai de atâta timp în Bucureşti, şi, vorba aia, a nimerit orbul găina…
– A nimerit orbul… găina, zici…Şi dă-i, şi dă-i!?…”

**
Lista rămâne deschisă, căci deocamdată “ajunge o măciucă la o scară mare”…

Oamenii intră aici la citit, din varii motive: pentru că mă cunosc, pentru că au auzit de jurnal, pentru că au văzut link-ul pe alte bloguri, sau pur şi simplu din întâmplare- căci au căutat ceva anume pe google.

La rândul meu, în sfânta bântuială, îmi petrec uneori mai mult timp călătorind prin blogurile din listuţă (le recomand!)  şi stau călare şi pe traficul ăla afişat în dreapta paginii, jos, WTA, care îmi dezvăluie o maşinărie fascinantă cu ajutorul căreia pot vedea şi cine intră aici şi de unde şi ce pagini sunt accesate (felicitări, domnul şef!)…

Bref. Musafirii aterizaţi aici de pe google au cele mai diverse cuvinte de căutare, de la cum se scoate ceara de pe covor până la gândurile mă chinuiesc sau mă chinuie.
Însă în topul meu se află această frază: cum blestemi pe cineva cu lumânarea aprinsă invers.
…Că de aia am pus mesajul ăsta. Cum, măh, aprinsă invers?

Am remarcat, de  câteva seri, apariţia fetiţelor, pe bulevard. Au schimbat şoseaua de centură, venind mai la vedere, pe Mihai Bravu. Şi s-au postat, ironic, în faţa magazinului SAFE WAY.

…Sau poate că ele sunt de mai multă vreme acolo, eu am apărut de curând în peisaj târându-mă, la ceas târziu de seară, către casă (logica mea, iniţial, părea bună, stau pe net cât am nevoie la şcoală şi păstrez cuibul pentru nani. Am reuşit, astfel, să încremenesc la birou până la ore târzii, la care mai pun şi timpul pentru deplasarea spre domiciliu, deci mă culc la trei noaptea. O dau dracu’ de logică şi luna asta îmi pun net, măcar să adorm cu el în mână.)

Revin. Fetiţele sunt două, cu look-ul acela, inconfundabil. Una albă, alta neagră.
Au părul cânepă, ars şi tuns în trendul năpârlirea (bunica mea ar fi folosit expresia ca la curu’ căţelii). Cizme lungi şi fuste mini-peste pantaloni, poşete mari, picioare scurte, fese în picătură, burţi umflate şi geci cu glugă. …Iar la faţă, leopardul.
Puţin mai în spate, ascuns de boschet, veghează patern peştele. E slab ca un ţâr şi verzui ca icterul, poartă trening de firmă şi pantofi negri cu şosetă albă tip Michael Jackson. Sudează ţigările cu ochi scăpărători şi se scarpină des pe faţa descompusă de la marfa proastă.

Protejate dublu, de firma cu nume de prezervativ şi de firfiriul ascuns în tufiş, centuristele se dau nonşalante. Nu stau pe trotuar, oricum acolo sunt parcate maşini, ci direct în bătaia felinarului, pe strada circulată de tot ce înseamnă vehicul cu de la patru roţi în sus – mai puţin cele inscripţionate cu numele care asigură liniştea şi ordinea. Asta da, criză, să nu mai vezi nicio patrulă de organ pe bulevard…

Dar iată o schimbare. Acum două seri, lângă centuriste era parcată o maşină de Poliţie, cu geamurile închise. Înăuntru, doi poliţişti: unul prea gras şi altul prea slab.
Imagine de ansamblu: în stânga, boschetul era părăsit, cu o ţigară aprinsă şi aruncată în grabă, lângă rădăcină; în dreapta, centuristele smerit aliniate, dârdâind de frig, lângă maşina de poliţie; sus, firma magazinului, la locul ei; jos, în maşină, poliţistul slab râzând în hohote şi grasul scriind ceva, senin, pe o foaie.

Ştiu din experienţă că organelelor nu trebuie să le atragi atenţia asupra ta deoarece poţi risca un control la buletin pe temeiuri necunoscute, în perioadele în care de la comandament se dă ordinul de împlinire a planului lunar la amenzi, aşadar depăşesc niznai adunarea  şi parcurg, cu ochii pamfletari ai imaginaţiei, mâzgălelile poliţistului gras:
“Subsemnatul Mitu Pandele întocmesc această chitanţă raport în urma patrulării conf. ordinului de serviciu pe bulevardul Mihai Bravu când am constatat un grup de duoă femei suspecte care făcea din mână la maşini şi am oprit inopinant, pentru a cerceta evenimentele. Între timpul cand am parcat, am primit şi apelul de reclamaţie al vecinilor din blocul vecin care acuză că în zonă se face permanent trafic de persoane recalcitrante şi nu pot adormi de zgomotul frânelor. Aceşti vecini nu mai pot fi contactaţi, pentru a face declaraţii, căci scara are interfon, iar el ei nu şi-a lăsat datele la dispeceră.
Din cercetările noastre de la faţa locului reies că doamnele reclamate aşteaptă o maşină pentru a fi transportate la o petrecere privată, sub cuvânt de onoare, nu în scopul de a presta servicii ilegale de prostituţie. Asupra inculpatelor nu sau  găsit substanţe interzise, prezervative şi nici bani. În zonă nu s-a depistat niciun peşte, strada este pustie, doar o doamnă este în trecere tranversând pe trecerea de pietoni, o s-o oprim mai  încolo căci la ora aceasta poate provoca infractorii la tâlhărie şi viol.
Nu avem bază legală pentru a da amendă celor două femei care se află în stradă, însă le-am acordat, fiind prima suspiciune, un avertisment oral.
Raport încheiat de Mitu Pandele, contrasemnat de colegul de patrulă Ionel Vicenţiu Cotoi, la orele 1 noaptea şi cam aprox. 25 de minute.”
**
…Ghici ce, ieri seară? Fetele erau la locul lor, semn clar că avertismentele orale ale organului de ordine sunt la ordinea zilei, iar firma Safe Way – protectoare, ca o icoană.

Conform publicaţiei Dailymail, un studiu recent a scos la iveală faptul că bărbaţilor care îşi înşală partenerele le-a ieşit la măsurătoare un IQ mai mic decât acelora care sunt devotaţi.
…Iar ne plictisiţi cu truisme?

Mai interesant mi s-ar fi părut un studiu aprofundat pe această categorie de bărbaţi cu IQ mic, axat pe măsurători care ţin, după caz, de mărimea dick-ului, de gradul de fleşcăială şi de folosirea acestuia prin mişcări exclusive de culisare.
…Abia atunci aş fi citit articolul cu interes, ba chiar m-aş fi riscat la un comentariu: ” Dacă-i mare şi o culisezi, e inutilă, căci femeia nu vrea ţeavă plimbată prin întreprindere, ci geometrie spaţială; Dacă-i fleşcăită, nu mai căuta confirmarea în altă pare, o ai sub burtă”.

Am nişte ameţeli suspecte, din alea, prevestitoare de cutremur. Mi s-a stricat şi direcţia de mers, trag uşor la stânga când merg pe trotuar, timp în care, panicată, mă rog la dumnezeu ca trecătorii să nu îşi imagineze că-s turmentată de alcool. Ţin la imaginea mea, cu atât mai mult cu cât, de la vârsta de trei ani – când am intrat în unica mea comă alcoolică pentru că am supt, inocentă, tot ibricul de ţuică fiartă din bucătărie – păstrez drumul drept şi am intoleranţă la spirtoase.

Eu ştiu ce înseamnă vertijurile astea, dar mă încăpăţânez să fac pe niznaiul şi să mă cred trufanda.
…Aragaz cu patru ochi eşti tu!

Aseară, pe la 12, s-a întrerupt curentul. Ocazie cu care tinerii din faţa blocului au declanşat o mare de chiote, huiduieli, fluierături, râsete (am auzit şi un muie dinamoo, în proces).
Pensionara din blocul vecin a ieşit la geam să potolească verbal iureşul, reuşind cu succes să-i scoată şi pe alţii din case, declanşând astfel un război – atât de comic şi de ofertant, încât până şi eu am avut impulsul de a mă piti după giurgiuvea şi de a-l înjura pe titel…
Scandalul s-a stins de la sine, în momentul în care adversarii au realizat ca nu mai este funny să urli pe întuneric, dacă acesta depăşeşte o jumătate de oră. Locul vocalizelor umane a fost repede ocupat de către câinii comunitari, care şi-au adus aminte că ei, la bază, sunt lupi.

M-a amuzat atât de tare situaţia încât am uitat că, la adăpostul întunericului, mi se declanşează spaima de bau bau; aşa că am făcut nani, liniştită şi de murmurul vocilor de pe coridor care se adunaseră la taină, lângă lumânare.

Săptămâna trecută, mă îndreptam spre birou.
Doi studenţi, pe coridor:
– Roxana, ai luat recuzita?
– Nu, Bogdan, mai târziu.

Eu mă opresc şi mă întorc:
– Corina, de ce te strigă Andrei, Roxana?
– Facem un joc, Nona. De fiecare dată când vorbim, ne strigăm pe alt nume.
– Bine, Claudia, bâigui eu mustăcind a hohoteală şi plec.
– Te pup, Alexandra, îmi zice ea.

Ieri vine pe la mine un prieten.
– Şaguna, uite ce joc au inventat ăştia…(Şi-i povestesc tărăşenia). Hai să-l facem şi noi, mi se pare bestial.
– Hai.

Prin sms-uri, distracţie maximă: “Am emoţii pentru mâine, m-a chemat Piţa la probă. Noapte bună, Gherghino”/”Noapte bună, Marian”/ “….Eşti supărată, Monico?”/ “Nu, Gigi, mă pregătesc să plec spre casă”/ “Te pup, Săftico”/ “Te pup, Vanghele”.
…Dar să vezi chestie: când ne întâlnim şi vrem să ne spunem ceva, memoria noastră intră-ntr-o stare de amnezie suspectă, care se lasă cu mici pauze… Parcă e un făcut, deschizând o discuţie, uităm instantaneu orice sămânţă de nume, din cele câteva zeci pe care le cunoaşte fiecare. Mai mult, ne văduveşte Dumnezeu şi de coerenţă în vorbire…
Trebuie, totuşi, să perseverăm, căci jocul nostru, chiar şi aşa, imperfect (sau poate tocmai de aceea) stârneşte – prin molipsire – hohote de râs, audienţei.

Încercaţi-l şi voi, cu un prieten sau cu partenerul. Amuzamentul este colosal.

Aşa. V-am dat temă, ca să fiu eu liniştită şi asigurată că mai şi zâmbiţi, în caz că-mi mai scapă pe aici vreun subiect lacrimogen.

Vă pup cu drag.
Ramona.