Jurnalul lui Manon.

Azi urma să avem un eveniment important în şcoală.

*

Mă sună, dis de dimineaţă, o colegă de serviciu care lucrează în facultate -nu la noi, la Studio.
Are vocea moale, tânguitoare, de catastrofă.

– Alooo, Nonuţ?
– Da, puiule.
– Am să-ţi dau o veste proastă. A ars ceva la Sala Atelier, unde avem azi evenimentul.
– Ce?
– Ăăă… Mocheta.
– Care mochetă?
– Aia din sală. Cred că au fumat copiii ăştia şi a luat foc.
– Aşaa…
– Ăăă… S-a topit şi parchetul…
– Minţi, puiule.

Izbucneşte în râs şi adaugă de parcă m-aş fi panicat:

– TE-AM PĂCĂĂLIIIT!!! Azi e întâi aprilie, te-am păcăliiit!
– Nici vorbă. Dar ştii că nu-mi plac “păcălelile” de 1 aprilie.
– Te-am păcăliiit!!! Şi o să te păcălesc, azi, toată ziua!!!
– Bubu, dacă te păcălesc eu, o să treci pe medicaţie, ştii asta… (Moment în care nu mă mai pot abţine şi râd odată cu ea.)

*
Tot azi, dar pe la prânz, cu puţin înainte de eveniment… Eram la rector în birou.
Profit de faptul că este angajat într-o altă discuţie, ies pe hol şi o sun, cu o voce distrusă, fermă şi progresiv enervată:
– Bună. Sunt la domnul rector. Te rog să vii aici, ACUM, şi să repari prostiile pe care le-ai făcut. Nu vreau să îmi asum eu lucruri pe care le stricaţi voi!!!

În trei minute era teleportată în biroul rectorului, cu ochii măriţi de spaimă. Nepregătită psihic pentru un eventual perdaf.
Mă duc lângă ea şi îi şoptesc:
– Relaxează-te, e 1 aprilie, n-a luat foc nimic!

*
Evenimentul a venit, a trecut… Dar nu i-a mai ars colegei de păcăleli.
Normal!
Ea e angajata facultății de teatru.
…Eu sunt absolventa acestei facultăți. 😛
😉

Talentat, ăsta micu. Şi mă place. Mă priveşte cu ochişori de bărbat.
Azi coboram treptele, şi el, de pe coridor, în gura mare: Ce frumuseţe! Păcat de diferenţa de vârstă.

Şi de înălţime, dragule… (îi dau eu replica, în gând).

Menţionez că azi sunt drăguţă.
…Adaug în paranteză că, de intimidare, era să cad pe scări în momentul interpelării.

Mă sună, de departe. Că are inima franjuri și niciun suflet aproape.
Și-mi povestește. Cum iubește. Cât o doare.
Și el o iubește, și a frânt o inimă ca să fie cu ea.

Mă sună, de departe. Îi e greu.
A părăsit-o.
–  S-a întors la aia, și nu înțeleg, Nona, spunea că n-o suportă, că eu sunt jumătatea lui…
–  Mda…

Pauză.

Tace greu și-și pregătește întrebarea:

–  Auzi, Nona, tu crezi că a început să crească ceva între ei?
–  Da.
–  Ce?
–  Abisul.

Unii au lacrimi de crocodil.
Eu, azi, am dat apă la șoareci.
Așa se zice, apă la șoareci, când plângi sincer. Mna. Eu crocodil nu-s.
Am ochii mari, nu mint, nu înșel. Văd lucrurile așa cum sunt ele, dar mărite, însă crocodil nu-s.
Apă la șoareci, când mă doare.
Azi m-a durut puțin. Din senin.

*

L-am găsit, când făceam curățenie. (Dau cu clor, din când în când, pe suflet, ca să am activitate.)
L-am găsit. Un pui de resentiment, ascuns într-un colț. Avea ochii mari. Speriat.
– Ce faci, mă, distrusule, nu trebuia să eliberezi locul?
– M-am pitit și n-am suflat. Unde să mă duc?

Am oftat, din toți rărunchii… Cum să uit?… Cum să înțeleg? Cum să… Hait! Iar întrebările alea, iar gânduri parazite…

Am înjurat, cu of. Și-am plâns puțin.
Pe urmă, m-am uitat în oglindă.
Chiar arăt ca un șocâte.
Și-am zâmbit.

Acum îmi e mai bine. O luăm încet cu primăvara, și jonglăm printre astenii.

*

Scrisul cu roșu e link, evident. Are sens.

Strivesc sub talpă o tristeţe mocnită.

*
Văd, prin fereastra biroului, copăcelul plin de muguri. Dincolo de el, e blocul cu tencuiala căzută. Arată sinistru. Părăsit.
De el îmi lipesc privirea, nu de mugurii care se alintă în vântul de primăvară.
Mi-am împrăştiat, nu ştiu cum, nu ştiu când, sufletul – în cele patru zări.
Îl chem la ordine, în jurnal, căci aici este cutia cu amintiri.
Nu vrea. Nu poate. Sau chiar nu vrea.

*
Prezentul, exceptând momentele rare de bucurie tremurătoare, este, pentru oameni, un prilej de fugă spre mâinele promiţător.
Când viitorul devine prezent, ne ascundem, nostalgici, în trecutul de care am fugit.
Amintirile capătă amprentă şi parfum.
Eu văd că azi sunt tristă şi ştiu că, peste două luni, voi spune era, încă, bine… atunci.

*
Jurnalul meu arată, azi, precum blocul acela cu tencuiala căzută.
N-am să-l vopsesc.

*
A scris, în locul meu, tristeţea cea mocnită.
Care, la auzul unei voci, a găsit o cale şi s-a eliberat.
Perfect.
Suntem două, în aşteptarea lui nimic.

A fost nebunie în UNATC zilele astea. O nebunie minunată!

Copiii care s-au ocupat anul acesta de evenimentul Uși Deschise au fost impecabili!
O dau dracu de modestie, și spun aici că anul trecut, când am organizat Ușile împreună, le-am fost mamă, îndrumător, sfătuitor.
Anul acesta l-au făcut singuri. Și sunt mândră de ei, la maxim!
Copiii mei sunt cei mai buni!

Așa. Altceva.
Am avut, azi, două spectacole în paralel. Unul a început de la de la șapte, al doilea – de la șapte treizeci. Sălile, full. 60 de locuri și 140 de oameni. În fiecare dintre ele.
Glisez ușor din foaier, cobor în fugă trei etaje, și mă reped la sala Atelier, să simt pulsul, să văd cum sunt spectatorii și acolo. E bine. E cald. E OK.

Vreau să mă întorc în sala Cojar, dar mă răzgândesc. Să trec pe la birou, să fumez țigara de prietenie, și pe urmă fug, iar, la spectacol.

E întuneric. Iar frigul mă zburlește prin flanelaș.

Văd, în fața mea, un tip înalt, care ar vrea să intre pe la ieșirea de urgență. Era ora opt… O fi vreun vizitator întârziat…

– Scuzați-mă, căutați ceva?
– Da, zice el serios, caut să pun o bombă…

E haios, imi zic în gând, și mă apropii. Sigur caută sala Cojar, dar a nimerit și ușa greșită, și ora, mna, e cam depășită…

Mă apropii, vrem să spunem ceva în același timp, și EU îl recunosc prima.
– Al miiik!!!!!! Ce faaci?

Al mik este un cititor al jurnalului meu, este cel care a venit, anul trecut, să îmi aducă pachețel, tot la Uși Deschise… (Am scris, AICI)…

Ah… Ce surpriză mi-nu-na-tă!!!

E șocat și el când mă vede… Am așa o bucurie… Ce întâmplare frumoasă…

Dar stați să vedeți ce comentariu îmi lăsă el acum, hâtrul, la articolul “lonely tunes”:
“Nona esti, muuuuuah (adica tzucat), magnifica, plina de energie, la fel de frumoasa ca anu trecut (poate cu parul mai zburlit un pic 😀 ). Stii chiar ma gandeam si-mi doream sa te reintalnesc, uneori cand iti doresti ceva cu adevarat, universul comploteaza la implinirea acelui lucru. Asa mi-am dorit eu zilele astea cat am bantuit pe acolo, sa te revad.
Mi-ai facut inima sa salte de bucurie cand te-am vazut.”

…Așa că o las încolo de modestie și declar aici, fudulă:
Cititorii mei sunt cei mai mișto!

🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂

Pentru tine, cititorul meu drag. Pentru mine. Pentru noi.

Dă boxele tare. E sâmbătă (parcă) şi afară e frig.

The sound of swing. Minunat! 🙂

…de la Maria.

O dau mai departe. Or mai fi și alții care TRĂIESC AȘA.

Ca noi, nebunele nimănui. 🙂

Când e bosumflat, îmi zice doamna directoare. Când e vesel – Nonuța.

Recuziterul cel hâtru avea un bilețel, pe masa lui. Notase pe el ce i-am zis eu. Să țină minte.
– Am scris aici ce mi-ai zis de m-am supărat.
– Ia.
– “Nu știi nici tu ce ai”.
– Ziceam de garnitura de scenă. Ai 9 materiale, ți-am cerut o sufită și tu mi le-ai deșirat pe toate. Ești un om organizat, n-ar fi trebuit să scoți din raft ce ți-am cerut, direct?
– Corect.
– Ia. Alta.
– “Ești mic, azi.”
– Eram pe platforme, păreai scundac. Dar ce-ți veni cu bilețelul?
– Păi când te supăr, tu îmi zici ” Dragule, vezi că îți pun un X”. …Tu de ce îmi pui cruci?
– Ca să fiu simpatică și să și pricepi admonestarea, în același timp. Dar socoteala e simplă. Tu scrii bilețele pe hârtie, eu pun cruci în gând, și uit. La final, cine vă dă primele?
– Tu.
– Zic, deci, să aruncăm bilețelul.
– Da, doamna directoare.
– Și iartă-mă dacă te-am supărat.
– Bine, Nonuța.

În mod normal, m-ar încerca o stare metafizică. Primăvară, triluri, chestii, amor…
Neah. Mă uit la cicatrici şi-mi ies la numărătoare prea multe.

Sau ar trebui să ies la vreo terasă, cu un grup de oameni. Ei să zică doamne-ajută că suntem departe de Japonia, iar eu să le spun, sfredelindu-i în pupilă: Mă, Terra este foarte mică… Ce se scurge din centrala aia… o să ajungă şi la noi…
N-am stare de polemici retorice.

Adevărul este că…
Mă ascund de jurnal. Înainte era invers.
Am întâlnit răul, şi respirăm acelaşi aer. Ştiţi cum e.
Mă protejez, deocamdată.
Îmi trebuie forţă, pentru a-l neutraliza.
Am nevoie de toată energia bună pe care o transmit oamenii-oameni. Tăcând.