Am updatat Ședință foto – concurs.
😉
Archive for the ‘Oglinda’ Category
Dragii mei,
Am organizat o ședință foto, ad-hoc (nu eu, ci Maria), și vă prezint vedetele de Paște ale casei Oprișenilor.
(Vedetele sunt chestii care au fost odată vii și care au aterizat în farfurie, nevinovate.)
Facem un concurs, că dacă n-avem preocupări mărețe, măcar să ne emulăm cumva.
Deci.
Vă prezint cu ce se laudă Maria, tata, eu și vecina tatălui meu – Mari.
Dați click pe poză, să se facă mare.
*
1. Clasic.
Ouăle vopsite de tata
(pe mâinile mele)
Aceste ouă sunt de țară, fierte tari, cu gust specific. La ciocănirea lor din Noaptea Învierii, Maria ne-a spart pe toți. Să-i fie rușine.
.
.
.
*
2. Clasic.
Agaricii lui Manon
(Ciuperci umplute. Vă rog să nu pufniți în râs, ciupercile astea așa se numesc, agaricus nu știu cum.)
Compoziție: cotorașe tocate mișelește, ceapă verde, mărar, sare, piper, toate amorțite în tigaie, pe fond de picătură de ulei.
Acoperire: mozarella, puncte de ardei gras roșu, pătrunjel.
.
.
.
*
3. Clasic.
Mielu’ vecinei Mari
(La acest produs, Maria, singura care mănâncă animale necunoscute, s-a exprimat așa: “Mielul ăsta are gust de iepure. E absolut delicios!”)
.
.
.
.
*
4. În trendul metropolei (pentru provincie kinda funny & snobish.)
Platoul Mariei
Conține brânză mozarella, felii de dovlecei răstigniți pe grătar, frunze de rucola, tomate și pastramă ardelenească, pudrate cu sare, piper și oregano.
Piesa de rezistență este, evident, stropirea lui cu ceea ce noi numim “terebentină” – adică ulei de măsline cu aromă de trufe, care-i dă un gustișor pervers și adorabil.
.
.
.
.
Cine e câștigătorul?
Cafeaua mi-o băusem… Așa, ca să nu invoc pretexte, că urăsc mincinoșii.
Nici cutremur n-a fost, că m-ar fi luat cu leșin; așa simt eu cutremurele, mă ia cu leșin la lingurică, am vertij și până spun bă, e cutremur, trece.
Așadar îmi băusem cafeaua, …cred. Nu eram moale, după somn.
Când mă trezesc, eu sunt un pic zombi. Merg teleghidată la baie, spăl ochișorii și dinții, mă strecor în bucătărie, fac cafeaua și pe urmă, cu ochii întredeschiși, evit oglinda – că-mi stă pijamaua aiurea, și intru la duș.
De unde ies aburită semi-zombi și fug în bucătărie să mă trezesc.
Deci nu mai știu dacă îmi băusem cafeaua.
Cert este că eram în bucătărie și scormoneam un punctișor de pe frunte, cu ochii în oglinjoara care se sprijină de geam, vai de mama ei, e atât de mică, incât o folosesc- nu pentru machiaj, ci doar ca să-mi fac, din când în când, cu ochiul, singură, pentru că atâta văd în ea, un ochi.
E pe pervaz, oglinda, la distanță de mine, și nici nu prea mai zăresc, eh, vârsta…
Scormoneam, zic, la punctișor, și îmi ziceam în gând, dă dracu la o parte găletușa cu dero, să fii mai aproape de oglindă, nu vezi că nu vezi nimic?
…Cred că am apucat să-mi răspund șarap!, și am făcut un pas înapoi, pe covorașul fluffy de bucătărie, care a alunecat vioi pe gresie.
N-am mai apucat să mă admonestez, căci am zburat, ca să folosesc un cuvânt decent, pe spate, direct sub chiuvetă, peste găleata de gunoi, dărâmând și bietul răftuleț din dreapta, ce vină avea el?
M-am lovit la toate alea, și nu înțeleg de ce un om nu poate cădea demn – numai în cap sau în cot… Mi-am julit toată mâna dreaptă, dar și glezna stângă. Deși n-am, în bucătărie, sârmă-nghimpată.
…De fapt, n-am loc, în bucătărie, nici să mă întorc cu spatele.
Am sunat-o pe Maria, ca să râdă și ea de mine, dar ea, mititica, nu a scos niciun zâmbet prin telefon, cred că a hohotit de câteva ori, sau mi s-o fi părut mie, că m-am lovit și sub barbă, și pe lângă ureche… Dar urechea e OK, am auzit clar când Maria mi-a zis din tot sufletul ai căzut ca o vacă, să-mi fie rușine, eu am învățat-o să vorbească urât.
Suntem în săptămâna patimilor, deci cafeaua n-are nicio legătură dac-am băut-o sau nu.
Deci oh, yeaaahh…
Sunt câțiva cititori prieteni care intră zilnic în jurnal. Zilnic. De câte patru-cinci ori.
Dar eu mă învârt în jurul acelorași subiecte, stau lângă mine aceiași oameni, și nu prea am ce să povestesc…
Despre ce ați vrea voi să scriu? Spuneți-mi. Și scriu. 🙂
Îi detest pe cei care vorbesc în numele lui dumnezeu. Helău, oaie din turmă, te-a uns cel de sus mijlocitor?
Sunt, unii oamenii, credincioși la maxim. Și discreți. Acolo este forța lor. Spun de bine, fac bine, se înfrânează când țâșnește din ei meschinăria.
Sunt, alții, care îți dau lecții bubuitoare, de parcă te pironesc pe cruce.
Te întâlnești cu unul de ăsta care începe cu pildele, cu ortodoxia… te îngroapă, nu te luminează.
Îmi crește tensiunea, brusc.
Deci puiule, te calc pe cap. Eu nu sunt dusă la biserică. M-am născut cu dumnezeu în inimă și mă adresez lui, direct – fără să mă bag sub poala popii, să înșir acatiste pe hârtia în care am înghesuit fișicul de 50 de lei sau să te oblig pe tine să faci ceva pentru că așa vrea ăl de sus.
Bine înseamnă să nu fac rău – și asta nu știu dacă e legea lui dumnezeu, că nu sunt Moise, nu mi-a dat nimeni poruncile în brațe, să le împart.
E legea mea, de OM.
*
Am scris, ieri, un articol, în care vorbeam, sarcastic, despre imbecilii care își fac cruci mari la vederea bisericii și pe urmă te înjură de morții mă-tii.
Și-mi scrie unu, la comentarii, de mă… crucește.
Învăluit în cuvinte cu aură de biblie, îmi dă peste gură, că de ce mă leg de ăia din autobuz?
…Adică el, absolut intolerant, creștinul ortodox, îmi dă lecții despre toleranță… Uat dă fac?
Deci gizas! Nu mă activa, nenicule…
Nu mă activa, căci m-am înmuiat, de la un timp… Mai punctez, în jurnal, câte o impresie, pentru cei care vin aici zilnic să vadă ce mai simte Manon.
Nu prea mai simt nimic, sunt la faza în care eu, mie, îmi sunt indiferentă.
Îmi pasă, azi, că în ocean se scurge plutoniu și iod radioactiv. Mă doare-n cur de mine. Și de viitorul meu. Mă seacă-atât de mult trecutul, încât nu dau doi bani pe ce va fi cu mine mâine.
Îmi pasă de copii. De copiii altora. De viitorul lor. De părinții ăia care peste șase luni vor tremura la gândul că afară plouă cu acid iar cel mic nu se poate da în leagăn.
De asta nu mai scriu ce mă frământă zilnic. Să nu stârnesc ironii. …De fapt, nu mi-e frică dacă le stârnesc, ci de cum pot răspunde la ele.
…Și-mi aterizează, ete, în jurnal, biblia vorbitoare, ca să îmi arate degetul mijlociu pus cruce pe articolul pamflet… Ahh…
Băi, orbi ce luați numele lui dumnezeu în deșert căci nu dați, DE FAPT, niciun scuipat pe semenii voștri, vreți să vă spun eu cum e cu crucea?
E una singură, de lemn, și ți-o face ALTUL!
Sunt cam plictisitoare şi asta mă enervează.
Trecui pe aici doar ca să îmi pup cititorii pe frunte, că noutăţi n-am, sunt cu bun simţ azi, nu-i frumos să împrăştii în jurnal, la infinit, tristeţi răsuflate, atât de obosite de ele însele încât se iau la trântă, printre gânduri…
Şi mai trecui pe aici să mă-nspăimânt puţin în paranteză, ca să-mi rămână cugetarea-n litere: Măh, japonezii ăştia chiar vor să murim cu toţii, deodată? E la mintea cocoşului că urmează alte cutremure pe-acolo, mai mari, şi bietele centrale nucleare sunt deja cu lumânarea aprinsă… De ce dracu doamne iartă-mă nu aruncă un beton pe ele mai degrabă?
… Cum spuneam, sunt plictisitoare, bleah… Unii ard în focul zvelt al primăverii, io sunt tot cu ochii pe reactoare…
Deci gizăs şi să vă ferească dumnezeu de lipsă de fluturi.
Pe voi vă pup, cu acelaşi drag,
Manon.
Mă întâlnesc cu aia mică.
– Ce faci?, zic.
– Bine. Sunt puţin îndrăgostită.
“Puţin îndrăgostită” sună a retragere de val care anunţă un tsunami.
*
Mă sună un prieten, seara târziu.
– Ce faci, Nona?
– Mi-e ruşine să spun. Citesc. ASTA.
– Maaamăăă… Şi înţelegi ceva?
– Mi-e ruşine să spun. NU.
*
…Că tot adusei vorba… Caut pe net informaţii.
Pe site-uri străine caut, evident.
Dau click până ajung la a cincea pagină – acolo se scrie, mai nou, despre Japonia. Articolele sunt pitite.
Pe prima pagină sunt războaiele. Ni se ia faţa cu războaiele. Se luptă ăştia în draci.
…Şi mă gândesc, aşa… la beligeranţii năbădăioşi… Câtă risipă de energie şi de forţe…
N-ar fi mai simplu dacă s-ar opri şi ar aştepta ca pagina a cincea să redevină pagina întâi? Tot aia e.
*
Nu sunt blue. Doar că plouă afară peste copacii înfloriţi.
Am făcut o socoteală sinceră. Cam câți ani aș fi economisit dacă ieșeam din relațiile amoroase când simțeam că trebuie?
Zece ani aș fi economisit. Dacă plecam la timp.
Oamenii nu pot să se despartă atunci când instinctul le cere s-o facă. N-au încredere în el.
Paradoxal.
Au nevoie de sprijin din afara relației sau de o lovitură sub centură din interiorul ei.
