O fetiţă sobră.
Am scris despre ea, pe aici, pe undeva.
Aşternusem în jurnal o profeţie a globului meu de sticlă imaginar…
Uneori viitorul e trist.
Şi aşa a fost şi relaţia ei.
N-a fost să fie.
O fetiţă frumoasă şi sobră.
Îmi spune te iubesc.
Şi eu o iubesc nespus.
Felul în care viaţa îţi macină/malaxează sentimentele, frustrările şi dorinţele este absolut surprinzător.
Femeia sobră de ieri, este, azi, vioaie şi cu simţul umorului la ea.
Aşa şi trebuie.
Eu, cu lumina de drag în ochi:
– Ce faci, scumpa? Ceva nou pe frontul de next?
Ea, ghiduşă:
– Nu. …Nici pe frontul de ex.
Râdem, amândouă.
Avem nevoie de simţul umorului pentru a supravieţui.
