N-am, de vreo câteva luni, nici cea mai mică inspiraţiune să scriu.
Ba zgribulită de frig, ba plouată ciuciulete, ba arsă de soarele exploziv, vieţuiesc într-un anotimp mutant.
Pare că le-am scris pe toate, m-am mirat de tot, m-am secat.
Aş arăta câteva degete unora, dar neah. Sunt, eu, în discordie cu propria persoană, mi-e lehamite să râd de alţii.
Mi-e dor să greşesc, să sufăr, să simt că trăiesc.
Mi-e frică să fac pasul dincolo.
…Dincolo de principii şi de goangele din cap.
Treceam într-o zi, în goana autobuzului, pe lângă o biserică.
Şi am simţit nodul ăla în suflet, şi dorinţa aia să cerşesc doamne, dă-mi şi mie un suflet, să-l ador, să mă bucur lângă el.
Şi în secunda următoare am realizat că nu pot cerşi, din moment ce dorinţa asta e paralizată de frică.
Jumătate din sufletul meu vrea să se lipească, jumătatea cealaltă, fermă, vrea să stea deoparte.
Starea de nedeterminare.
Un norişor de amar în plex.
Dacă-aş vrea, aş putea face aia.
Mi-e frică de după.
Am îmbătrânit.
Declar oficial.
Şi-aş plânge, dar nu sunt nici fericită, nici distrusă.
