Jurnalul lui Manon.

Auzi, dar cui ajută dacă scriu eu despre asta, în jurnal?

Să scriu despre asta. Să scriu despre asta. Azi. Ba nu, mâine, să se mai așeze. Dar e totul clar. Mai las să treacă o zi, nu știu de ce, dar simt că așa e bine. Scriu, azi? Azi, nu. Mâine. Futu-i. E doar de bifat, în fond, sunt bine acum.

Auzi, dar cui ajută dacă scriu eu despre asta, în jurnal?

*

Azi am ajuns întâmplător în blogul unei tipe pe care o știu.
Întâmplător nu există.
Citind ce scrie, m-am speriat îngrozitor. Doamne, fata asta…e … ce s-a întâmplat cu ea? Termeni medicali, psihoterapeut, lecții, asumare, pas cu pas…
Ce s-a întâmplat cu ea?
Apoi mă liniștesc și citesc pe îndelete următorul post. Și următorul. Și, printre zbuciumuri, zbateri, căutări, semi-regăsiri, consiliere, terapie, îmi sare-n ochi propoziția Sunt foarte bolnavă.

Înghit în sec.
“Sunt foarte bolnavă” – îmi rămâne lipit de retină, pentru că îmi amintește dureros de ceva, ce coincidență stranie, coincidență nu există.
Încerc să-mi amintesc cum de am ajuns aici, azi, acum, în blogul ei, nu îmi aduc aminte cum, dar nu mai are importanță, întâmplător nu există.

Pun mâna pe telefon și o sun. Iubita mea, vreau să vorbim ceva. Te înțeleg, am fost acolo.
Și îi povestesc, ei, ceea ce vreau eu să scriu în jurnal, de o săptămână.

Iată povestea:

FĂRĂ PRECEDENT

Colega asta a mea e nouă în școală, dar ne-am lipit inimile instant de la prima vedere, căci sufletele-familie se recunosc.

Acum două săptămâni am rugat-o să vină la mine în birou.
– Te rog să mă ajuți. Sunt grav bolnavă. GRAV.
– Ce ai?
– Nu știu. Nimic, fizic. Dar sunt grav bolnavă. Nu pot spune ce am, căci nu știu. E fără precedent, nu am repere. Știu doar că e grav. Nu mai sunt eu. Sunt altceva. Nu știu ce am, deci nu știu de unde să încep să mă repar.
– De cât timp ești așa?
– Simt dezastrul de vreo două luni, dar acum știu că e grav.
– Întoarce-te la tine.

N-aveam cum.
Eram ca o casă mare peste care a trecut un cutremur devastator.
Zidurile îi sunt în picioare.
Înăuntru, toate lucrurile care fuseseră în alte camere sunt făcute terci, adunate grămadă.
Dacă intru, am două probleme.
Nu știu ce vreau să fac eu acolo.
Și
Am ochii lipiți, nu văd nimic.

Murirea se simte în o mie de feluri.
Uite, iminența morții prin înec, de exemplu, căci am trăit-o. Îți intră apa-n nări, și se duce, ca uleiul, spre plămâni. Ustură. Inima bate tare, a pericol, iar creierul, pervers, te liniștește, mai stai puțin, nu-i așa de rău… Mâna puternică a tatălui meu care mă ridică la suprafață.
…Nu știu câți ani aveam, dar mi-a rămas în memorie senzația aceea de abandon.

În ultimele două luni, o trăiam, zilnic. Mai zvâcnea câte o panică în mine, însă munceam pe rupte, la școală, mergeam la sală, eram numai corp fizic.
Semnale de alarmă – îmi dădea corpul meu…
…Și ochii empatici ai cabinierei Vali: Nona, nu ești bine / Nu sunt bine, Vali, mă consumă ceva, nedureros / Te topești pe picioare, Nona / Știu, nu am ce face, să rămâneți lângă mine / Te iubim, Nona.
…Și privirea Irinei, în care compasiunea se împletea cu neputința: Nona, te-am văzut ieri, când vorbeai cu omul acela, dădeai cumva din mâini, păreai pierdută / …Căci pierdută sunt, Irina, și nu știu… nu știu…

La capătul a două luni de zile ajunsesem să simt că sufletul îmi e ca o muscă în plasa de păianjen, anesteziat de nu știu ce, învăluit nu știu cum.
Muream pe dinăuntru – nu știam asta atunci- doar că, din când în când, simțeam, pe lângă abandon – un junghi de panică, ce mi se-ntîmplă, căci nu recunosc nimic?
Fără precedent – această stare, sau, mai bine zic, lipsă de stare. Fără niciun reper -eu, care le-am simțit, trăit, gustat.
Fără energie. Robot. Mecanică. Nu mai puteam să susțin pe nimeni, cădeau energiile alor mei, în jur, ca popicele. Moale. Să nu zic. Să nu supăr. Să înghit. Să stau departe de ură, iar ura mușca din mine. Să fac slalomuri prin jurnal, căci mă citesc niște suflete, și ele trebuie să fie bine. Retragere în mine. Cădere. Cădere. Cădere.
Stop.

-Te rog să mă ajuți. Sunt grav bolnavă.
– Ce doare, acum?
– Tipul ăla, care mi-a spart zidul sufletesc…
I-am povestit.
Ea s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:
– Nu e asta. Ești într-un vid emoțional și ai supraevaluat importanța acestui bărbat în viața ta. Nu e de la el. El a fost picătura care a umplut paharul. Mergi mai adânc în tine.

Am prins speranță. Porneam de undeva, nu mă mai roteam în cerc, paralizată de panică.

Apoi am mai vorbit cu un alt suflet drag.
– Nu e vorba de două luni. Ia-ți ca reper jurnalul, te citesc, și eu, și alții, și se simte avaria majoră de mult timp. De un an se întâmplă ceva. Amintește-ți tot. Tot ceea ce s-a întâmplat, de un an încoace.

Și de-abia atunci am început să văd. Rememorând. Tot. Toate loviturile voite, ne-voite, fixul prea multora de a urî laolaltă cu ei, sau de a mă liniști cu orice preț- uite, manon, cum păsări negre îți smulg bucăți de suflet și pleacă-n zare cu el – garda mea, jos, senzația de inutil, nu mai pune la suflet, nona, lupta mea cu toți, de a demonstra că eu nu sunt nimic altceva decât SUFLET…rătăcirea mea de mine, risipa mea în alții…

Și de-abia după asta am deschis ochii, am văzut dezastrul și am putut să stau și eu de vorbă cu mine.
Mi le-am așezat în cutiuțe, pe toate, ca să înțeleg ce a fost bine, ce mi-a făcut rău, să înțeleg de unde mi-a venit groaza de școală – până acum oaza mea de liniște- tot, tot, e mult de scris, un roman.

A doua zi.
Când m-am trezit,plină de energie, dimineața.
Iarăși, fără precedent…
Am simțit că plecase TOT răul din mine.

De atunci zâmbesc. Ador, iar, oamenii. Sunt absolut cea de dinainte, vioaie, curățată, cu sufletul la locul lui, și în fiecare zi, de-atunci, mă minunez.

De cât de grav bolnavă am fost – fără precedent.
De cât de miraculos m-am vindecat – fără precedent.

*
Auzi, dar cui ajută dacă scriu eu despre asta, în jurnal?
Mie.
Fetei cu blogul.
Ție, poate.
Altora.