Nu e de la ploaia de afară. Ea a început când el era aici, iar picurii păreau să fie un palid acompaniament pentru tristețea lui.
*
Am avut o perioadă de un an, în 2008, cred, în care n-am scris în jurnal.
Eram într-o relație care mă vidase, și-mi amintesc cum, în fiecare seară când veneam “acasă”, mă întrebam în gând, mergând spre ușa casei lui, ce caut eu aici?
Am murit încet, timp de un an agonic, și, doamne, în câte feluri poți simți murirea, iar eu nici nu scriam, ca să-mi iau pulsul, să mă diagnostichez, să mă repar…
Jurnalul ăsta este, pentru mine, confidentul-psiholog, așa cum sunt eu pentru alți oameni. Și supapă, și oglindă.
Iar s-a-ntâmplat.
Iar nu puteam să scriu.
Zic eu că nu mai pot să scriu de câteva luni, însă ruperea de jurnal a început cam de un an și ceva.
Nu pot da vina pe o relație care mă videază, căci sunt absolut singură, de doi ani.
Chiar dacă lunile trecute scriam zilnic, începusem deja să mă cenzurez.
Dacă mi se-ntâmpla ceva notabil, care mă ștanța oarecum, fugeam în jurnal.
Și tocăneam pe tastatură.
Însă, pe lângă acel ceva, târam pe lângă mine alte două trei angoase, care mă sfâșiau.
…Scriu, de un an, printre cuvinte.
Făceam slalomuri prin jurnal.
Mi s-a întâmplat ceva fără precedent, acum ceva timp, și de trei zile stau în fața laptopului, și nu pot, încă, sintetiza.
Scriu azi. Ca să termin cu răul, și să povestesc și soarele. …Așa am zis și-aseară, când pendulam între bucătărie, la fumat, și computer. Și mă rodea să scot tot afară, dar parcă nu era, încă, dospit.
Lasă, mi-am spus azi noapte, epuizată de cât mă tot aștept pe mine însămi, lasă, că scriu mâine. Îi voi pune titlu “Fără precedent”, iar concluzia va fi “știu că am de învățat câteva lecții”.
*
Uite că nu mai plouă afară. Nici el nu mai e aici. O simplă potriveală. El a plecat cu ploaia, eu am rămas cu norul.
*
Trebuia să scriu altceva, azi, dar n-a fost să fie.
****************************************
Sorb din cafea, la bucătărie, e sâmbătă dimineață, concediu, eu sunt bine plictisită gata și ușor înspăimântată că o să scriu, azi, în jurnal, povestea – și mi-e frică de nu știu ce…
Aud din bucătărie, un cioc-cioc, timid, la ușă.
Sâmbătă? Dimineața? O fi vreo greșeală.
Și deschid fără să mă uit pe vizor.
E un bărbat frumos.
Întotdeauna a fost frumos.
Îmi plăcea zâmbetul care-i punea în evidență gropițele din obraji.
A slăbit mult.
Nu ne-am mai văzut de doi ani și nu știu câte luni.
Nu știu cum aș fi reacționat dacă ne-am fi întâlnit acum două săptămâni, când eu eram altceva.
Mă uit în ochii lui cei triști. Și eu sunt moale, și el e moale.
– Ce cauți tu aici?
– Îmi era foarte dor de tine.
Pare că stă să-i cadă sufletul, iar eu sunt gata să i-l prind în mâini.
– Intră.
Când am plecat, în 2009, de la el, eram praf.
Plecam îndrăgostită.
Și-am plâns mult-un-ocean, am trecut prin toate fazele arrrhi-cunoscute, și mi-am dorit să sufere, și am știut că într-o zi va înțelege că mă poartă-n el, și-apoi știam că n-o să fie așa, aveam o groază de certitudini și de adevăruri, ca să maschez durerea și întrebarea de ce mă lasă să plec, de ce nu mă iubește?
Fantastic, câtă ironie dovedește Cel de Sus în ceea ce mă privește.
Cum îmi răspunde el la ceea ce-i cer eu…
Uite, acuma aș râde, daca n-aș fi plâns atât de mult…
Mi-a intrat în casă o umbră de doi metri, cu gropițe în obraji, cu ochi febrili.
– Mi-a fost foarte dor de tine…
Schițez un zâmbet și-i spun cald, nu vreau să-l doară nimic:
– Normal că ți-a fost.
Și el zâmbește cuminte.
Și iată-ne pe noi, în bucătărie, stând pe scaune, cu tăcerea pusă masă între noi, eu, fumând, el, nu, că s-a lăsat acum o lună, bei o cafea? / nu mai beau nici cafea / îți fac Orzo?… e un fel de Inka… / da.
Tristețea lui ne-nvăluie pe amândoi ca un voal melancolic, afară începe răpăiala ploii, el e aici, eu nu mai sunt demult.
Și energia dintre noi e caldă, eu sunt marcată de nevoia lui, și simt, empatic, cât de rău îi este, pentru c-am trăit-o, nu e ironic?! Și mai simt că trebuie să îl ridic din starea asta, să nu plece trist. Aș vrea să înțeleagă ce a fost, ce este, fără să îl doară. Sunt, da, la faza în care putem fi prieteni. El, însă, nu.
– De ce-ai venit?
– Îmi era foarte dor de tine.
– Când am plecat, atunci, eram îndrăgostită. Știi?
– Da.
– Nu mă iubeai?
– Te iubeam. N-am încetat nicio clipă să te iubesc.
– Nu înțeleg, atunci, cum de m-ai lăsat să plec… De ce?
– De bou. De bou.
– Uită-te în ochii mei. Ai idee de câte ori am auzit eu asta, în viața mea?
– Nu.
– De fiecare dată. De ce nu mă iubiți atunci când vă iubesc eu, ci, futuimamaeideviață, întotdeauna după ce plec?
– De idioți ce suntem.
Simt cum mi se face sufletul negură, de amar, și mi se sparge durerea în gât, și mi se umplu ochii de lacrimi, de ciudă pe viață, de silă de tot.
– Nu, nu sunteți voi de vină. E ceva cu mine. Plus un fel de destin pervers. De fiecare dată e la fel… Și de aia, uite-mă, stau singură, mi-e groază că data viitoare, dacă mă îndrăgostesc, o să pățesc la fel. Uite. Aș vrea să înțelegi ceva. A trecut atâta timp… Nu pot înțelege cum am crescut atât de mult în tine… încât să vii aici, acum… Dar eu… m-am vindecat și de durere și de tot, și… nu vreau să fim împreună. E prea târziu, și n-am plecat de bine ce mi-a fost…
Mă sărută pe creștet. Iar și iar. Cu gestul ăla de bărbat care te poartă-n el.
– Știi că o să scriu în jurnal despre tine…
– Știu. …Îmi e foarte dor de tine. Te iubesc.
El nu plânge. Golul lui e dincolo de lacrimi.
– Ma iubești… Dar noi… Nu m-ai văzut de doi ani.
– N-am încetat nicio clipă să te iubesc.
Zâmbesc timid. Îmi consiliez fostul iubit, care e îndrăgostit de mine…
– Arăți foarte bine. Și, uite, dacă te consolează cu ceva, și eu sunt singură și-a nimănui. Nu mi-e bine. Am vrut să am și eu măcar o aventură, dar nu se leagă… Tu nu cred că ai stat singur, ca mine…
– Nu.
– Cu… câte ai fost?
– Cu două.
Aș vrea să îl întreb “de ce n-ai rămas cu una dintre ele?”, dar vreau să evit răspunsul “nu e niciuna ca tine”.
– Aha. Cu două, craiule.
– Nu e nimeni ca tine.
Zâmbesc resemnată.
– Mă costă prea mult răspunsurile astea tardive. Putem vorbi, din când în când. Te rog mult, să nu mă invadezi. Dacă mă vrei în viața ta. Așa pot eu, acum, să fim prieteni… Dacă nu vrei, înțeleg…
*
Încă ploua, când a plecat. I-am dat umbrelă.
Și am rămas cu norul.
*
Nu e de la ploaia de afară, golul ăsta. Și picurii ăștia de apă, grei, care îmi cad pe obraji, cascadă, izvorăsc direct din suflet.
O am pe Maria la ureche, și parcă n-o aud bine, atât mă doare, dintr-odată, tot.
– A plecat?
– Da.
– …Nona… Îl urăști?
– Nu.
– …Îl… iubești?
– Nu.
– Simt, așa… parcă nu îți e bine că a venit.
– M-a întristat. Și plâng. N-am mai plâns așa, de multă vreme.
– …De ce plângi?
– Vrei să știi de ce? Mi-e milă de mine, Maria, de aia plâng acum. Mi-e milă. De mine.
