Jurnalul lui Manon.

Mă adăpostesc de ger în stația de autobuz acoperită (prin care circulă, mai abitir, curenții).
Suntem trei. Eu, doamna înaltă și femeia în vârstă.

Femeia în vârstă are în grijă un cărucior cu un bebe rotund care face nani.
Ea stă pe trotuar, căruciorul – în stradă.

Privesc, neliniștită, ciudățenia, așteptând ca femeia iresponsabilă să urce căruciorul pe trotuar.
Da, nu se poate întâmpla nimic, foarte puțin probabil ca vreo mașină să lovească, însă instinctul meu de mamă este în alertă.

Exact în momentul în care am intenția de a porni spre femeie și de a o ruga să nu expună copilul, doamna cea înaltă face doi pași și o interpelează:
– Doamnă, urcați căruțul pe trotuar… Dacă, doamne ferește…
– Noo, lăsați, că dacă e ceva, îl trag repede…
– Totuși, vă rog, nu se știe, cu șoferii ăștia nebuni… Dumneavoastră sunteți pe trotuar, iar căruțul, în stradă…
– Stați liniștită, dacă e ceva, îl trag repede…

Deși am un sentiment bun pentru faptul că și altă persoană simte ca mine, rămân în alertă.
Văd din spate, și simt, că femeia care are în grijă copilul nu poate fi smintită din idioțenie.
Nu e bunică, e babysitter, biată imbecilă care își umple timpul făcând… un ban… cinstit.

Dialogul este inutil. În stație se lasă, pentru câteva secunde, o tăcere grea, plină de energie supărată, care ne include pe toate trei.

Îmi trece prin cap că nu pot lăsa lucrurile așa.

Apoi.
Se întâmplă asta: simultan şi fără niciun semn prealabil, doamna cea înaltă și cu mine coborâm de pe trotuar, în stradă, și ne așezăm în fața căruciorului, scut.

Ne privim în ochi, mirate, și nu scoatem nicio vorbă.

Deci trotuarul de pe Matei Voievod avea cam un metru lăţime. Îngustuţ… Dincolo, pe bulevard, era mai lat.
Aşa că l-au lăţit şi pe ăsta. …Considerabil. Ca să aibă loc femeile cu cărucioare, pe lângă maşinile parcate sardinel.

Da, şoferii parchează, săracii, pe unde apucă loc, iar loc e numai pe trotuar.
…Unii se întind pe TOT trotuarul, sunt meseriaşi, deci maşinile lor stau comod și câș. …O bucurie pentru pedestraşi faptul de a se face biscuite în dungă, din patru în patru metri… Cu spatele freci gardul, cu burta mângâi oglinda retrovizoare… Ahh…

Azi dimineaţă.
Mă grăbeam.
Îl văd când iese din maşină. E meseriaş, a parcat-o în până în buza gardului, deci nici biscuit nu mă pot face ca să trec, nu mai pot şlefui cu pardesiul nici retrovizoarea.
Am, ca alternative: să ies în stradă, prilej de accident (cu şanse aproape certe de a deveni parchet, nu ştergător de uşă)…
…Saaauuu… să-i atrag atenţia, nesimţitului.

Eram atât de revoltată, încât am preferat să-l cert – în loc să risc o traversare periculoasă.

– Vă rog să vă mutaţi maşina în aşa fel încât să avem şi noi loc să trecem, pe trotuar. Nu ar trebui să lăsaţi spaţiu de un metru până la gard?!
– Şi ce, dacă nu l-am lăsat? Nu moare nimeni! Să ne facă locuri de parcare, şi după aia să vă luaţi de noi!

Nenea are o atitudine de frondă, cu uşor iz violent…
…Ceea ce mă înfurie la maxim, deci scot pe gură, atenţie, următoarea replică:
– Păi ar trebui să ne civilizăm, în piiizda măăă-siii de treabă!!!

…Adică am folosit cuvântul civilizăm în aceeaşi propoziţie cu născătoarea.
După care am amuţit…
… Căci zbaang, mi-am dat una peste gură, în gând!

Pee-nibilă!

Mă căutai peste tot să o găsesc, dar ia-o de unde nu-i! M-am scormonit pe îndelete să dibuiesc drama. …Drama legată de faptul că și sărbătorile astea mă prind tot singură.
Nu-i! Nicio dramă!
Dar să vezi chestie… Că n-am drama e OK, dar nu simt nici bucuria aia de decembrie…
Hmm… Recunosc, m-am îngrijorat puțin de constatare, așadar… m-am luat la bani mărunți, în gând…

*

Mărturisire penibilă: Când văd câte un actor, pe scenă, care ține un speech, deci care vorbește neacoperit de personaj și folosește cuvintele lui, nu ale vreunui dramaturg, eu, mică în public, nutresc instant o stare de empatie puternică.
Aceasta are două faze: prima dată mi-e milă de bietul om, de mi se rupe inima, căci emoțiile lui, covârșitoare, mi se transferă – bolovan – în plex.
A doua fază este că mă inundă o bucurie ușor drăcoasă, cu accente vagi de isterie internă.
Sunt fericită că nu sunt în locul lui.

Cred că pe 30 ianuarie, de ziua UNATC, vom inaugura cele două Studiouri de Teatru.
Dacă mă pune conducerea să țin vreun speech?

*
Deci, aha!
De aia nu am drama sau bucuria de decembrie… Sunt terifiată de ianuarie!

În paralel.

Ăsta nu poartă ochelari. Poate că de aia mă percepe ca dezirabilă. :- P

Ştie că mă doare. Dar, cu toate astea, îşi pune la status: “michael jackson was mentally ill, i mean, which black man would want to be a white woman?”
Îmi cam vine să-i dau una, …unuia.
Dar şed mumos, ca să nu-l calc pe energie.
Şi îl alint în gând cu o expresie oltenească a dracu de înţeleaptă: Ete la el, pulică frânaru’…

*
…Şi-n bloguri să ne tăiem…
Ca să ce? Să pretindem că ne doare-n cur?
Încercaţi hemoroizii. Sunt mai siguri. Şi reali.
N-aţi învăţat nimic de la mine, deci aveţi pauză, amândoi.

*
Of of of şi vai de mine!
Bărcuţa aia existenţială, pluteşte, e adevărat, pe un ocean plin de neprevăzut.
Dar şi oceanul, dragă Manon, tot al tău e.
…Iar chestia aia rotundă se numeşte cârmă.

*
Ajungem să ne urâm din cauza aceloraşi motive pentru care altădată ne-am adorat. Acesta-i paradoxul.

Doc,
Îți promisei că dansez îmbrăcată în pinguin, ca să te fac să zâmbești.

ETE! 😉

Get well soon!

Au avut copiii spectacol, azi. Intim. Pentru ai lor. Și eu sunt de-a lor. Maria e de-a mea, deci și ea e de-a noastră.

Au avut copiii spectacol, azi.

M-au spulberat.

Se numește catharsis, și acesta-i rostul teatrului.

La ora 11 noaptea, mâncam o ciorbă, cu Maria, la Papillon.
Și vorbeam numai despre spectacol, când eu, când ea.

Și pe Maria au spulberat-o ăștia micii.

N-am cuvinte. Ca să ai cuvinte, trebuie să ai și aer.
N-am.
…Căci au avut copiii spectacol. Azi.

De două ori, în viață, m-am simțit îngrozitor de bătrână: la 23 de ani și anul acesta.
Atunci nu mă consola  nimic.

Acum mă consolează faptul că am fost dintotdeauna urâțică.

E bine când ai pe ce să te sprijini.

1. idei de scris in jurnal.
Oricum și orice ai scrie, adevărul este unul singur:
Întotdeauna, când râdem, râdem de alții, întotdeauna când plângem, plângem numai pentru noi.

2. jocuri pupat burtica. Uite-o, nu e! (adică aprinzi lumina și o stingi).

3. tip de acatist.
Ionel! Abține-te de la blesteme, și pune în pomelnic doar binecuvântările. Alea urcă la ceruri. Blestemele ți se sparg în cap, că de-aia ai ajuns la acatiste!

4. daca am HPB pot sa ma angajez intr-un spital. Da, poți. E mai dificil dacă ai HPC. Este interzis să te angajezi într-un spital dacă ai RLS sau, doamne ferește, BPD plus OCD. În aceste 2 cazuri te poți angaja liniștit forțat – ca pacient peren.

5. te pup cu drag. iii, mulțumesc… Și io, și io pe tine! 🙂

6. are ioji prietena. Măh, sincer… Nu cred că o mai are pe tâmpita aia. Nici el nu e un sfânt, mna, mascul, deh, dar și ea… Îți amintești ce mi-a făcut la telefon? (Sfatul meu: daca n-are prietenă, nu-l lua, că nu-i bun.)

7. filme cu futari noi. Grigore, jură-te că le-ai văzut pe toate alea vechi! Și pe urmă jur și eu că nu s-au inventat altele noi.

8. privirea spune altceva.
Eu zic să nu-i scormonești privirea, că prinzi taina…
…Și ajungi ca mine: să scrii viață, în loc s-o trăiești – că nu te mai păcălește aproape nimeni!

Încă mai pot face față, căci bagă Rodica la cafea în mine de merg ca un motorel.
Aș ciufuli câteva moțuri.
Și aș pupa alte câteva.
Mă limitez la pupat. …Deocamdată.

*

De trei zile tot dispar prelungitoarele din sală. A dispărut primul. Eu pun altul. Iar dispare. Iar pun altul. Se evaporă, ieri, și al treilea.
Hmm… Știu cine le ia.
Dar nu știu cum să-l iau eu… pe el. …Deocamdată.

*

Eu sunt cu mopul în mână și femeia de serviciu mi se plânge că muncește prea mult. Scapă, în proces, printre reclamații, un știți, doamnă, nu e treaba mea să…
M-am îmbrăcat mișto, azi. Degeaba. Alerg de azi dimineață. Am făcut fluturași de sală, am scris, tipărit, multiplicat săgeți de orientare, pe care le-am țintuit în cuișoare pe pereții externi ai studioului, în ploaia aia perversă și în frigul ăla crâncen. Am urcat și am coborât o groază de trepte. Nu dau directive, n-am timp. Îi menajez cât pot pe ceilalți. Pentru că ei au o viață personală. Eu n-am, și-mi face bine să alerg, să rezolv chestii.

…Storc mopul, apăsat. Ridic privirea către femeia de serviciu care mi se plânge sprijinită-n mătură.
Și murmur:
– Dar treaba MEA care o fi, puiule?

*

Sunt extrem de atentă la absolut toți cei cu care e posibil să alcătuiesc o echipă.
Nu fac nicio selecție. …Deocamdată.