Jurnalul lui Manon.

Oamenii sunt universuri sonore în care colcăie strălucitor derizoriul…
…Pe care n-ai cum să îl ratezi, mai ales că, eludându-l inconştient pe cel propriu, te aşezi confortabil la privit spectacolul pe care ţi-l oferă persoana din faţa ta.

Ochii nu mint. Dacă ştii să-i priveşti. Iar asta e o damnare.

Tipul are peste patruzeci de ani, e meseriaşul ăla cu vârstă nedefinită, care poartă, în el, putrid, cadavrul adolescentului care ar fi putut să fie, dar care a sucombat în plină formare.

E bărbat. Adică: din categoria aia de care am fugit toată existenţa mea, până când viaţa m-a prins şi mi l-a îndesat pe titel în beregată, tâmpito, trebuie să trăieşti şi asta.

E rudimentar, cu ochi de vulpe, arzători, linguşitor şi primitiv sexual. El, ca atâţia alţii, nu poate vedea universul meu în ansamblu, pentru că urmăreşte, obsesiv, o cât de mică sclipire a derizoriului din Manon. E singurul motor care îl face să se bucure de o nouă zi, căci – doreşte el să îşi demonstreze, obstinant – toţi suntem egal de infecţi.

Îi ard ochii când mă vede.

Are o poftă incontrolabilă de fomist, să mă consume, să mă tăvălească în pat, să-mi arate el meserie… E atât de evident, încât bien sûr că i-am zis-o, mă, mă ruşinezi, când vorbesc cu tine parcă defilez goală.

…Nu ştie, însă, cât de expus este.
Nu ştie că, dintr-o privire, am citit şi cât de mărginit e, şi cât de prost face sex.

Am lucrat, o perioadă de timp, la el, pentru a-l face să înţeleagă că eu nu scriu istorie cu organele genitale, ci cu inima. Îi e frică de mine.
Mă priveşte cuminte după gard şi face eforturi să priceapă că îndrăgindu-mă frumos, primeşte de la mine muzică, nu zgomot. Această muzică este dată de o relaţie umană strict profesională, fără conotaţii sexuale.

Dar în universul lui muzica este dată la maxim, în perioada asta, căci, profund îndrăgostită, cu privire strălucitoare, nu mai pot trece, transparentă şi invizibilă, prin faţa unui specimen ca el. Nu mai pot fi transparentă în faţa nimănui. …Deşi aş vrea. Pentru a mă feri de întrebări ale căror răspunsuri mă dor.

Ieri.
Pe coridor, iniţiez o conversaţie cu acest bărbat, legată strict de ceea ce trebuie să facă, pentru a mă ajuta la Gală.
Îi văd, în ochi, iar, vârtejul, patima, pofta, chinul, deci spun un banc drăguţ, pentru a-l trimite pe individ la locul lui după gard, forţându-l să se aşeze în decenţă – protejându-l, astfel, de Manon.

Dar el nu poate fi smintit. În universul lui s-a consumat lupta; derizoriul i-a devorat  instinctul de conservare.

– Doamnee, ahh…ai o lumină, ai nişte ochi…Ai nişte ochi…Care parcă cer…Parcă cer iubire…
– Sunt îndrăgostită şi sufăr. Mă prinde, drama.

Vreau să mă îndepărtez, dacă o comite, îl rup în două.

– Stai…Tu ştii ce îţi trebuie ţie? Un bărbat adevărat, care să te strângă în braţe până nu mai poţi respira, să te pupe până când te sufocă, să te ţină numai lângă el, să te iubească aşa cum trebuie…
– Adorm, în fiecare seară, în braţele iubitului meu.
– … ?
– …Chiar dacă el nu este în pat, cu mine.
– Nuu, ai nevoie de cineva care să fie acolo, cu tine, să îl simţi!!!!
– Te re-feri  la ti-ne, pu-iu-le? Şi simt săgeţile care mi se adună în ochi, mă terfeleşte, nu suport să îmi prezinte mizeria instinctului său primitiv sexual, când eu acum ard, curat, o iubire chinuită…

Fac un pas, să plec, până când nu e prea târziu pentru el.

În acel moment, universul lui explodează, iar muzica febrilă pe care vrea să mi-o dăruiască se schirceşte maladiv într-o compoziţie proprie: Sonata în FĂ major.

– Fă! …Iartă-mă! …Nona, tu… Ai nevoie de unul care să te iube… fută, na, c-am zis-o,  până când nu mai poţi, şi ziua, şi noaptea, să te dea cu capul de pereţi, nu te supăra, dar chiar aşa este!! Înţelegi? Înţelegi??!!

Îl privesc. Împietrită. Deschid gura, şi ştiu ce vreau să îi spun. Şi ştiu ce voi provoca, acolo, în adâncurie acestui biet suflet torturat incontrolabil de rudimentar.

…Dar mă opresc la timp, nu am voie să mă contaminez şi să răspund cu ură. …Nu atâta timp cât iubesc.

Îmi iese din gură, nu ştiu de unde, nu ştiu de ce:
– Eu cred că tu ai diabet, fă-ţi analizele, transpiri prea mult, iar ochii au strălucirea aia…

Şi plec, lăsându-l ţeapăn.

…Mi-a luat trei ore să mă recompun. Nu mai am niciun pic de protecţie. Sunt a nimănui şi-a tuturor.

**
update 29 mai :
jocuri cu cururi de futat. Iată, în sfârşit, acum pot explica expresia ploaia vine în pas grăbit.

Azi e sâmbătă. …Pentru alţii. Iarbă verde, munte, mare, chestii.

Noi suntem în şcoală, azi chiar e sărbătoare, avem invitaţi de soi: Isabelle Hupert şi Cristi Mungiu.
Sala e copleşită de atâţia sufleţei artişti… iubiţii lu’ mami, de frumoşi şi plini de speranţă ce sunt ei…

Ratez începerea evenimentului, mă transportasem la un alt spectacol. Vin în fugă, când scap de acolo. Pe scenă, trei persoane, Mungiu şi două femei.

Mă apucă o panică minusculă, invitata de ce n-o fi venit?

Mă întorc la fotograf, care-mi respiră în ceafă, şi îi zic:
–Auzi, luciene, cine e adolescenta aia de pe scenă, din mijloc?
– Isabelle Hupert.

…A dracului şi tehnologia asta, mă, îmi zic io cu ciudă în gând, spărgând inefabilul în care pluteam, visătoare…Pe ecran femeia are 57 de ani, şi live, 18…

Sunt culă și mișto. Nu genul de tanti, ci de mămică modernă. Scot pe gură ce am în suflet.
Fac complimente, fetițelor și băieților, la fel: Ești sexy! / Maamă, ce mâini ți-ai tras… / Ce faci, splendoare mică? / Arăți ca o primăvară! / Măă, tu ai căpătat privire de bărbat…

Nimeni nu mă interpretează greșit, am ochii suficient de mari și de expresivi – prin care îmi iese inima, nu sexul.

Îl știu pe tip, din şcoală. A terminat la noi, iar acum face un master de light design.
L-am remarcat, în mulțimea de studenți care sfârâie prin universitate, pentru că are ceva special: de fiecare dată când mă întâlnește, indiferent ce poartă, băscuță sau căciuliță, își descoperă capul și mă salută. Are zâmbetul ăla –de inimă bună și creștere curată (sărutări de mâini mamei sale).

După ce ieri mi-am îndoliat prietenii cu ochii mei de câine bătut, cu ficatul praștie și stomacul ghem, după ce aseară am plâns vreo oră în urechea unui drag ce-mi ține loc de mamă iar azi noapte mi-a licărit o luminiță în yahoo messenger, azi eram fresh.
…Deci, again, vie.

Intru în sala de spectacol, și îl văd pe tip, aranja luminile.

Mă așez pe scaun și mă uit cu luare aminte la brațele lui, așa că îi zic, simpatică: dragule, unde ai ținut tu ascunse mâinile astea?
El, bărbat, nah, zâmbește mândru.

– Cum te cheamă?
– Bogdan. (are un zâmbet de inimă, pe toată fața)
– Câți ani ai? (întreb în virtutea convalescenței – pentru că nu am justificare la această obrăznicie)
– 39.
– A…ești în target (mă uimesc eu singură). Te iau de bărbat. Mă vrei? (ete, ușuratica, unde era pitită…)
– DA! (eu fac un șoc mic și mă repliez instant).

Până a început festivitatea, am ținut-o tot așa, de am binedispus tot ce mi-a mișcat în preajmă: Ce faci Irina? Hai să ți-l arăt pe Bogdan. / Bogdan, am adus-o pe Irina să te vadă.

Mai băgam capul pe ușă, din când în când: Bogdan, ești? / Da, sunt. / Așa, că mă speriasem că ai plecat.
Bogdan, bună, tot io sunt. Ce zodie ești? / Leu / A-ha. Bine. Vin mai târziu, o aduc și pe Monica, să te vadă. (El râde din tot sufletul, e flatat, iar eu, ce să mai zic, sunt o scumpă, toți au gura la urechi și-mi dau o mînă de ajutor la curtarea lui Bogdan. …Care are, să reținem, 39 de ani.)

Bogdan este un tip super. Bine proporționat, cu un funduț ca un scăunel, a terminat coregrafie, yeii.
Bogdan este o persoană minunată.

Pe mine, însă, nu mă interesează Bogdan ca bărbat.

Și mă așezai aici, în jurnal, să meditez o țâră…Mă interesează că eu, în adânc, sunt prea serioasă.

Dacă mi-ar fi plăcut de plăcut Bogdan, mă întreb, cum m-aș fi manifestat?

…Fugind, evident, mâncând pământul.

Dragii mei dragi, sunt cam bolnavior, deci moale.

Maine începe Gala, aici la şcoală, şi am o senzaţie de parastas.

Fac o pauză, la Jurnal, şi vă las pe voi să răsfoiţi la el, mă uitam aseară, bă, ce bine scriam pe vremuri…

Dacă ies din boală mai repede, vin aci să dau raportul. 😉

Vă pup.

Révérence
E necesar să spun că mi-am tuns părul pe furiş, azi noapte, când vigilenţa manonului aţipise peste spaima de coafor.
M-am strecurat în baie şi m-am analizat îndelung, cu foarfeca în mână preventiv – pentru a nu uita de ce am venit acolo, la ceas de taină.
Din oglindă se uita ironic, la mine, fotbalistul Lăcătuş.
Deci, aha!  M-am enervat / am tuns / şi am respirat adânc.
După care am fugit în pat la nani, ca să nu mă influenţez în rău.

Azi dimineaţă, după duş, mi-am aranjat ceea ce rămăsese din păr.
Acum arăt ca un gălbenuş de ou. Rotund şi luminos.

Cambré
Mă doare ficatul crâncen, de câteva zile. M-au nenorocit pastilele contra urticariei. Dacă reîncep să iau silimarină, o să am pete şi pe faţă.
Îl sun pe tata, pentru conversaţia zilnică, la noi e vară, iubitule şi eu port bluze cu mânecă lungă, ma sufoc. Şi mă cam doare, rău, ficatul, nu pot dormi pe partea dreaptă deloc.
Tata se întristează puţin, păi, mă, tată, fă şi tu ceva…
Bine,  dragule. …O să mă culc pe partea stângă.

Battement
Îi promisesem Biancăi, ieri, că mă voi uita la Diaconescu, să mai râd puţin de el.
Deci selectez, în miez de noapte, canalul 40. În hala de emisie, prim plan cu un efeb prea slab pentru ochii prea speriaţi.
Burtiera ne atenţionează că acesta e orfan şi că îşi caută părinţii.
Diaconescu, însă, pe care îl aud dar, slavă domnului, nu îl văd, îi transmite tânărului mesaje de la fete care doresc acuplarea cu orfanul. …Se făcu şi tripluDeul… madamă…
Tânărul vorbeşte lelea-n porumbi, monosilabic, strecurând la fiecare cuvânt, domnul Dan, ca să nu uite, săracul, cui se adresează.
Eu, cu ochi sticloşi, îmi poziţionez degetul arătător pe butonul next, căci, iată, şi emisiunile lui D au ajuns să mă întristeze căci continuă să difuzeze înmormântări în direct.

Pointe
O făcui să râdă, azi, pe Irina. Şi Irina are un râs sănătos, colorat, din suflet, se dă puţin pe spate când o apucă hohoteala. E molipsitor.
Păi ni se luă curentul şi decedară computerele cu, evident, work-ul in progress.
Eh, mă priveşte Irina sugestiv, ştiam de azi dimineaţă că se lucrează în zonă, mi-a zis nenea de la magazin.
– Da, Irina, dar ştii cum se munceşte… Unul e la tabloul electric, şi restul fac mişto, pe trotuar.
“Care fir, măă?”
” Ăla roşu, Vasile.”
Vasile scoate firul verde, că ştie ce le poate pielea tovarăşilor.

…Şi tot UNATC-ul rămâne în beznă.

“Eee, fir-aţi voi ai dracului”, se enervează Vasile, şi bagă  firul verde, la loc…
…Se aude un ţîssst… şi atmosfera de lucru se îmbogăţeşte cu miros de crăciun pârlit.

Am multă treabă, se apropie Gala. Iar dacă nu am multă treabă, trebuie să îmi fac de lucru.
A venit momentul să revin în lumea reală.

Deoarece. De câteva nopţi nu mai dorm cu televizorul deschis, sunt 10 ani de când, cu frică de întuneric, am nevoie de lumină şi de sunet discret, noaptea. Fobia de întuneric a plecat.
Deoarece. Nu pot să spun de ce.

Răspund aici mesajelor voastre, azi avem Jurnal Messenger, ca să nu schiaun, ahh…
@Mara: Ştiu, e secret, dar în jurnalul meu, aici, pot să îţi mulţumesc. Să rămână. Citesc scrisoarea ta la infinit. Aveam nevoie să ştiu că tot eu sunt, şi în viaţa reală, aceea care scrie în jurnal. De la cineva care mă citeşte de mult şi care mă cunoaşte personal. ..Şi care certifică faptul că nu sunt diferenţe între esenţă şi aparenţă la Manon.
Aş vrea să pun scrisoarea aici, dar asta depinde doar de tine. Suflet minunat de frumos ce eşti!

@”Puiu”: Dragule, nu. Da, eşti special. Păstrăm legătura pe messenger, nu pun, hâtrule deştept, deşi m-ai rugat, mesajul tău haios sub formă de CV, în jurnal, pentru a decide prietenii tăi, cititorii, dacă merit o şansă. (Dar iată că au aflat de tine 😉 )
Mă flatezi, dar Manon nu e o poveste, ci o femeie reală, care este cinică, uneori, când sparge cu dalta bolovani, pentru a scoate lumina. Am încă, cioburi în ochi şi mă citesc, încă, alți ochi ironici care stau îngropați în propriul ego.
Tu eşti sclipitor, dar eu nu am pornit, încă, în căutarea perechii. …Încă.
Mai ştii? Poate că ieşim la cafea, într-o zi, nu mai folosesc cuvântul niciodată, cum bine sugerai. N-am cunoscut live niciun neurochirurg, iar căutarea pe google te arată VIP. …Suficient cât să mă ţină deoparte, deocamdată.

@ Alinuţa: Stau cu pagina ta de jurnal deschisă toată ziua, vrei să mă saluţi şi pe mine acolo, să mă mândresc la prieteni? Te salut, te îmbrăţişez şi îţi mulţumesc! Succes la bac, Alinuţa!

@ Mishu: Dacă eşti în target? …Mishu, acesta nu este un site de matrimoniale, iar targetul meu are alte considerente, mi-ai scris o poezie superbă, am râs cu lacrimi (nu, n-o public, am promis), o s-o păstrez, fericită şi onorată. Mă bucur că te-am inspirat să scrii din nou, ai talent, îmi aminteşti de Sorescu.
Îţi doresc să fii iubit aşa cum iubesc eu de obicei, şi când o vei întâlni pe fata specială, să te bucuri de ea din toată inima.

@ştiţi_voi_care: Luaţi din jurnal poveştile, nu pe mine, feriţi-mă de lovituri, căci reacţionez urât. Nu-mi luaţi lumina, dacă îndrăgiţi jurnalul…
Dacă rezonaţi cu un singur articol din cele câteva sute, este suficient, ca bază, pentru a mă respecta ca om.
Jurnalul este public, însă parcurgerea lui nu este obligatorie.

…Atât, azi.
Mai am puţin de gândit. Doar puţin.

**
update 25 mai © GEO:
1. Am vreo vina ca m-am nascut lesbiana… Nu, dimpotrivă, unele ar spune ca l-ai prins pe Dumnezeu de-un picior.

2. Diplomă mamă eroină. Ieri s-a acordat premiul „Pulițăr”, confunzi, mai caută.

**
update 24 mai © GEO:
1. Dedicație scrisă ochilor albastri. Mey, ce-s cu prejudecățile și discriminările astea? Ochi albaștri ca la broaște, na, îți place?

2. Privirea în publicitate. …Crede-mă, îți aspiră banii fără niciun cuvânt rostit.

Vă rog, puțină liniște acolo în spate, chicotim după eveniment, când o să dăm iama în bucatele de protocol…
Rog tehnicul să stingă lumina până bat eu la tobe.

(Heblu)

Tz,tz,tz… nea Vasilee, mă lăsași pe întuneric, în caz că nu știi, nu jucăm Întoarcerea Bampirului, ci acordăm niște premii, așa că aprinde dreq reflectoarele pe scenă și lasă doar publicul în beznă cum trebuie.

(Lumină)

Hopaa, bine așa! 🙂

Deci bună ziua, dragi prieteni!

V-am invitat în acest cadru solemn pentru a decerna Premiile anuale Pulițăr.
Acestea au ca motto, în 2010, o parafrază glumeață la acest compliment sensibil:
Nona, când intră cineva în viața ta, află ce dar trebuie să primească de la tine – ©Șaguna.

Boon…
Pe masa din fața mea sunt, după cum vedeți, trei trofee Pulițăr, care își așteaptă câștigătorii binemeritați.

Primul trofeu reprezintă varianta stilizată a celebrei sculpturi Pietà creată în Renaștere de Michelangelo Buonarroti.
…Deci iată acest scăunel din aur, gol, pe care sunt suflate cu praf de diamant două umbre îmbrățișate.

Al doilea trofeu reprezintă tot o stilizare, este vorba despre pictura celebră a aceluiași Michelangelo, din Capela Sixtină, cu tema Judecata de Apoi.
…Deci iată această placă de titan, pe care sunt pictate-n tempera puncte roșii cu aspect de mușcătură.

Al treilea trofeu, ne-stilizat, este o creație proprie după celebra stemă Ciocanul and Secera.
…Deci, iată, acest pumn muncitoresc, realizat din bronz, din care se ridică, precum coloana Infinitului, un singur și neînfricat deget mijlociu, spre cer.

Datorită concurenței strînse și lipsei de înscrieri, anul acesta vom premia doar doi fericiți, la Locul I și un singur nefericit, la Locul III.

Categorii:
1.  Scris care nu se vede dar există;
2. Scris care se vede dar nu există;
3. Scris care nu cugetă, deci se vede că nu există.

Dă drumu la bandă, Vasile.
(Spărgătorul de nuci, Ceaikovski)

Premiul pentru locul I se acordă, Ex aequo:
– La categoria Scris care nu se vede dar există, Domnului Platonic Lucilius, medic, pentru măiestria cu care știe să ștanțeze basoreliefuri cu fluturi- pe un cord deschis, folosind ca instrument doar sufletul, în condiții de sterilizare zero;
– La categoria Scris care se vede dar nu există, Doamnei Urticaria Perpetuua, boală, pentru efortul susținut de a modela, doar prin desen exterior, un corp uman care a devenit, datorită acestui proces de creație, apropiat de perfecțiune.

Premiul pentru locul III, se acordă:
La categoria Scris care nu cugetă, deci se vede că nu există, Domnului Titelux Tirrus-Camion, mușiță, pentru dubla performanță: de a umple foi de jurnal cu vid absolut, precum și pentru reușita de a antrena, în acest proces al inutilului, toate echipele de salvare, pompierii și serviciul criminalistic.

Îi felicităm pe câștigători, care primesc aplauzele noastre, și vă invit la masă, am rezervat sala doar pentru două zile.
Update: Dacă cititorii au și ei premii de acordat, vă rog, sunteți bineveniți!

Vă mulțumesc pentru prezență! 😉

Nea Vasile, lumină!

(Heblu)