Jurnalul lui Manon.

1. ce buzica se pune la luat motul.
La luat moțul se pune buzica a bună, de sărbătoare, asortată la botuțul cel nou, cu colagen.

2. oujyt.
Te grăbiși să tastezi out, dar sună bine, ca interjecție. Oujyt! 🙂

3. turnul babel localizare.
Orașul Babilon, dar trebuie să pornești de acum și să mergi cu spatele.
…Ăăă, ia cu tine încălțăminte rezistentă, ai de traversat niște veacuri.

4. de ce fugi fara sa ma imbratisezi.
Dacă voia să te îmbrățișeze, încremenea lipit de tine, nu fugea. Giz, parcă ești eu!

5. eter.
Al cincilea element. Care-s celelalte patru? Știi?

6. jocuri in care sa iti faci jurnal. (wtf?)
Eu zic așa: încearcă să îți faci un jurnal ÎN jocul “x și zero”.
Povestești despre ixurile care te sperie și ironizezi zerourile din jur din mulțime.

7. vreau sa am adrenalina. Corect. Simplu și la obiect.
Dacă o vrei secretată natural, fă bungee jumping.
Dacă o vrei sub formă de medicament, mimează un infarct.

8. s-a tuns. Lasă, că-i crește.
Anunță google-ul și dacă își lasă barbă, ca să-l dăm pe nemernic în urmărire generală.

9. cum se scrie in jurnal personal. La persoana întâi, cu referiri la cea de-a doua, care-ți mănâncă ficații.
De ex: Eu știu / Eu simt / Mie mi se / Deci nu mă / Căci da, eu pot / Dar nu vreau, încă, să.

10. moda in patul lui procust.
a) Dacă te referi la carte…Moda interbelică. Femei: pălărie mică, mărgele lungi, par scurt, stil bob, rochii trei sferturi, talie cazută, pantofi cu toc de 4 cm;
Bărbați: costum compus din jachetă, vestă și pantalon drept; trabuc și briantină. Parfum de Paris.
b) Dacă te referi la ceea ce am scris eu în jurnal, găsești și explicația în articolul respectiv.

11. manon de prim var. Încerc, timid, un înțeles… Dar nu-l găsesc.  (Ăăă… help?)
Late edit: Era cu diacriticele invizibile, măi, de aia nu înțelegeam. manon de primăvară. Mișto!

Îl văd cât de mult se frământă. N-o arată tot timpul, dar sufletul îi e ca o tiribombă. E îndrăgostit.

Ea îi spune să nu se grăbească. Ea aşteaptă să “îi vină” sentimentele. Ea are nevoie de timp, ca să-şi dea seama ce simte. Deocamdată are probleme de rezolvat. În fiecare zi, alta. Îl sună, să i se confeseze. Nu e nici prietenie tovărăşească, nu e nici relaţie. E struţo-cămilă.
Ea e un maldăr stâncos care se roteşte în jurul propriei axe. El este atras de misterul ei, care ascunde banalul cel mai pur.

Eu mă uit la poveste cu ochi de peşte, şi îi explic, lui:
Dragule, sentimentul nu se “construieşte”. El este, sau nu. Relația se construieşte.
Nu puteţi sări etapele doar pentru că duduia decide să facă inginerie din inefabil.
Îndrăgostirea nu ţine o veşnicie, iar defazarea sentimentală nu se ajustează ca cifrele – în Office Excel.
Această Ariadnă (păstrând proporţiile şi cu scuzele de rigoare pentru comparaţia deplasată, care jignește povestea originală) lasă, dâră, în urma ei, un fir… Ca s-o urmezi. Faza este că, la un moment dat, poate descoperi că firul acela i-a încurcat propriile picioare.
Atenţie, foarte probabil ca atunci când o “să-i vină” ei, o să-ţi “plece” ţie. Ca în gară la Lehliu.

*
Unii oameni iubesc cât o baltă, alţii, cât un ocean. De ce? Habar n-am.

Niciun paradox în faptul că cel care iubeşte cât o baltă ţine lecţii despre drămuirea sentimentelor.

*
Prognosticul meu, în situaţii de felul acesta, este rezervat.
… Din delicateţe am folosit un eufemism, ca să nu tastez cuvântul dezastruos.

Da. Începe anul universitar. Azi. (Dacă mănânc vreo literă nu ţineţi cont, mi-au degerat mâinile)

E bine să lucrezi într-o universitate. E şi mai bine ca acea universitate să fie cea pe care ai absolvit-o.
Să explic: Una dintre bucurii ţine de faptul că, în fiecare an, la 1 octombrie, eşti în curtea şcolii, cânţi Gaudeamus cu nasul în batistă şi retrăieşti momente splendide.
Da.
Aceste momente îmi răsfiră şi-mi împrăştie gândurile triste, şi simt că, preţ de trei minute, sunt absolut fericită.

Şi apoi, mai sunt şi copiii. Şurubeii ăştia adorabili, frumoşi şi dragi ce-mi sunt…
Ştiţi? Când îi văd adunaţi acolo, în fiecare an, eu le pup în gând părinţii. Părinţii sunt sfinţi. Iar mie îmi e dor de mama mea, care nu mai e lângă mine…
Aşa. Le pup, în gând, părinţii. Iar pe copii, direct în frunţi.

Aşa şi azi. Afară, curtea plină.

Le-am dat flori şi i-am spus fiecăruia în parte: “Bine ai venit!”
Şi poate că par prea serioasă, acum, când scriu, dar am ochii în lacrimi… Căci mă gândesc şi la sufleţeii care acum sunt trişti, cu visuri spulberate… Aşa că simt mult. Iar uneori, când simt mult mult, par rece.

Rece.
Azi, 1 octombrie, la ora 11, în Bucureşti, România, a fost un frig cumplit.
Ne-au cam îngheţat mâinile.

Inimile, însă, vă imaginaţi… Incandescente.
A mea, ruptă în două.

1 octombrie. Au venit copiii.

*

Sper ca luni să vă dau o veste bună. Sper că legea compensaţiei există.

Se întâmplă că azi nu am despre ce să scriu, deci povestesc ceva.
*

Am meșterit-o-n gând acum o lună, cu inocenţă şi bucurie.
În continuare mi se pare cel mai frumos cadou pe care eu l-aș fi putut face cuiva drag, de ziua lui.
Dar nu am apucat să trimit darul.
…Nici să fac petrecerea surpriză din jurnal (eu v-aș fi rugat pe voi, pe șest, să spuneți Happy B-Day, la comentarii, muzici, chestii… E o prostie, știu, dar mă bucuram tare tare când mă gândeam la asta).

Nu-i nimic.

*

…Îi cer iertare lui Nichita, pentru că am pus fundițe roșii bijuteriei pe care a creat-o…
…Și las cadoul, aici, să umple o pagină goală.
Poate ca unii dintre cititori vor da, azi, copy și, când au nevoie, paste – într-o fereastră de messenger, ca să-și bucure iubita / iubitul.

Tot e ceva.

(La)

.
Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi
si ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopata puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?

.
(!)

Nu uitați să iubiți, dragii mei!

Clipul ăsta* mi-a dat o miraculoasă stare de bineeeee. Și m-am gândit și la voi. 😉

Ete, pentru copiii din noi, desene, pentru adulții din noi, melodia.

Click
↓↓↓↓

🙂   E BINE CÂND E FUN   🙂

↑↑↑↑
Vă garantez buna dispoziţie!

(*)Video for the Minimest section of the 5th Anim’est International Animation Film Festival, October 8-17, 2010
Animation comes out to play!
Credits: Luiza Parvu

(atenție, limbaj violent)

!!!

(Late Edit:
Am înțeles ca individul a citit ce am scris, azi.
Perfect.
Data viitoare, când își va mai permite să spună în fața mea că “Mă p** și pe mama, că și ea e femeie“, va înțelege de ce toată feminitatea pe care o am îl așteaptă, nerăbdătoare, într-o mănușă de box.)

***

*

Eu cred că misoginii au apărut pe lume ca urmare a contactului intim dintre fundul lui Napoleon şi şaua calului său.

Această verigă din lanţul involuţiei nu reuşeşte niciodată să devină, pe parcursul existenţei, un complet Napoleon sau un pitic Marengo.
Deci potrivirea, între felul în care se manifestă şi aspectul lor, e perfectă. Dacă-i dezbraci, îţi vine să fugi dracului, căci lipoamele de unturi concurează cu tufişurile de floace răzleţe. Dacă-i asculţi, îţi vine să le împleteşti venele, şirag, în jurul beregatei, căci gura, cu dinţi neîngrijiţi, le miroase a insecticid băut pe stomacul gol.

Aceste pestilenţe bipede manifestă – din motive obscure – la adresa femeilor, o ură vâscoasă, perenă şi precipitată, ce se acumulează progresiv, în timp, ca ciroza cu lichid.

Misoginii – distruşi, rataţi, impotenţi pe toate planurile dar cu pretenţii vag erectile, au o ciudă viscerală pe sexul opus.

Dar, iată cum ne întoarcem la paradox: Când spui sexul opus, susţii, implicit, că eşti bărbat –născut de o femeie.
Ceea ce este complet neadevărat.

Misoginii nu sunt şi nu vor fi niciodată bărbaţi. Născuţi de o femeie.

Produşi inutil din împerecherea unui Ass celebru c-o anonimă Şa, ei vor rămâne întotdeauna biete vieţuitoare vegetative  – diform înghesuite cu capul în propriul fund.

Ranchiunoşi.
Toujour versus.
Combatanţi.

*
Deci.
Titlul complet este acesta: misoginii versus mama lor, ŞAUA.
Vax. Niciun pericol de conflict între ei.

***

I-aş cam lua faţa. Să-i pun alta. Jurnalului.
Dar mi-s dragi călimările alea de sus; una e a mea, cealaltă-i a prietenului cititor.

Călimara mea: Azi m-am întâlnit cu Rectorul, care mi-a spus că vrea să mă promoveze.
Nu ştiu dacă va fi aşa, însă numai intenţia mă onorează profund.

♦

Călimara ta, azi: Ce faci tu? Cum ţi-e toamna, prieten cititor? Ce culoare porţi în suflet?

Azi m-a sunat un prieten bun, să-mi ia pulsul inimii. Amândoi suferinzi din dragoste, ne susţinem, la nevoie, pe principiul o inimă spală pe alta. Frăţeşte.

Am stat de vorbă, şi am remarcat, plăcut surprinsă, că el era vesel ca o rândunică, sporovăitor, hazliu, mişto.

La un moment dat devine sobru şi îmi zice: Auzi… Eu, aseară, târziu, am citit ce ai scris tu, cu vizita la IKEA. Mă, m-am gândit cu ciudă, ete, ai dracului de actori, cum pot ei trece de la o stare la alta…
– Cee?
– Păi, eu, aseară, eram la pământ, şi când am citit ce veselă eşti tu, mă gândeam cât de repede ţi-ai revenit… De aia ziceam, m-am enervat pe voi, actorii, cum săriţi de la o stare la alta şi uitaţi durerea…

M-a pufnit plânsul ăla de jale, de l-am încremenit.

♥
Da, cred că sunt o bună actriţă.

Eu nu uit, ci acopăr, drag prieten. …La fel ca şi tine.

Nu prea aveam chef să ies din cuib. Afară, un cer plângător; în oglindă, păpușa ciuki.
Dar cerul e de toamnă, nu pot schimba nimic, iar coafura se poate ajusta, ete, îmi tunsei, azi dimineață, cele două rățuște de pe ceafă, și acum arăt și eu normal, ca o vânzătoare.

Am mers la Ikea. …Eu, o prietenă și întreg poporul român al Bucureștiului.

Mă, să fie clar, eu merg la Ikea ca la Disneyland, să mănânc, nevinovată, cârnăciorul ăla de zece mii (asta dacă nu mă apucă lipotimia la coadă și îl dau dracu), să mă plimb pe lângă canapele și să îndemn pervers la cumpărături persoana de lângă mine, că mie mi s-a terminat salariul din a treia zi, ce faci, azi, cu 600 de lei, din care fumezi opt sute? (Glumesc, iar faptul că scriu acum răgușit, în șoaptă, nu ține de tuse tabagică, ci de o trecătoare bronșită. …Pentru al cărei tratament voi antama salariul viitor.)

Când am văzut puhoiul de lume din Ikea am înțepenit la intrare.
Maamă, nici la deschidere nu a fost atâta lume, îmi zice prietena, la care eu, spun, ușor metafizică, românii, când sunt amărâți, ori își iau un câine, ori ies la cumpărături.

Recunosc, m-am oțărât un pic, in sinea mea, la ăia de acolo, bă, se terminară muntele, marea, străinătățurile și venirăți peste mine la Ikea? De piramide ați auzit? De Marele Canion? …Dar mi-a trecut repede, că mi-a pus dumnezeu piedică o oglindă în față și aveam, fra-tee, o privire atât de ciufulată, de m-am redresat imediat, ca să nu mor de spaimă la întâlnirea cu următoarea…

Dar, orișicât, ce e cu toată lumea aia la shopping?
O fi vreo promoție, de dădură buluc? La ce?
Or fi adus ăștia marfă nouă, pe șest, și au prezentat, cu schepsis, în catalog, tot produsele alea de veci care îți împulică limba în gură? (Scuzați cruditățile de limbaj, dar vărsă unul paharul de cola de la dozator pe spatele prietenei mele iar aceasta purta, întâmplător, o jachetă albă… A MEA!!!)

N-am lămurit misterul, în cele patru ore petrecute ca pe stadion, alături de concitadini.
Am umplut, însă, un coș maaare, cu toate nimicurile – care de care mai greu / lat / lung și vreo două rotunde. Plus răzătoarea.

Aș vrea, dacă-mi permiteți, să aștern aici o cleveteală invizibilă, cu simț de responsabilitate – că acolo n-avusei curaj: Auzi madam, data viitoare când mă iei la cumpărături, lasă-mă dreq să port și io după mine prin magazin iepurele ăla de pluș gri, că îmi rămase sufletul la el!! Nu-mi văzuși ochii de câine bătut când îl luai din maldăr și mi-l pusei pe umăr? Teroristo! (Și să zici merci că nu îți zic câteva pe limba lui Aksay…)

Așa.
Deci tot n-am lămurit misterul cu puhoiul de lume.
Dar, ca să scăpăm de aglomerație, am zis să ne strecurăm în Mall, la cafeneaua aceea din zona cu furtunele arteziene bolnave de prostată, să bem o cafea fără mentă.

…Dar, pentru că așa e viața, are meandre, până să ajungem noi acolo, tot poporul român al Bucureștiului se transferase în Mall!

Am zis Mall? Era un fel de circ ambulant. Promoteri, neni cu pantaloni mulați care călăreau, la concurs, biciclete de ălea care nu se mișcă de pe loc, muzică, standuri cu pastile de făcut masă musculară, femei bronzate drastic, de ziceai că a început sezonul estival partea a doua în incinta măgăoaiei de clădire.

Am ridicat din umeri, căci situația ne depășea, și am luat magazinele la picior, cu popasurile deja tradiționale…

*
Acum stau în pat și aud așa, un bâzâit mic, nu știu, o fi de la înghesuială, o fi de la ciupercile de lemn, cu usturoiul mamii lor?

Bref: cred că am deslușit misterul.

O ducem greu și nu știm încotro ne îndreptăm.

N-avem speranță în mai bine.

Nu ne-au mai rămas decât protestul prin shopping în masă și…

… “Și, ce?”

Ziua de 25 adună multe, pentru mine.

Azi, îl pun pe EL aici, din admirație.

A plecat într-un 25,

ca

să

rămână

forever…

… A beautiful mind