Jurnalul lui Manon.

Mi-a zis un prieten că m-am leşinat, în jurnal.
Aşa este.
O luasem razna, acum vreo lună, după care am început să scriu în relanti.

Mi-e dor şi mie de ascuţişul limbii mele, de sarcasm şi de energie.

Însă.

Nu am, momentan, pentru ce să pocnesc. Le rezolv pe toate în viaţa reală, a dracului chestie…
…Şi ascult, iar, muzică. Muzica îmi taie limba. Mă strânge de gât, nu mă împinge la tirade.

Plus cenzura. Nu pot scrie despre aia, nu pot scrie despre ăla, nu pot scrie despre ăştia…

Plus că m-am izolat complet de mass media, am idiosincrazie la televizor şi la ziare.

So…
O fi venit momentul să aprind lumânarea Jurnalului lui Manon, şi să stau la priveghi preventiv, aşteptând să moară?
Nu ştiu.
Însă.
Nu voi încerca să scriu doar de dragul de a aduce, aici, cititori.

Îi respect prea mult.

…Sau poate că m-a leşinat toamna asta, cu singurătatea ei noroasă…

Habar n-am. Şi mă întristează faptul că nu mă doare.

*

Vă pup, cu acelaşi Drag. Atât mai simt Acum.

Azi e 25.

Când se stinge un fenomen, rămâne, răvășit, un sentiment de liniște apăsată. O liniște bolnavă de ea însăși. Incurabilă.
Care nu are echilibru. Nici toleranță pentru suficiența oamenilor. O liniște ruptă. Fracturată în plex. Cu ochi răvășiți, care privesc în jos.
O liniște care nu e acalmie, ci suspin înnăbușit.
E prea mult zgomot în jur, care a sufocat armonia.

Mi-e dor de el.

De adolescența mea.

De dans.

De zâmbetul nebun.

Mi-e dor de el, de Michael.

The Way You Make Me Feel...

The way you make me feel, babe…
You really turn me on
You knock me off of my feet

Nu trebuie să vă placă, eu le pun aici ca să știți de ele.

Pup cititorii mei sensibili (deci vă manipulez acum). 😉

♥
Lesley Gore – You Don’t Own Me

♥
Baby what you want me to do – Sugar Pie Desanto

♥
Open Your Heart

♥
Rock Me Baby – Sugar Pie Desanto

♥
Edith Piaf – Non, Je ne regrette rien

♥
Cristian Vasile Zaraza

♥
Cristian Vasile – Iubesc femeia

♥
Tudor Gheorghe – Of, ce dor , ce chin, ce jale

în 2004 am scris un articol care se intitula Fata de la pagina kitsch. …Acum șase ani, deci… Și, până în 2010, iată, promiscuitatea a explodat.

S-a strecurat, pe nesimțite, din paginile ziarelor, la televizor și pe internet…
…A căpătat legitimitate, în viața reală.

M-a ferit dumnezeu de întâlnirile cu asemenea specimene și era cât pe-aci să-i mulțumesc frumos pentru antenele selective pe care mi le-a plantat în frunte.

Dar, mna… Să vedeți chestie…

…De fapt, nu o să vedeți nicio chestie, pentru că trebuie să mă cenzurez. Așa că o să vorbesc în general…

Fetiță, atenție aici, la Manon:

Trupul ăla căruia i-a dat naștere mama ta, pe care l-a îngrijit și șters la fund, nu este marfă de agățat bărbații.

Un bărbat nu se cucerește trimițându-i poze haifaiviste, pițipoancă – gen, cu tine îmbrăcată într-un semi-sutien (care adăpostește fleșcăitele aranjate rulou) și în chiloți care descoperă bombeul celulitic.
Poți, cel mult, să-i captezi atenția la modul penisul preia funcția  gândirii.

Nu te repezi să publici pe internet articole paradoxale, care au titlu inocent și conținut frivol cu ce mi-ai face de te-aș prinde, căci e trist si simptomatic.

Fetiță, ai nevoie de afecțiune, ai nevoie să știi că ești importantă pentru cineva. Corect. Așteaptă, căci va veni.

Dacă vrei relație, trebuie să îl faci pe bărbat să se gândească la Venus – planeta care te guvernează, nu la muntele cu același nume.

Dacă te dezvelești, înjosești, decazi în fața bărbatului… ei bine, vei obține performanța de a-l avea.

…Pe el, și pe tot regimentul.

**

Iată-mă, dragii mei, după șase ani, întrebându-mă ca proasta, din nou:
E adevărat că adolescenţii de azi nu mai sunt cei de ieri, însă unde dracu’ au dispărut părinţii din totdeauna?

Salutări, vouă.

Și pupicii aferenți.

E vineri. Iar.

Dacă vrei să zâmbești puțin, ia uite la ăsta miku…

Dacă ai chef să devii dependent de o melodie, încearcă să asculți asta.

Vă pupă mami.

**

Aveți și voi fr’un link, ceva? 😉

Pare că se întâmplă următoarele, în ordinea asta:

Creierul meu sever stă de strajă inimii şi face rond 24 din 24.
Inima se înveleşte în bătăi repezi, să nu tremure de gânduri.
Sufletul stinge focul din sentimente.
Corpul este epuizat de alergările zilnice şi de insomnii.
Ochii nu mai au lumină solară, doar sclipesc a licurici.

♦

De fapt, se întâmplă următoarele, în ordinea asta:

Licurici.
Insomnii.
Sentimente.
Gânduri.
24 din 24.

.enib e, uăr i-uN

Auzim, de o viaţă, expresia  cui pe cui se scoate.

Personal, n-o folosesc, pentru că nu am reuşit niciodată să o vizualizez până la capăt.
Încercările mele imaginative sucombau prematur. Îmi închipuiam un cui bătut într-o scândură, care urma să fie scos de acolo cu ajutorul unui alt cui, pe principiul rangă.
Să mă explic, deşi nici eu nu înţeleg cum aş putea să exprim clar un gând incoerent: gămălia primului cui este poziţionată în aşa fel încât să-l tragă afară din scândură pe cel de-al doilea.

Bottom line: Nu avea sens imaginea, căci părea o chinuială inutilă – deci nu foloseam vorba de duh.

**

Ieri am înţeles. Cel de-al doilea cui este bătut peste primul…
…Imaginaţi-vă.

Da.
Cui pe cui se scoate, din scândură.

…Când scândura aia este, de fapt, inima ta, iar cuiele – doi oameni pe care îi iubeşti simultan, dezastrul este major.
Înlocuieşti o durere cu alta, mai mare, pentru a uita de prima.

**

G. zice: “Soo, you know what to do!”
Well, my friend… Actually… I don’t have a clue.

Azi, când am plecat de acasă, străzile erau ude iar norii, mov.
Trecătorii cei gri mergeau pitiţi în ei, părând păpuşi mânuite stângaci.
Şi mi-am adus aminte de ceva frumos, pentru a mă feri de blue.
Las linkul aici, ca să vedeţi şi voi ce minunat mânuiesc oamenii păpuşile, când au sufletul alb orbitor.

însufleţiri

Zâmbiţi a lumină, aşa-i? E bine. Lumina poartă în ea toate culorile vii.

Am trăit-o cu toții. Relația aia imposibilă, în care vedem cum ies scântei din sentimentele inflamate, cu lupte epuizante în care câștigă, șifonat, ba unul, ba altul, și cu despărțiri dese, căci războiul este pierdut, lamentabil, din start.
Cu întoarceri piruetă pentru a plonja într-o nouă spirală a dezastrului.

Știm, instinctiv, că nu e bine, simțim că urmează și mai răul.
Și persităm să sperăm, deși, în aceste cazuri, speranța devine viciu.

De ce?

De ce se întâmplă?

De ce lăsăm să ni se-ntâmple?

Pentru că.
↓
Se întâlnesc, uneori, doi oameni, care poartă în ei, la aceeași intensitate, preamultul de durere și nevoia de iubire.
Duc fiecare, în spate, un gheb al fostei relații care le-a distrus sistemul de coordonare, motiv pentru care sunt încă în genunchi, adunând cu grijă tremurată bucățile de inimă frântă.
În ochi li se citește nesiguranța, frica, groaza de tot ceea ce ar putea să însemne o nouă relație.
Au o nevoie adâncă, mistuitoare, flămândă, să primească, să ofere, au nevoie de transfer.

Au nevoie să se încarce, să se sprijine.

Instinctul lor de conservare este pe avarie, nu mai au ochi, să vadă, și antene – să detecteze faptul că celălalt e doar o altă persoană în nevoie, nu THE ONE-ul.

De asta intrăm ca boii în relația distructivă.

Cei doi oameni care s-au întâlnit pentru că simt la fel de mult nu au nevoie unul de altul, ci, fiecare, de altcineva.

Poposim, ca fluturii, ÎN câte un suflet ce plutește în derivă, exact ca al nostru.
…Și interpretăm coliziunea ca pe o contopire.

♥

Când inima ți-e sufocată de nevoie, în ce ungher al sufletului plin de frici găsești curajul de a spune: “Stop! Not again!” ???

1. jurnalul unei frunze. Mda. Sunt o frunză. Am o existenţă efemeră. Tot ceea ce nu-i etern este zadarnic. Nimic nu este etern. …Frumoase vorbe, dar nu mă consolează.
Mă consolează faptul că mă compar, uneori, cu o picătură. O picătură dintr-un ocean. Am nostalgia plutitului pe ape (cred că de la legănatul vântului mi se trage).
Dar uite, sunt, totuşi, o frunză, şi în curând voi face singurul zbor din viaţa mea.
Da.
Şi mă mai consolează faptul că oamenii nu zboară înainte de a muri. Frunzele trăiesc mai putin, dar moartea lor vine întotdeauna în timpul zborului. La oameni asta se numeşte accident aviatic.
Deci e mai bine să fii frunză.
Trăieşti în anonimat, dar mori zburând. Fără întristare. Fără suspin.

2. blog despre nu ai sa ma mai vezi plangand pentru tine nicicand 2010. …Nu crezi că ar fi mai simplu să pui mesajul într-o sticlă pe care o să o arunci, apoi, în ocean?