Jurnalul lui Manon.

Am trei fraţi, unul după mama, altul după tată, şi altul la comun.
În octombrie, am fost la nunta fratelui meu după tată, Dan.
Nu l-am putut suferi niciodată.
Pentru două lucruri: îmi spusese mama cum l-a prins odată că mă înghesuise după uşă, să mă sugrume, plus că, ani mai târziu, când ne-am nimerit împreună la ţară la bunici, s-a crezut Winnetou şi a aruncat cu un topor după mine, tăindu-mă discret la picior.
Războiul, o dată declarat, s-a manifestat prin ignorare reciprocă.
Peste mulţi ani, viaţa ne-a adus, într-un mod misterios, aproape, în Bucureşti. M-a cărat, de câteva ori, cu maşina lui, în provincie, la tata, timp în care l-am studiat îndelung, pentru că bărbatul de acum nu avea nicio legătură cu amintirile mele.
Reticentă la început, m-am înmuiat progresiv, fără să înţeleg de ce nu l-am putut suferi, ce drac de freak sunt eu, şi cum de comunicăm acum… Oscilam între vină, stupoare şi pândă, având sentimentul din ce în ce mai clar că viaţa mi-a tras o palmă, acum, în pragul bătrâneţii, ca să nu mai emit judecaţi de valoare fundamentate pe tâmpenii.

Am fost, cum spuneam, la nunta lui. Ochiul meu de vultur a remarcat o dată în plus spiritul de organizare impecabil, bunul gust desăvârşit.
De la primirea oaspeţilor la intrare, până la plecarea acestora acasă la spartul petrecerii, Dan a stat numai în picioare, glisând pe la mese, jucând adorabil hore şi comportându-se ca o gazdă perfectă pentru trei sute de oameni.

“Micul războinic”, întâlnit după mulţi ani, s-a transformat într-un bărbat adevărat, inteligent, cultivat, politicos şi conciliant.
…Şi în tot timpul ăsta a fost singur, fără familia de care eu m-am bucurat.
Nu cred că este prea târziu să spun că am inima caldă, căci Dumnezeu ne-a dat o şansă pentru a ne descoperi.
Patetică, am ochii umezi pentru un lucru simplu şi definitiv, care îmi inundă sufletul: sunt sora lui!

Când am început să scriu jurnalul pe 2008 (ca Păcală, l-am început în septembrie) promiteam să povestesc anul lipsa.
Dacă aş face acest lucru dând amănunte, atunci ar trebui să târăsc alături de mine, în istoria zilnică, câţiva şobolani profitori, anoşti şi imbecili, care au încercat, în suficienţa lor involuntară, să mă aducă pe calea lor. Ştiu, sună ca o sectă, însă cine decretează că sectele au doar mesaje religioase?
Iată familia lui:
… Oameni care au cult pentru mizerie. Trebuie să duci muncă de lămurire pentru spălarea zilnică pe dinţi, corp şi cap;
… Oameni care venerează prostul gust şi îşi achiziţionează obiecte multe, kitsch;
… Oameni care sunt decedaţi intelectual, şi mănâncă ciorba cu “porţia”, în amintirea foamei eterne.
… O mamă care, sub pretextul că are grijă de “copilul” ei ce a trăit până acum 38 de primăveri flasce, îl ţine sub control, şantajându-l emoţional şi refuzându-i dreptul la o viaţă independentă. În adâncuri, biata cretină, căreia îi doresc multă căldură (ca să nu zic arza-o-ar focul!) nu a uitat niciodată de viaţa mizerabilă pe care a avut cu tatăl băiatului, şi, inconştient, se răzbună, sistematic şi definitiv pe fiu – copia fidelă, fizic, a tatălui;
… Rude de gradul întâi care fac trafic de droguri şi multe alte mizerii ce includ nudităţi, în străinătate;
… Un tată de-al doilea, care nu are putere să schimbe nimic în clan, deşi el este singurul decent, informat şi… fără putere de decizie;
…Şi… “bărbatul”de 130 de kile, fără pic de testosteron, impotent, care îşi neagă problemele şi trece prin viaţa nedorind nimic, flasc şi umflat de berea zilnică. Avântul lui de sentiment se rezumă la murmurarea unui “Te iubesc mult”, urmat de coma imediată a spiritului şi începerea urmăririi meciului la televizor.
… Iar eu, în acest peisaj sordid… sedusă, la început, de ideea unei familii, de o nouă mamă, de a deveni chiar eu, mamă, ignorându-mi instinctul care îmi spunea că nu e nicio diferenţă între acest bărbat, care pare de-al casei, şi praful, care se aşterne oriunde şi nu se curăţă singur…
Şi am început să alunec… Făceam integrame, mii, căci nu aveam cu cine să vorbesc, cumpăram cadouri la toată familia, şi eram considerată chiriaşă, innoiam garsoniera vrăjitoarei, deşi nu rata nicio ocazie să spună că tot pe numele ei o păstrează, de parcă idealul meu era să devin proprietară…
Spărgeam tot ce îmi pica în mână, pentru a nu muri încet, uitasem să trăiesc intens şi să miros anotimpurile, şi, pe măsură ce mă cuprindea amorţeala, păstram, din ce în ce mai vagă, speranţa distructivă că mâine va fi mai bine…
… Mi-am adus aminte, cu ochii inimii închişi şi resemnaţi, chiar înainte de a mă scufunda în căsniceală, de felul în care m-a şlefuit mama mea – peste care creşte iarba în cimitir…şi respectul pentru memoria ei a învins inerţia găurii de vierme.

Mi-am luat bagajele şi am plecat, departe de infecţie.

… Încă mai primesc mesaje cu “Te iubesc”, însă, pentru Dumnezeu, chiar aşa, cui îi pasă de şoferul de camion?
… Poate doar camionului.

Ai înţeles, Titel? E simplu: mai suspini o dată, şi te culci beat pulă.

Acest deget mijlociu ridicat se adresează unei reclame proaspăt apărute pe piaţă, în beneficiul Napolact.
Menţionez în treacăt, cu briciul, ca produsele Napolact (favoritele mele odinioară), de când au luat avânt, s-au fleşcăit de tot.
Aşadar, în reclamă, un individ menţionează că gustul bucatelor ţine de o oarecare oală a mamei, cu smalţul sărit, care făcea minuni în afumarea mâncării.
Îmi ţin fierea în frâu, căci, de cum începe reclama, are tendinţa de a-mi călări ficatul, îmi ridic privirea tristă din farfurie, şi îmi amintesc de oalele mamei mele, o gospodină de excepţie: erau impecabile.
Gândul mă poartă şi mai adânc în amintiri, şi ies la iveală anumite admonestări pe care mama le administra, preventiv: “Manon, oala este oglinda bucătarului, trebuie să fie curată, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară.”… După care mă privea sugestiv, pe deasupra ochelarilor, şi adăuga:”Mai ales pe fund, acolo unde se afumă…”

Nu ştiu dacă şi alţii gândesc ca mine, sau au crescut cu smalţul afumat, însă pentru toate gospodinele adevărate, mesajul reclamei este clar: produsele Napolact sunt proaste, adăugaţi şi voi, pentru gust, nişte rugină şi oarecare afumare. Yaiks!

OK. Iar au dat liber la reclame stupide.
1. În primul rând, protestez, pentru că ursul de la Milka pare în continuare ţinut în sclavie de o hoardă marmotica. Ce dobitoc! Rostul urşilor este să se reproducă, nu să zgândăre vârful de brad…De ce nu demisionează şi nu pleacă să-şi caute şi el perechea? …Nu-i găsesc nicio scuză.
Iată, eu cunosc un urs care e strâns la beregată de mă-sa, şi se zvârcoleşte, bietul, în ritmul ei, privind dezarmat cum pleacă de lângă el toţi apropiaţii, înspăimântaţi. … Măcar asta are trista justificare că e impotent.

2. Am ceva de comentat la reclămioara aia pentru ciocolata destinată copiilor. Se zice, la un moment dat, că aşa şi-ar dori copiii ciocolata, şi ne arată o bucăţică minusculă, în valuri.
Greşit, copiii nu-şi doresc flinticuri, ci tablete de ciocolată cât mai mari! Aşa, ca să o lămurim. Ştiu sigur asta, pentru că un bărbat cu care m-am relaţionat accidental, avea organele principale – format mini, şi o poftă de ciocolată – format MAXI.

Punctul trei. Aici am vrut, de fapt, să ajung: reclama obsesivă la aspiratorul minune.
Să ne lămurim: dacă am nevoie de un obiect pe care să-l dau de pereţi, să fac stop pe capul lui şi să-l şutez, îmi adjudec, ori un şofer de camion, ori o minge de fotbal, şi îi ţin pe tuşă patru ani, garantat. Reclama cea nouă la aspiratorul minune – pe care îl harţuiesc vreo doi chelioşi – mă agită.
Rostul unui aspirator nu este acela de a avea carcasa dură şi rezistentă, ci altul: să tragă bine şi să lase impresia de curat… Categorii la care, logic, nu se încadrează nici şoferul, nici mingea de fotbal.