Observaţii

on August 24, 2007 in Oglinda

Au început să mişune ăştia micii, candidaţii, prin şcoală, la înscriere. Par mai puţini anul acesta. Am emoţii discrete pentru ei, şi remarc, din nou, cât de sfielnici şi plini de respect sunt.
Dragii de ei…
**
După o vară petrecută mai mult aici, în birou, în absolută singurătate, a început să mi se mai deschidă şi mie uşa. Nu de la curent, ci pentru că, plini de dor, îmi vin studenţii în vizită.
Camera capătă culoare şi viaţă de la poveştile lor, îmbrăţişările sunt din alea, ferme, ca în familie, ca vrăbiile îmi susura, plini de energie, poveştile lor de vară. Toţi sunt şocaţi şi încântaţi de faptul că sunt şi mai slabă de cum m-au lăsat, mă admiră şi îmi zic că sunt frumoasă, de-mi fac rimelul praf. Călătoresc cu ei pe unde au fost plecaţi, trăiesc poveştile noi de iubire, le sorb ochii plini de sclipire, îi pup mult şi fumăm în draci.
… Până când discuţia ajunge la Adrian Pintea, care are poze peste tot, în biroul meu. Umbra neagră a regretului şi neputinţei ne îngheaţă bucuria, şi încercăm, melancolici, să refacem atmosfera sparta.
**
Acum câteva luni, multe, îmi tot dădea târcoale un tip. Mă întâlneam cu el întâmplător – credeam eu –  şi îmi aruncă priviri pline de promisiuni sexuale. Discuţiile banale alunecau, prin grija lui, tot la anumite performanţe, eu zâmbeam, replicând acidulat şi amuzându-mă de bietul ameţit, care habar nu avea cu cine stă de vorbă. Delicateţea mea era, poate, interpretată ca acceptare mută, şi pe măsură ce discutăm, el se tot încingea.
Bomboană pe coliva a fost fraza pe care mi-a adresat-o prin ym (căci faţă în faţă nu avea curaj): “Într-o zi tot o să fii a mea”.
… După care a dispărut din peisaj, şi nu ne-am mai întâlnit.
Acum, vă rog să mă iertaţi că râd în hohote şi stric poanta, însă m-o fi lăsat la fezandat până vine “ziua aia”?

Leave a Reply