Mă amuză trist situaţiile în care văd cum oamenii se zbat pentru a câştiga mici bătălii de orgoliu. Câtă suficientă! Şi câtă amărăciune, după ce pierd războiul…
Urmăresc cu interes o poveste de semi-amor care se petrece pe lângă mine, şi nimic nu îmi este necunoscut: veşnicele întrebări “oare chiar mă place/de ce îmi dă semnale, dacă nu mă vrea/mă vrea?”, fluturii din stomac, lupta de orgolii, aşteptarea, fixaţia, declinul, resemnarea… Obosesc doar privind, şi ştiu că nu pot da sfaturi.
Pentru că deşi mă ţin demnă, şi eu aştept un semn. Fie de la Dumnezeu, fie de la bărbatul pe care îl aştept să se trezească.
**
Îi mulţumesc, pe această cale, cu toporul, unui prieten care mi-a înşurubat în computer un program prin care văd cine din lista mea de messenger stă pe invisible.
M-ai nenorocit, bădie!
Eu sunt pe invisible numai pentru două persoane, ambele ciudate. Prima e o tipă care bate la tobe şi cu care nu am nici o legătură, a doua persoană e un badigard pe care l-am cunoscut la un eveniment, asta iarna. El ne proteja pe noi artiştii, şi din greşeală a pus ochii pe mine. Părea prea periculos ca să îl refuz când mi-a cerut id-ul, şi nu îi pot da ignore, de teamă că poate ne mai întâlnim. La cât de masiv este, se poate împiedica accidental peste mine, şi m-a făcut tablou.
Deci, prin deducţie logică, rezulta că cei pe care-i am în listă şi “par” offline, se feresc, de fapt, de mine. Motiv pentru care sunt foarte tristă.
… Are cineva un brici, că am o venă în plus…
