Pentru a mi se confirma again and again că un purice de ghinion mă urmăreşte constant, mulatrul s-a mutat din blocul meu. Şi statul la scara blocului a devenit, brusc, mai uscat. Toţi suntem un pic mai mohorâţi, căci dacă eu sunt apatică, toată lumea e în doliu.
Acum înţeleg şi tristeţea lui… omul era somat să plece, nu îndrăgostit lulea… Ne-a dat id-ul lui de mes, însă bag mâna în foc că nu sta pe net, nu e genul.
Noroc cu nişte prieteni că m-au târât la mare în uikend, că altfel boceam pe la bloc dispariţia iubitului platonic…
**
Deci am fost la mare. Un cuplu de prieteni mi-a zis că posedă o casă la Agigea, şi merg în fiecare uikend acolo, nu vreau să merg şi io? Ba da. În maşină, am fost prelucrata că nu exista decât apă rece. E OK, îmi ziceam, imaginându-mi un butoi suspendat la soare.
…”Doar că îmi este mai greu dacă WC-ul e în curte… însă mă adaptez”, am suspinat discret…
“E în curte”, zice bărbatul prietenei.
“Nu e în curte”, zice prietenă, “e în casă”.
Eu tac chitic, cu gândul ascuns ca unul dintre ei face mişto de mine, însă nu ştiu care.
“Avem sura de paie”, zice el, cu ochii sugestiv împinşi în oglindă retrovizoare.
“E foarte tare”, zic, “mi-am petrecut copilăria la ţară”, numai de văduvă negra să nu dau, continui în gând. Sunt o persoană fără fiţe, şi mă aşez mai bine în scaun, cu gândul la grădini, sure şi aer de mare.
Când ajungem, intrăm pe o stradă nepavată, pe lângă care se aliniază numai căsoaie. Când prietenul opreşte maşina, să fac infarct. “Căsuţa rustica” pe care mi-o imaginam e un ditamai viloiul pe două niveluri, cu spaţiu imens pe lângă ea, garduri din brăduţ tăiate la mustaţa, iar interiorul, pe măsură exteriorului. Casa de oameni bogaţi.
…Am petrecut de minune, două zile.
… Iar soţul prietenei mele încă mă mai tachinează cu “sura de paie”…
