Jurnalul lui Manon.

Furtunica de aseară, chemată de disperările noastre, a stârnit în fața blocului o bucureală aniversară încropită la moment. Un grup de cinci tineri, două fete și trei băieți, s-au zbenguit în ploaie cu râsete, strigături și bălăceală, preț de… cât a ținut intemperia.
Uzi fleașcă, vioi și gălăgioși ca un cârd de gâște, tinerii se adunau pe o linie și porneau asaltul prin bălțile mărișoare, luându-le direct în plex, aș spune, dar exagerez. Apa era doar până la genunchi.

Când au obosit, s-au adunat ghem, au cântat La mulți ani și au fugit, zgribuliți, să facă nani.
Frumos.

…Doi dintre ei, însă, care probabil că băuseră peste programul de lucru al ficatului, au rămas, pentru tot restul amărătei ăleia de nopți, în stradă.
Infernal.

Am încercat să adorm, pe la ora patru dimineața, ei, aș… Urlau, țipau, loveau cu obiecte în tot ce putea să aibă rezonanță maximă…Partea cea mai tristă a început în momentul în care și-au adus aminte ce organ posedă în chiloțeii murați, și au început să-l caute, strigându-l pe nume, cu disperare, furioși…A durat și căutarea asta ceva timp, dar l-au găsit, într-un final. Și-au revenit brusc, vioi și fericiți. Nu puteau ține numai pentru ei descoperirea, așa că a urmat partea a doua, trebuia musai ca vecinii să fie anunțati, așa că s-a făcut anunțul, taare, pentru fiecare fereastră în parte: Eeeeteee puuuulaaa!

Am adormit cu spaimă, visând că voiam la maxim să omor un șarpe dar nu reușeam, pentru că aveam mâinile în ghips care mă încurcau și la fugă. Freak.

La opt am fost în picioare, coșmarurile mă obosesc mai tare decât nesomnul.
Aveam stările alea de neliniște în corp, pe care nu le combate nici sfânta cafea.

Așa că.

Am luat ciocanul și mi-am spart sufletul ca pe o nucă. Am pus coaja deoparte, ca s-o lipesc mai târziu, și am cules trei bucățele de angoase care mă priveau cu ochi niznai-speriați.

Băăă!!  Am speriat o lume întreagă, ba mi-e bine, ba mă apucă amocul, voi nu știți să stați, dracu, deoparte, când sunt nedormită? Dați buzna peste om ca să-l scormoniți la suflet și sa-și aducă aminte de toate înjurăturile sofisticate, adresate nu spun cui?
Iaaa… Le-am luat de guler și le-am aruncat în WC. N-am tras apa, că mă cunosc ce-mi poate pielea, deseară le scot, le spăl și le pun pe raft, până când mi-o da aiuritu’ ăla un semn de viață…

Acum sunt bine. Mă mișc încet, ca sub lumină de stroboscop, dar am curaj să merg direct la coafor.
Simt, ce-i drept, vreo două palpitații care țin de faptul că nu știu ce o să-mi facă tanti aia în cap (Rugăciune: Înger, îngerașul meu….)

Dacă mâine nu mai scriu pe aici, e clar, moțul mi-a fost tuns, iar, în conformitate cu o altă personalitate masculină celebră.

De-abia atunci o să strig, pitită în bucătărie, ce vedeți în titlu. 😉

Sunt atât de romantică încât sentimentele copleșitoare se concretizează, uneori, în zâmbet tâmp.

Sunt atât de romantică încât, în momentul în care cineva îmi omoară fluturii de iubire, eu nu-i îngrop, ci le dau foc, în speranța că ei se vor reîntrupa din propria cenușă.

Sunt atât de romantică încât o excursie spre locuri necunoscute n-ar avea valoare decât dacă aș fi însoțită de bărbatul iubit, pentru ca eu să alerg în jurul lui ca un căluț și să îl bucur, cu inima plină de soare, ete, tati, piramidele!

Sunt atât de romantică încât, atunci când vine vorba de inefabila iubire, “concret” reprezintă doar transcrierea fonetică a unui cuvânt englezesc ce se traduce “beton”.

Sunt atât de romantică încât am pulsul accelerat numai la vederea unui cuplu care se îmbrățișează de față cu toată lumea, închis ermetic în suma de doi.

Sunt atât de romantică încât cred că iubirea ni se dă; ea vine de dincolo de noi și n-o putem ucide, căci căutăm perechea.

**
Undeva, în orașul ăsta întins dar mic cât o comună, antenele îmi detectează tristețe amarnică. Unui suflețel de fetiță, pui de-al meu, nu-i este bine, are inima răvășită.

Așa că o să uit, azi, cât sunt de romantică.

Ne vom întâlni și o să tac, și o să-ascult și n-o să sfătuiesc.
…Pentru ca ea să își găsească, singură, calea.

Îmi voi pune palma pe gură dar voi ține ascuns, la spate, colacul de salvare.
Sper să nu-l folosesc…
…Căci, de romantică ce sunt, proiectez uneori lumină spre sentimente rătăcite care nu-mi aparțin.

Am să încep prin a mulțumi șantieriștilor care scobesc pământul din jurul școlii (te pup, răducu), pentru că pana de curent care mi-a decedat instantaneu computerul din birou m-a forțat să plec spre casă și să ratez potopul care se apropia de București.

Mergeam pe drum, leșinată de presiunea fără aer, și am trecut pe lângă două doamne, care, dacă e să mă iau după greutățile atârnate de urechi, gât și degete, păreau înstărite. …Degeaba, căci privirile erau triste la unison.
Gura uneia, mai ales, asortată la dramă deci acră, povestea cu furie reținută despre copilul din dotare, care părea, după descriere – la cei doi anișori – un mic infractor în devenire, căpușă obositoare mâncătoare de nervi și sursă de pierdut timpul, “că puteam și eu să mă distrez ca toată lumea, ăsta mic a fost un accident nedorit”.   (Ceee ??)

Categoria asta de fomei, care nu au lipsuri materiale dar posedă vocația tristeții și instinct matern comun pietrelor (care se împodobesc pe dinafară cu kile de metale prețioase doar pentru a căpăta greutate și a învinge, astfel, legea gravitației) mă fascinează. Le-aș desface cu șurubelnița, să văd și eu cât de gol poate fi un creier.

Mai aveam un pas până când să ajung în fața lor, și am auzit obida, ca un blestem, spusă mai tare, pentru a primi și complicitatea mea tacită: Eeei…cine n-are, să nu-și dorească.
Adică mă lua, pe mine, martor compătimitor?
Privirea sticloasă pe care i-am aruncat-o madamei, pumn, direct în fața aia distrusă de pe care lipsea belciugul de aur, a făcut-o să tresare, scurt, din pupilă. Dacă deschideam și gura să vorbesc, o prăvăleam în tufișul ăla uscat ca sufletul ei.

M-am mulțumit să trec mai departe și să gândesc, furibund: femeia care consideră că propriul copil este o povară grea, dovedește că venirea Ei pe lume a fost un accident îngrozitor și regretabil.

Ahh…Sper că a prins-o potopul, s-o curețe, imbecila!

**
update 15 iunie:
1. ceafa tunsa scurt. Exclus, nu băga foarfeca în ea, că sângerezi până mori.
Fă o cură de slăbire şi mişcă-ţi gâtul mai des.

2. cat timp se ia xyzal. Depinde, întreabă medicul. Eu mai am puţin şi fac anul de când iau xzyal, şi îţi dai seama că voi aniversa evenimentul fără să pot gusta un pic de tort, că am luat alergenul din marţipanul cel turcoaz…

3. gerbili moarte. Ok, nu fac mișto, vrei să știi despre gerbili (aka veverițe mongoleze) și cât trăiesc. Cel mult patru ani, cu doi ani mai mult decât hamsterii. Dar merită să îi ai în casă, excelente animale de companie, acești pufuleți care m-au făcut să ador și șobolanii din canal… Dacă ai nelămuriri, întreabă-mă la comentarii, știu tot despre creșterea lor.

**
Stau, toate trei, pe o bancă, e cald, infernal de cald… Sunt atente la conversaţia pe care o am cu el, au încremenit, cu priviri fascinate, de când l-am îmbrăţişat şi până când l-am pupat de good bye.
Le văd ochii curioşi, când mă apropii de băncuţă, admiraţia, zâmbetul, aşa că zâmbesc, la rândul meu, cu inima caldă, şi le suflu, prieteneşte-conspirativ: Da, EL ESTE…

Sunt atât de mândră de oamenii speciali, din tagma mea, pe care îi cunosc, unii sunt vedete, alţii încă nu, însă, dincolo de asta, îi iubesc pentru caracterul lor minunat şi pentru inima, ca pâinea caldă…

Acest om, înainte de a fi pe sticlă zilnic, îmi era coleg de teatru. Îi păsa de ceilalţi, iubea spectatorii, avea un haz nebun… Mi-a spus, odată, în stilul lui direct, de taur, Nona, nu vei face niciodată carieră dacă nu înveţi să calci pe cadavre. Nu te mai da la o parte, luptă pentru ce e al tău!
Surprinsă, l-am privit direct în ochi: Tu, dragule, o faci?
S-a uitat la mine cu privirea aia tăios ironică, în spatele căreia lucea o bunătate extraordinară: Evident că nu…

Un om frumos, pe dinăuntru, cu o imagine controversată, căci nu toţi îl plac. A rămas nealterat şi departe de ifosele pe care ţi le aduce celebritatea.
Sunt onorată că îl cunosc.
Este, da,  un om frumos.

**
Trec zilnic pe lângă zeci de oameni, pe unii îi remarc, pe alţii îi ignor, căci agresează.
Eram în spatele ei, era îmbrăcată în bej, iar bluza şi fusta, chiar şi cocheta pălărioară, mi-au atras atenţia, erau croşetate frumos, cu gust. Aerul pe care îl lăsa în urmă mirosea a floare de cireş.
O depăşesc, privind-o discret. Are, cred, aproape de 70 de ani, o faţă splendidă şi luminoasă, ochi veseli şi vii, iar guriţa, năsturel, cu o pată de culoare corai.

Mă întorc şi îi spun: Sunteţi superbă, absolut superbă!
Zâmbeşte cu inima plină de soare şi îmi mulţumeşte cald şi cu personalitate, sunteţi o drăguţă, mi-aţi făcut un compliment care îmi luminează dimineaţa…

Voiam să vă întreb pe voi, dragii mei care mă citiţi, voi faceţi complimente străinilor frumoşi?

De fiecare dată când intru într-un Mall mă simt ca un Tarzan îmbrăcat la costum, lovit de atac de panică și pitit în debara.
Am amețeli, silabisesc în gând definiția cuvântului claustrofobie ca s-o uit și ritmul meu e ca traiectul unui glonț din ciclul Matrix.

Mai bine m-ai băga în apă, teroarea mea de veci, și m-ai pune să caut lănțișoarele pierdute, pe fundul bazinului.

Am fost, duminică, în Mall-ul din buza casei mele, cu două scopuri clare. Să văd un film sugând la suc cu mâna în popcorn, să bântui prin magazine și să mă bucur de prezența Iuliei. Deci trei scopuri, ultimul declarat fiind chiar primul pe listă- deci iată, încă nu mi-a trecut amețeala.

Mall-ul din Vitan, ocolit cu grijă de vreo doi ani, e pe moarte, i-am simțit aerul comatos de la intrare. L-au părăsit fițoșii d’antan, în locul lor sunt instalați figuranții în șlapuci, blajini și moi, însoțiți de dame machiate în stilul fiului faraonului Amenhotep.

Ne-am comandat mâncare de la Mc Donald’s, să ne amintim de tinerețile pierdute, dar n-am apucat să savurez prima îmbucătură, căci ochii mi-au fost supți de decorul atârnat din boltă.

Imaginea generică îmi inspiră o înmormântare de oameni proști, cu bani mulți, care împodobesc un mormânt cu buchete de flori și cu coroane cât pentru tot cimitirul, dar pe care, în lipsă de loc, le agață de baloane, să plutească în spațiul de deasupra. Fâșiile de material, dorit festive, pe care sunt lipite, ici și colo, șabloane de fluturi decupate-n grabă, vrăjitoarea aia, sau ce dracu o fi, atârnată de gât ca la judecată, dau atmosferei un aer sărbătoresc – propriu instituțiilor corecționale.

Mi-a rămas fishmacul în gât.

Am încercat să evit panorama, focalizând în apropiere. În jur, toți mâncau. I-ați urmărit, vreodată, pe oameni, cum mănâncă? E fascinant, însă trebuie să ai ficatul sănătos. Este uimitor în câte feluri se poate mesteca, și cât de la vedere, o bucată de pâine, se transformă în bol alimentar… Se mestecă în zig zag, în valuri, cu gura deschisă, tip respirație de polipi, rapid, în vârful buzelor, iepurește de parcă dau tătarii…

Mi-a rămas și bietul cartof, în gât, așa că l-am înecat în cola, resemnată la ideea că mergem să vedem un film pentru fete.

A apărut sex in dă citi partea a doua și ne-am orientat spre el, că desene animate nu aveau decât dublate oribil.

N-am reușit să facem rezervare pe internet căci locurile erau epuizate, așa că am dat buzna să cumpărăm bilete de la ghişeu.

Așezate confortabil în fotolii și bâzâite anemic de aerul condiționat dat pe economy, am remarcat că eram doar o mână de spectatori, deci faza cu epuizarea biletelor aparține probabil, ca idee de marketing, unui om care e pe lista de disponibilizați.

N-am văzut în viața mea un film mai prost ca acesta, care se târăște, agonic, sub ochii noștri loviți de simțul ridicolului.
În primul rând nu înțeleg, unde se ascunde sexul din titlu? În blazarea cuplurilor? Și-n ultimul rând, cine dracu a machiat actrițele alea în așa hal, voiau să ne arate că au împlinit, împreună, 200 de ani? Care-i poanta? Unde-i șpilul?

Am reținut, da, recunosc, un fund mișto de bărbat și cât de urâțică, biata de ea, este Carrie…
…Mă gândeam că se vehicula, după lansarea lui Avatar, ideea că unii oameni visau la sinucidere… Ei bine, eu regretam amarnic decorul funebru din tavanul Mall-ului…

Mi-a rămas și popcornul în gât.

…Și-acuma meditez (deși nu știu dacă vorbesc eu sau urticaria  – pe care mai am puțin și o trec în buletin): pentru o bună digestie, trebuie să evit spațiile mari închise și filmele care au în titlu cifra 2.

Stau întinsă pe pat, cu ochii în plafonieră. Pentru trei zile, casa asta mică a avut lumină la maxim.

Azi am condus-o la taxi pe Iulia, trebuia să prindă avionul, căci în Italia o așteaptă viața ei.

Acum două luni și-a luat bilet, pentru că simțea că eu nu sunt bine și trebuia să vină, a crescut pe lângă mine, deci i-am lipit și ei antene.

Mi-a bătut firav în ușa deschisă la perete, cu o prăjitură care avea în vârf o lumânare aprinsă, cântând alintat și bucuros laa mulți ani…

Casa e încă plină de lumina ei, și de-abia acum realizez de câte ori Iulia, în aceste trei zile, m-a pupat pe frunte, stingherindu-mă, căci numai eu pup oamenii așa de des, și mai ales direct în frunte sau în creștet…

Trei zile ca o minune, în care i-am spus toooot, în care am întrebat, am cerut ajutor pentru a înțelege, am discutat cu Iulia, așa cum discută alții cu mine.

Ochii ei nu aveau umbre de îndoială, nu mi-a spus termină cu iubirea platonică, fată, concentrează-te pe cineva real…Mă asculta ore în șir, cu atenție, empatică.

Am fost la film, să vedem și noi, ca fetele, sexul in dă citi numărul 2, doar pentru a ne confirma, again, că simțim la fel și că filmele lăbarnice ne dau tristețe, nu bucurie…

Am ieșit, cu ea, la terasă. Eram familie. A așteptat cuminte, în seara aia, aproape o oră, cât timp eu eram cu urechea în telefon – aspirând îndrăgostită un suflet care mi-e atât de drag încât mă doare doar gândul că uneori nu îi e bine…
Mi-a făcut o droaie de poze în momentul în care, închizând telefonul, m-a apucat dansul bucuriei pe stradă…

O ființă care mi-e soră, nu prietenă, mi-a adus lumină și m-a redresat din derivă, prin prezența ei specială…
…Și mai ales, pentru că, dincolo de toate momentele absolut splendide, la plecare Iulia mi-a spus așa:
Manon, ești îndrăgostită de un bărbat minunat. Este absolut mi-nu-nat. …E minunat, ca tine.

Stau întinsă pe pat, cu ochii în plafonieră. …Căci dacă m-aș ridica, aș ameți de fericire.

Croit dintr-o bucată de țăran sănătos, luat pe brațe de viață și aruncat la oraș, tata a rămas un suflet cu nostalgii, un sentimental incurabil și un visător care arde ca jarul… De la el am slăbiciunile pentru tot ce înseamnă suflet mișcător.
De la mama am luat tot ceea ce înseamnă forță, mutat munți, ironie și prestanță.
E o combinație care mă face de neînțeles, dar care mă ajută să sparg ziduri.

Am aflat, acum două zile, că tata l-a pierdut pe Bambi, singurul suflet cu care își alina singurătatea în deja prea marele apartament…Cățelul firav, ca o căprioară, trecuse de pragul limită al vieții unui câine, și noi toți stăteam, de ceva timp, cu sufletul la gură, așteptând implacabilul, gata să fim alături de tata când se va întâmpla nenorocirea, căci el, sentimentalul și sensibilul ne repeta obsesiv, dacă moare Bambi, mă duc și eu, căci rămân al nimănui…

Tata nu m-a sunat, să îmi spună… I-a căutat la telefon pe frații mei, cărora le-a plâns amarnic, în ureche, cum numai noi doi, el și cu mine, oprișenii cei patetici, o facem.

A simțit, el, tata, să nu mă sune, și a mestecat durerea singur, ca un bărbat, fără să mă dărâme și pe mine…
I-am dat telefon, a doua zi, îl smulsese din casa îndoliată fratele mai mare și îl plimba pe te miri unde, pentru a-l face să uite.

Și la telefon, tata, a fost bărbat cu mine. …Cu mine, care simt cum tremură sufletele numai când mă gândesc la ele…Cu mine, pentru care nu există distanță sau zid…

Și-a înghițit durerea cea mare, tata, și mi-a zis, cu vocea aceea, ocean de lacrimi în care plutea durerea, sunt bine, tată…

Duminică, tata a venit la București, avea programare, azi, la medic, pentru consult oftalmologic după implantul de cristalin.

Nu a venit la mine, a rămas la fratele meu. La telefon, tata părea bine.

A fost la medic, după care, tot evitându-mă,  s-a urcat în tren și a plecat, nu acasă – în locul durerii și a amintirilor, ci la țară, la rude, să stea acolo, o perioadă…

L-am sunat. Avea aceeași voce de om care vrea să pară că îi e bine.

Cel mai sensibil bărbat pe care l-am cunoscut vreodată m-a protejat delicat, spărgând valul de zbucium în malul propriului plex, pentru ca eu să nu plâng, pentru ca eu să nu tremur pentru el.

De cîteva zile, tatăl meu cel sfânt alunecă pe lângă viața mea ca o nălucă, pentru a mă feri de impact, pentru a mă ține deoparte de sfâșiere. El, care e ca mine, plin de preaplin, el, care, ca mine, dă, prin ochii albaștri, soare și nor, fără să poată minți.

…La rândul meu, a trebuit să fiu la înălțime.
Nu-i voi mărturisi niciodată ce viteză aveau sentimentele mele care au spart digul, și ce târau, în calea lor, azi, când i-am spus, ca niciodată, fără intonația specifică, doar atât:  te iubesc.

I-am respectat dorința de a fi nălucă,
pentru că
o tristețe
trăită
simultan
de doi oameni
ca noi
nu are egal,
ci plus.

Urăsc terasele de fițe, din cauza figuranților care folosesc parfum ce face aerul din jur, plasmă, și a ochilor fomiști. Da, ochi fomiști.

M-au târât într-o terasă de fițe Iulia și Șagunelul, ei voiau să bea o limonadă acră deci sănătoasă iar eu să mă spurc la un  Caffe Frappe, căruia Șagunelul i-a mâncat biscuiții, că îl leșinase limonada.

Ne-ai adunat, doamne, pe noi, trei, în terasa din zona Alba Iulia…trei personaje care sunt croite pe principiul caragialesc simt enorm și văd monstruos, cu ac pe limbă pentru caracterele maziliene din jur.

Mi-am zis să fiu decentă și să mă ocup de împrietenirea celor doi membri ai familiei mele sufletești, ca să nu îmi ridic privirea la pestriții din zonă și să comentez impresii…
Ei, aș! Ăștia doi s-au iubit de cum s-au văzut, așa că, din momentul în care fundulețele noastre s-au așezat pe canapeaua de living de pe trotuar, erau, la acea masă, trei perechi de ochi care adunau impresii și le suflau, discret, pe lângă pai, celorlalți.

Ospătărițele erau mișto. Aia care ne servea m-a iubit instant, n-avea încotro, că o îndrăgisem eu din prima. Așa că stătea coadă pe lângă noi, n-a ratat niciun moment din care putea să scoată și ea un zâmbet, sau un râs din suflet. …De-a noastră, cu suflețel curat, inimă deschisă și ochi de cristal, nepervertiți.

La terasele de fițe nu există întristare sau suspin. Crizele amoroase, de bani, de sănătate sunt stopate la intrare. Eu am introdus clandestin, acolo, că nu știam regula, un pui de dor, pe care l-am ținut cuminte la picior, sub privirea îngăduitoare a fetei de la bar, care își pitise bine puiul ei de durere, în colțul pupilei stângi.

Și ete cum cei trei mușchetari stăteau la o terasă la care avea acces interzis însuși vântul.

Am remarcat burticile mândre și am admirat mașina fostului soț al Răduleascăi, că de el ne-am speriat unanim, e mic și pătrat, cu umeri lați și rigizi. Am descoperit farmecul unei sandale frumoase, care pune în evidență, remarcabil, celulita scoasă la iveală de tratamentul minune cu vacuum. Câtă pace și serenitate…Câtă atmosferă degajată…toți erau de-ai casei…

…Până când și-au făcut apariția ele. În număr de trei. Una blondă, albită prea mult, alta, tot blondă, nedecolorată suficient și a treia, cum altfel, brunetă, ce pana corbului! Îmbrăcate horror, cu rochițe din stămbiță accesorizate la kilogram gablonț, cu unghiile acelea, prea lungi și prea ciclam.

Părul era aranjat pală de vânt pe corabie în derivă. Machiajul, la indigo: gura cu creion pe dinți și ochii tușați linear ca biata regina Cleopatra când au așezat-o în coșciug, ca să dea prestanță feței.
Privirile, de femei disperate, în căutare de mascul care să plătească sucul de după.

Serveau din halbe, limonada, direct, ca titeii la meci, iar de pe biata -unică farfurioară, prăjitura de ciocolată era frământată de trei lingurițe, pe rând. Fierea mea mi-a dat un cot în ficat, la un anumit moment, căci remarcase imaginea de vis în care blonda cea albă și-a scos, de sub unghiile false, puțină cremă de ciocolată, pe care, din decență, că doar nu era să o depună pe șervețel, a așezat-o direct în gură.

Drept urmare mi-am luat seama la iminenta erupție de urticarie și ne-am axat, noi, cei trei intruși, pe ceea ce știm să facem mai bine: ne-am izolat, again, în plin aer liber din plin centrul capitalei, pe îmbrățișări, pupături și poze, muuulte poze, de l-am dejghinat pe Șagunelul și am fericit-o pe fata de la bar care, la rândul ei, bucurându-se de chicoteala noastră fermecătoare, a uitat, preț de o oră, de melancolia gravă cu care a venit la serviciu…

**
update 13 iunie:
1.cum ii spun ce vreau de la el. Păi, ce vrei? Bani? Cere-i cu împrumut. Sex? Nu risca vorbind, acționează. Vrei un copil? Spune-i pe față, dar în engleză; în caz că răspunsul este o tăcere adâncă, adaugi că voiai să îl testezi dacă știe limba.

2. sa scriu in jurnal. Draga mea, google-ul este un motor de căutare, nu un Reminder. El te trimite în alte site-uri, nu îți pune ceasul să sune.