Jurnalul lui Manon.

Bună ziua,

M-a rugat Manon scrie tu, azi, că ai minte spirt, pardon, mă scuzați, a zis să mă prezint întâi.
Sunt Aurica, asistenta ei, mi-a zis că așa se numesc cei care nu fac nimic și poartă ecuson.

Eu mă ocup cu cititul Jurnalului, ca să râd la alea comice și ca să plâng când e de durere.

Și eu, și Costică, suntem copiii ei, ne-a scos din creier și ne-a pus la inimă, să aibă cu cine vorbi, când e singură, că e cam singură.
I-o da și ei dumnezeu cel sfânt un dram de noroc, că face niște ciorbe și niște tocănițe, întrebați-o pe Iulia dacă nu mă credeți plus că are casa lună, strălucește.

Am citit, acum două zile, că are metamorfoză și ca să nu zică că sunt incultă am citit și Kafka și m-a cam luat cu tremurat pe la lingurică, dacă i s-o întâmpla și ei ce scrie acolo, ferească sfântul, cum o să mai scrie în Jurnal fără mâini?
(Zice Manon să las parantezele că pentru alea deține ea copi… Cuum? …A, rait. Copi rait.)

Vă citesc de pe foaie ceea ce scriu acum, pe puncte, că m-a pus să notez și scriu cu voce tare, vrea să audă și ea, să nu mă exprim agramat, că urăște inculții.

Manon își face bagajele și înjură tricourile, că pleacă la tata, o săptămână, e și el singur și al nimănui.
Pleacă de-abia marți sau mâine, nu știe sigur, dar vrea să facă o pauză în jurnal, că simte ea așa.

Să citesc, deci.

Unu. Manon e tristă pentru că unii dintre voi nu sunteți bine, ea… crede că vă iubiți și că o să vă împăcați.
(Ete, urlă la mine că pe foaie scrie știe, nu crede. Deci cât ești tu de manon, dacă nu mă lași să spun și mă terorizezi nu mai zic nimic!!  AM ȘI EU EMOȚII!!!! )

Așa.

Doi. Manon îl roagă frumos pe Geo să facă o continuare la articolul cu hoațele că are talent cu carul și vrea și ea să râdă puțin.

Trei. Manon nu mai are inspirație, eu cred că de la gândac i se trage și de la lipsa de respect a unora care…
(Iar urlă, cică aia nu e pe foaie, zic repede aci în paranteză: a șters din lista de mess trei nume, pe doi i-a pus la ignore, deci e grav).
Deci Manon nu mai are inspirație și nu vrea să vă plictisească; simte ea că a devenit bo…borigi…borni…ce dracu scrie aici?
A, bo-rin-gi-toa-re. Așa, măcar să-l scriu corect, dacă tot nu-l înțeleg…

…Trei ? (Ete, zici de mine că sunt amețită, dar puseși trei de două ori, și mai faci mișto de alții, aaoleoo…)

Deci Patru. Zice că vă iubește și că vă ia cu ea în provence. (Păi manon nu te duceai la Tg-jiu?  Ia! Iar strigă la mine din baie, că vărsă șamponul peste farduri, doamne ce mă face să râd!…)

Și punctul cinci că pe ăsta nu îl înțeleg dar îl spun că mă omoară terorista:
Manon este îndrăgostită de cifra 5, din copilărie, nu a mai zis-o până acum în jurnal, i se pare sexy, voi aveți un număr preferat?
(Ete, acum îmi zice să adaug că poate bărbatul cu numărul 5 îi va purta noroc. Și …Zi-mi mai tare, că ai ecou doar în baie, nu ajunge prin cameră teleleu, așa… Aha. Deci Manon îmi zice, auzi, să vă…
…Să le… CEE? Manon, dacă e prostie, EU N-O ZIC PE POST! …Nu e? Bine. Zice să vă… huguiesc… Dooamne, feri, că mă și rușinai de cum sună, așa inventează ea cuvinte, că se pupau doi pe o bancă într-o zi, ăla o călărise pe biata fată și Manon zice ete, ăștia se petușează, știi, Aurica, de la petting…)

Atât. (Eu sper că îi trece până mâine și vine iar în jurnal, ea e cea mai dependentă de el.)

Vă pup și mă bucur să vă cunosc și eu!
(Ah, nu-mi iese semnul ăla de făcut cu ochiul că-i setat pe diacritice!)

…Mai scria aici să fac eu o încheiere rotundă, dar nu mă pricep și pusei o paranteză, ete: ()

P.S.
Zice Manon ete o poză, să dați clic pe ea, și o pupă pe fumărel că i-a furat-o mișelește. …Ea, lui fumărel.

E sâmbătă. E sâmbătă, iar.

Azi îmi salut prietenii cei dragi, care trec, acum, cu privirea peste literele din jurnal.

Nu am nimic de spus.

Vreau, însă, să vă arăt ceva.

Când aveți voi timp, luați un castron de floricele și relaxați-vă puțin, e sâmbătă, nu?

Pun aici un link ce vorbește despre noi. Veți zâmbi, la final, vă veți recunoaște.

Dacă aveți incredere în mine, veți găsi răbdarea de a privi în ecran aproape 17 minute.

Pentru voi, cu drag, căci din drag a ajuns și la mine.

VALIDATION

Vă mulțumesc pentru că sunteți.
Manon.

Îmi tot răsare în minte, de ceva timp, Hortensia Papadat-Bengescu. În copilărie/adolescenţă alegeam un scriitor şi îi citeam opera integral, pentru a-i înţelege substanţa umană.

Opera Hortensiei Papadat-Bengescu a ajutat la definirea mea ca fiinţă introspectivă.

***
Un om ca mine, care dă sfaturi de viaţă apropiaţilor, este un om care s-a folosit pe el însuşi drept material de studiu.
Un om care analizează, simte, disecă şi comunică, împletind în discurs raţionalul cu empaticul, nu poate face abstracţie, când vine vorba de propria persoană, de sfaturile pe care le oferă cu generozitate altora…
…Căci cea mai apropiată ureche de gura care vorbeşte este chiar a sa.
Un om care descifrează, în ochii interlocutorului, istoria şi poveştile nemărturisite, este un om care a scormonit des, cu propria-i privire, abisul oglinzii.

***
De câteva zile a început metamorfoza.
Timid, în progresie lentă.
Mi s-au modificat ţinuta şi mersul.
Ochii au privirea aceea, intensă. 
…Pe care am remarcat-o, de atâtea ori, la femeile din jurul meu, pui, tu ai în ochi o nobleţe tristă.

Semnele sunt clare.

Îl caut.

…E o chestiune de timp până când mă va găsi.

Atenţie, bărbat, ochii aici!
Mă refer doar la acela care, atunci când trece pe lângă o femeie atrăgătoare, simte nevoia imperioasă de a o sfredeli cu celebra privire de vulpe, tradusă aşa: Îţi dai seama ce ţi-aş face dacă am fi singuri…

Protejează-te, căci…
…Obligi femeia să te scaneze involuntar şi să îţi răspundă cu celebra privire hai sictir, care se traduce aşa: Da, ştiu ce mi-ai face, ai tremura de emoţii ca un elev de clasa întâi şi în graba de a-ţi da jos textila te vei împiedica, plonjând ca un netot la picioarele mele.
După care eu aş constata decesul -înainte de vreme- al soldatului necunoscut, răpus mişeleşte de propria baionetă.

Iată alternativa, care te va feri de eşecul precoc:
Fixezi adânc, cu privirea de vulpe, oglinda, ridici mâna dreaptă (sau, după caz… stânga) şi spui tare, un hotărât: I do!

***
Bărbaţilor care nu fac parte din categoria de mai sus le doresc un sincer: Ochii pe noi! …cu priviri admirative şi respectuoase, care ne umplu ziua de lumină caldă.

E profesor la noi în școală, are grijă de studenții secției Păpuși-Marionete.
Un suflet de excepție, din secunda unu l-am considerat familie și mi-e drag ca un frate. Mă bazez pe el la toate evenimentele școlii, știu că va prezenta publicului exerciții frumoase, minuțios pregătite.

Oamenii ca el scriu istorie în UNATC.  …De aia bună.

Mă invită, acum două zile, la examenul celor de anul II: Vino, e de râs, facem Commedia dell’arte, se numește “Ah, iubirea!”.

Deci trebuie să merg.

Au venit mulți oameni, ca la spectacol, parcă au uitat că e doar un examen, facem loc, mai punem scaune, mă așez, mă ridic să cedez locul unei doamne, mă strecor pe rândul doi, e cald, infernal de cald, mă întâlnesc cu un fost coleg de facultate, ne pupăm, mi-e drag, îl smulg de pe scaunul în care stătea stingher, vino, dragule, aici, pe centru, că tu ești vedetă, el se fâstâcește, o mai culeg pe o doamnă rămasă în picioare și o așez la stanga mea, mă uit pe program și nu înțeleg nimic din ce scrie, copia xerox e întunecată, sst, potolește-te vierme mik, se sting luminile, se aprind reflectoarele și începe spectacolul, sst.

Textul mă captează de la primele cuvinte. Profund, cu parfum de epocă, amuzant, cu răsturnări de situație, scriitura e clasică dar, nu știu cum, e și proaspătă, fără pic de praf. Îmi scotocesc memoria, nu găsesc reper, mă las păgubașă și savurez, chinuindu-mă să rețin frazele de impact pentru a le pune aici în jurnal, dar cum să reții câteva fraze în contextul în care întreaga poveste se rostogolește, plină de suspans, inteligență și umor și îți intră în sistem pe ochi, prin urechi, direct în sufletul care aspiră tot, hulpav?

Studenții sunt roșii în obraji, mai dau bâlbe mici și adorabile, scenele trenează uneori, dar nici nu contează, pentru că vreau mai mult, și mai mult, mă hrănesc cu situațiile imprevizibile și cu frazele abile, care au cel puțin câte trei înțelesuri… Dincolo de micile stângăcii inerente, care țin de faptul că cei mici sunt extrem de emoționați, simt că se leagă frumos ceea ce a scris autorul cu ceea ce a ilustrat profesorul coordonator, care, iată, mi-e și mai drag acum, căci a pus suflet și dragoste în micul examen.

Când se aprinde lumina, anunțând sfârșitul, ai senzația aia, clară, de continuare.

Profesorul apare la aplauze și simte nevoia să spună, potolind puțin palmele entuziaste (în timp ce eu gândesc ete, și el e justificator, ca mine) că examenul a fost făcut în pripă și că  el este autorul textului.

Eu rămân bumbeni o secundă, mă aplec spre scaunul din față, unde stă Ancuța, e și ea profesor la Păpuși-Marionete (suntem tize de nume) și, bucuroasă, îi spun: Ancuța, chiar așa, Deciu a scris textul?
– Da, Nona, chiar el.
– Moaamăă, ce mișto, e genial, dragul de el!

Zâmbește cald și doamna din stânga mea, cred că e mama unui copil, că i-am simțit emoția profundă, pe tot parcursul examenului.

Mă aplec, iar, în față, nu mă potolesc:
– Cum, mă, Ancuța, minunea asta de text, impecabil pliat pe commedia dell’arte aia clasică, nu pot să cred, chiar Deciu, el singur…?
-Da, măi, zâmbește Anca, molipsită de bucuria mea.
– Deci Deciu e minunat, e minunat, ce mă bucur…

De-acum se bucură, pe lângă mine, nu numai Anca și doamna din stânga, ci și cei de pe rândul întâi, plus vecina din dreapta.

–Ancuța, e genial, să știi!!! Anca râde cu gura până la urechi, mă știe cât de copilandră sunt.

– Auzi, Ancuța, Deciu e însurat? (Și nu mai aștept răspunsul ei, știu că e însurat, însă eu sunt ghidușă acum, de bucurie.) Fii antenă aci, dacă nu e însurat, îl iau eu!

Toată lumea din jur e deja bine dispusă, iar doamna din stânga, cu un zâmbet laaarg, zice:
– E însurat, eu sunt soția lui.

…Eu mă uit în ochii ei și mi-este, deodată, clar: această femeie cu privire luminoasă este izvorul de inspirație pentru povestea de iubire pe care tocmai am văzut-o.

*****
Cu aprobarea autorului, pun aici o parte din prolog:

Autorul (Ana) – Bravi, bravi…. concitadini…bravi… linişte…basta… basta.. adică gata…Asta este noua piesă despre care v-am vorbit şi pe care o vom pune în scenă…
Voci – Ce piesă?… care-i subiectul … ce tratează….?
Autorul – Linişte…conflictul este foarte simplu – IUBIREA…..
Oana – Iubirea ??!! Ştiu că iubirea este un sentiment…. Cum poate fi iubirea un conflict?
Autorul – (foarte doct) Iubirea, draga mea, este mai mult decât un sentiment, este o energie… pură…. dar cea pe care o înţelegem noi sau mai bine spus cea pe care o percepem noi cu fragilele noastre inimi, generează un permanent conflict…
Oana –  (năucă) Ce conflict ?!%¤??!!
Autorul – (puţin iritat) Conflictul de a nu fi complet…
Toti – Cum adica….N-am înţeles…?
Autorul – Conflictul de a fi doar jumătăţi care trăiesc cu nostalgia întregului….
Toti – adică….???
Autorul – Conflictul de a căuta cu disperare pe cineva… care să te ajute să te găseşti pe tine însuţi…..

*****

Categoria Latrinel. Genul ăla de femeie cu creier vidat, ochi nuli, intonație de electromotor când i se rupe curelușa, caracter invidios acoperit de aparente gânduri pozitive.
O scorpie invidioasă mascată de o imagine de femeie bună ca pâinea caldă, ce aruncă în aer vocabule banale care, crede ea, ar trebui să impresioneze ascultătorii. În capul cel golaș, orice emanație imbecilă are valoare de manuscris de la marea moartă.
Este atât de importantă în proprii ochi, încât nu se poate abține să nu scoată pe gură tot ce i se îmbârligă în cap, cu aer de taină sau alintat, reușind să stârnească priviri ironice, căci oamenii din jur nu sunt cretini.

Personal, i-aș da premiu pentru felul în care și cel mai haios banc este povestit, de latrinel, așa de larg și pe îndelete, încât ai impulsul necontrolat de a arunca priviri furișe în jur şi de a-ţi pregăti batista, oare participi la o misă funebră?

Insistă periculos, de fiecare dată când mă vede, să-mi împărtășească toate inepțiile, printre care eu jonglez cu ține-mă, doamne dar scap uneori, ne-voit, un respectuos îmi mănânci neuronii.

Acum două săptămâni. O întâlnesc. Avea colțurile gurii în jos.
N-apuc să salut, că îmi aruncă otrava:
– Sunt supărată pe o rudă din străinătate, ai dracu de emigranți, au plecat …acolo și se cred cei mai deștepți, au uitat de țara lor…

Eu, martor mi-e dumnezeu, aveam o zi bună…
…Dar, auzind-o, mi-a pocnit inima, instant, iar negurelele au intrat în viteza a cincea, fără manevre pregătitoare.
O prind de umeri ferm, ma aplec și îi șoptessssc la ureche, cu ochii închiși, pentru a nu executa o trepanație cu bisturiul privirii: Te rog eu muuult, nu mai spune, în fața mea, despre cei care pleacă în străinătate ai dracu de emigranți… Ei au plecat acolo, nu ca sinucigași, ci ca ne-mioritici. Vor să își schimbe viața, sau vor să fugă de infecția de aici. Și ei fac parte din speranță, am rude acolo, prieteni dragi, îi simt cum le tremură inima de dor, sunt, uneori, melancolici, alteori, triști căci și străinii sunt răi, și vreau să reții că oamenii ca tine ne-au stricat imaginea dincolo…Ahh… Te rog eu muult, respectă-mi rugămintea, daa?

Mă dau un pas în spate și o fixez cu laserele. Fața i se modificase a ironie cât i-am șoptit în creier, însă contactul vizual o intimidează și îi strâmbă pe gură un zâmbet stânjenit.
Încearcă o alintare, ca să-și demonstreze, fals, că are controlul biiine, măi, off, nu mai zic…

Plec și fac ceea ce fac mereu atunci când nu pot avea dialog, îmi spun, la nesfârșit, monoloage, care cuprind adânci pilde de viață, dar și cuvinte periculoase, morți, răniți, vacă, mă rog, plus tot ceea ce ar cam speria puritanii…

***

Săptămâna trecută am avut un mic accident.
Năucă și încă îndrăgostită, m-am împiedicat absolut aiurea de o întrebare obsesivă, m-am dezechilibrat, am căzut pe gânduri și mi-am fracturat simțirea.
Drept urmare, aveam o alură de zombi; pășeam precaută -să nu mă dărâm pe dinăuntru- cu ochi de eminescu și zâmbet de caragiale, evitând, pe cât posibil, să intru în contact cu oamenii care mă agită.

…Și-mi iese latrinel în cale. Avea colțurile gurii în jos.
Vede că nu am intenția de a mă opri, dar impulsul de a-și vărsa inepțiile este mai puternic decât teama de cuțitul meu ironic.
Știi că ne vor tăia ăștia salariul, de luna viitoare, și o să trebuiască să încep să gătesc… Mie-mi place să mănânc la restaurant, AM PRETENŢII de la mizeria asta de viață…

M-a prins. Fac stop. Mă întorc. Rana cu emigranții e proaspătă. O analizez vizual, din vârful degetului care i se ițește prin sanda, până în creștetul capului cu păr de veci slinos.
Am față optimistă, și ochi încurajatori:
– Iar nu te-ai spălat pe cap. Ar trebui să fii fericită.  “Mizeria” asta de viaţă NU ARE NICIO PRETENȚIE DE LA TINE.

…Mă îndepărtez și aud tăcerea care îi cade, ca o țiglă, drept în creştet.

La ce rezonez eu, cât să mă zguduie-n ființă?

Să aleg trei?

Sunt prinse într-un singur link. Nu te arunca pe el ca să dai click, așteaptă, să termin…

Iubire. Sinceritate. Comunicare.

Cand ești acasă, dă BOXELE LA MAXIM. Apasă-abia atunci, pe cele trei cuvinte, și ochii ține-i în ecran până la sfârșitul melodiei.

Te-aștept aici, să îmi răspunzi, atât: Tu, cititor, TU, rezonezi cu MINE?

Ai curaj să fii patetic?

– Păi bine, măi, Mihăiţă, să nu dai tu la master… Puteam să jur că dai…
– Nu am mai vrut, Nona.

Stăteam la scara blocului în miez de noapte, mă sunase hai la o ţigară, şi povesteam diverse, şi râdeam. Bârfeam- ca să fiu sinceră, tocam mărunt persoane, locuri, evenimente, şi dă-i, iar, râs…

Şi mă pocnea tristeţea, instant şi inexplicabil- căci toată ziua fusesem licurici, vioaie…

– Dar, totuşi, să nu dai tu la master, ahh…
– Nu vreau, nu mă reprezintă masterul ăsta, eu voiam la Regie de Film şi ştii că abia de la anul se înfiinţează.
El îmi vorbeşte hotărât, convins.
– Da, corect, aşa e, trebuie să faci ceea ce te reprezintă.

Vorbeam de toate şi mie îmi stătea mintea doar la masterul lui Mihai, nu înţelegeam ce dracu m-a lovit aşa, angoasa…

– Dar totuşi, erai şi tu în sistem, tot aici în şcoală, ce dracu faci un an de zile?
– Nona, nu-ţi mai face griji, e mai bine aşa, o să dau probe la un teatru, îmi ocup eu timpul cu ceva, îmi zice el, zâmbind optimist şi consolându-mă pe mine.

Dar eu, tot tuflită. …Până când, brusc, înţeleg.

– Auzi, Mihai, tu ştii de ce am eu starea asta de “mânheală”?
– De ce?
– Îmi vine de la tine, puiule, tu mi-o transmiţi, că eşti aici, aproape, o simt cu antenele. Ia, uită-te în ochii lui mami şi spune-i că nu îţi pare rău, că nu ai niciun regret pentru faptul că mâine nu te prezinţi la examen.
– …Îmi pare rău, Nona… îmi pare rău… E ca un oftat de eliberare, care ne descătuşează pe amândoi.

Eu, brusc, simt că am înviat, toată ceaţa mi s-a luat de pe suflet. Deci facem scenarii pentru anul care va veni şi care va trebui să fie bun pentru Mihai, nu gol, lipsit de perspective.

Și iată cum, aseară, am mai aflat ceva despre mine şi despre eşecurile pe care le am, uneori, în relaţiile cu cei dragi: nu pot fi de niciun ajutor atâta timp cât îmi îngenunchiez instinctul şi accept minciuna fiinţei lor.

Fratele meu cel mare așteaptă, de ani buni, să îmi fac bagajele și să mă mut la el, în Adelaide.

Verișorul meu primar mă tot împinge de la spate să mă mut lângă el, în Timișoara.

Niciunul nu știe, însă, că am bagajele făcute, căci tocmai m-am mutat. Din Missouri în București.

Acasă este unde ți-e sufletul.

Stimate domn,

Voiam să știi că îmi lipsești. Că te gândesc mereu, că tot amân momentul acestei scrisori de trei luni (s-au făcut, deja, trei luni?)
Avem distanță lungă, între noi, căci ai mutat o parte de Românie tocmai în America. Și ai dus acolo, la străini, prin simpla ta prezență, tot ce avem noi mai frumos și mai prețios.
…Deci te invidiam, un pic, pe timpuri, și-ți admiram curajul, pe tăcute.

Eu am rămas la fel, dar știi prea bine asta, căci mă citești.

Îmi amintesc mereu de conversațiile noastre, care mă ajutau să traversez decepții și angoase…
…Sunt… șase ani de atunci, care se împlinesc peste câteva zile… Dar nu mai am răbdare până mi-arată ceasul că-i ziua 24, pentru a-ți mulțumi că faci parte din viața mea.

***

Era o zi de iarnă, iar eu bântuiam prin parcul Cișmigiu, într-un costum ridicol de steluță, când te-am văzut, căci mă priveai cu luare aminte. Și am înțepenit.
Venisei acasă, lăsasei America departe, era în pragul sărbătorilor de iarnă… și ai dorit să mă cunoști, să pui o față prezenței feminine din eter. …M-am fâstâcit, dacă-ți aduci aminte, căci mă știai femeie și-ai întâlnit un fulguraș.
N-am să-ți uit privirea caldă și bună, de suflet lumină ce ești…Am bâiguit arăt ca dracu, sunt urâțică și tu mi-ai spus nuu, nu este adevărat, ești exact așa cum mi-am închipuit.
Și mi-ai dat, în prag de Crăciun, un cadou, cum altfel decât cel mai minunat? Iată, ți-am adus un dreamcatcher… Era făcut din pene albe, și l-am ținut, ani buni, deasupra patului, știam că mă va proteja, în nopțile prea lungi.

Ti-am promis, în acea seară, că ne vom întâlni, curând, la o cafea.
…Și-am dispărut definitiv, dezamăgindu-te, cu siguranță. Eram prea mică pentru a-ți spune că fug de toată lumea care mă iubește pentru că, proaspăt părăsită, nu voiam să dau tristețe în jur, cu iz de jale adâncă, sau ți-oi fi spus, razant, nu îmi mai amintesc…

Dar m-ai iertat, căci inimile bune iartă lesne, și mai veneai în parc, atunci când eram personaj, ca să mă vezi. Cam vreo trei ani, la rând.
Credeam că mooor, de bucurie, însă fugeam, mă copleșea rușinea, cum să zâmbesc și să îți spun cât ești de minunat atâta timp cât, invariabil, mă găseai tot în derivă, căci deriva-mi poartă numele?

Pe urmă nu te-am mai văzut.
(Să știi că astă iarnă am bântuit tot parcul, să te-ntâlnesc, eram un pinguin simpatic.)
Și să mai știi că imi lipsești, căci ești familie.

***

Am fost  atât de fericită când, de ziua mea, tu mi-ai trimis urările în mail! Și am fost și mai fericită când mi-ai spus: vreau șă știi că, pentru mine, ești unul din motivele principale pentru care m-aș întoarce în România, datorită spiritului tău și lipsei de miserupism.

Mi-e dor să mai vorbim.

Mi-e dor să scrii frumos, plin de sclipire.
Mi-e dor să admir ceea ce n-am mai întâlnit, de când te-am cunoscut, la niciun alt bărbat.

Așa că te provoc să poposești aici pentru a povesti, tu vezi ce oameni minunați adună, cerc, Jurnalul?
Nu ne lipsi de tine!

Și-n caz că, hâtru & spirtos cum ești, te faci că nu-nțelegi chemarea mea la taină, dă clic pe ce-i subliniat la început sau la final de scrisorică, și vei fi sigur că la tine mă refer.

Cu drag și sărutări pe frunte,
Manon.

P.S. …Te-aștept.