Jurnalul lui Manon.

Posed una bucată cocker american tricolor, răspunde la numele de Pupa, este rotundă, inteligentă (nu vă uitaţi aşa, că e cea mai cea…).
Îi aduce mingea lui mami, în prea-repetate rânduri, până la enervarea la culme; se uită urât când plecăm de acasă şi stă cu ochii ăia mari laaaarg deschişi când mâncăm, doar-doar s-o mili şi de ea cineva, că nu pus nimic pe limbă de… zece minute.
Are idiosincrazie la protv, şi anume la melodia de la ştiri (n-o mai schimbaţi, mah, că e de veci?) şi la melodia serialului “Tânăr şi neliniştit” (ai dracu, mi-au smintit căţeaua!). Toate aceste… inervări cu cântec îşi au originea în faptul că, acum câţiva ani, când plecam de acasă îi lăsăm televizorul deschis fetiţei, să nu se plictisească. Şi am nimerit-o la fix, în sensul că, de atunci, câinele a înţeles exact esenţialul: când mami deschide televizorul şi pleacă fără să aibă în mână o pungă foşnitoare (de cumpărături rapide), e clar că m-a abandonat.
…Şi astfel, de fiecare dată când se nimereşte la tv melodia de la ştiri, ne îmbrâncim cu năduf prin casă, pentru a găsi pârdalnica aia de telecomandă, ca să evităm concertul canin.

Isprăvi mari nu a prea făcut Pupu meu…Şi nici căţei… pentru că are o nenorocită de epilepsie. În rest, e iubita lui mami, bucată din inima mea.
Nume de alint: ishtenem, bubu, vladimir, steluţa (nu dau explicaţii, că nu le am).
E pupată des.
Nu e sociabilă cu câinii.
Adoră musafirii… Cărora, mereu, le aduce mingea şi le face pipi la prima mângâiere.

… Mda, tre’ să recunosc, mi-am început anul cel nou cu un război… Nasol. Ori am îmbătrânit, ori m-am scorpit io, deci ambele, dar aseară mi s-a ridicat părul pe ceafă de spaima petardelor, după care am pornit la… război. M-am răţoit, am urlat, i-am înjurat pe infractori, şi mi-am ruinat definitiv intrarea cu dreptul în noul an (oricum, sunt stângace…) 

… Cred că era altfel pe vremea copilăriei mele. Cred că nu erau petarde, dar cred că nu erau nici copiii de acum, clar…Şi aici ajung la celebra fraza:”… Ehehe, pe vremea mea…” 

Înţeleg, frate (înţeleg pe dracu’) să dai cu petarde, că aşa, în sunet de mitralieră, simţi tu sărbătoarea (doar nu ai prins nici un răzbel, nu?!), dar nu pot înţelege, în ruptul capului, de ce trebuie ca maldărul de explozibil să fie detonat în scara blocului, la uşile oamenilor care-şi duc, trist, paharul la gură, la trecerea dintre ani…?

Nu îi înţeleg pe părinţii care dau voie copiilor să umble cu căcaturile astea periculoase, fără supraveghere (stai să vezi avorturi, de la 13 ani, în spitale, îmi şopteşte o prietenă…) 

…Nu pot înţelege această bucurie hrănită cu praf de puşcă…
Sau poate că mi-e frică să o înţeleg… Pentru că, dacă aş face-o, tot sângele din istorie s-ar explica… După cum s-ar explica, de altfel, şi de ce războaiele nu se mai sfârşesc…

La mulţi ani, în pace, dragilor!
_________________
De ce nu-mi pasă că se apropie Apocalipsa?
… Ete, de asta.

Inginer: o specie ce are ca demn reprezentant pe bărbatu-miu, ăla care are minte brici, imaginaţie pe supapă şi privire de cocker.
Nu este recomandat pentru relaţie cu artişti, deoarece riscă să developeze psoriazis capilar şi ulcer duodenal.
A nu se mişca din mediul lui, pentru a nu-l sminti din scorţoşenie, a nu se gâdila, pentru a nu-l forţa să râdă.
În rest, bun de făcut copii şi excelent la lecţiile de matematică.
De adorat după ce-i spargi coaja, de iubit după ce-i înţelegi misterul. 

… Adică la bătrâneţe şi geaba.

 **
Vânzătoarea cu atitudine
Generaţia veche
Un dinozaur uitat după tejghea, care îşi apără teritoriul, golindu-l de clienţi, pe principiul:”Nu vă convine, afară!”; se îmbunează preţ de o secundă la pipăirea de-veci-bacşişului, şi-şi revine spontan la starea de anacondă uitată în proiect.

 Generaţia nouă
O marie cu genă de fostă pălărie; poate fi smintită din paradigmă, pe principiul simpatiei. Astfel, dacă îi intri în graţii, poţi obţine produse (încă) neexpirate, dacă nu, nu.
Un viitor dinozaur.

Aşadar, să ne întoarcem la oaie…
Din punctul de vedere al mamei ovidia, reclama la kandia este precum o balenă mare, eşuată la mal. Fantastică la privit, căci de câte ori ai ocazia să vezi o aşa măreţie, însă condamnată definitiv la decedare, deoarece nimeni n-o poate sminti de pe loc şi întoarce în apa ei.
Deci, în zadar.
 Acum, eu nu vreau să-mi ridic în cap a combatere prietenii, care sunt, şi masculi, şi tineri (deci horni) şi specialişti în reclame, deci mă justific: A folosi conotaţii sexuale în reclamele pentru ciocolată este ok.  Însă, cei care se suflecă să facă treaba, nu trebuie să uite că sexul (actul sexual în sine, căci el este prezentat în spot) implică, pe lângă gâfâiala tradiţională, măruntă şi cu bun simţ, şi miros, şi păr (capilar, pubian etc), şi sudori, şi sunete.
Acum: sunt perfect de acord să văd scene fierbinţi în reclamele la ciocolată, cu un singur amendament…să se oprească la preludiu!… Pentru ca să se lipească de retină, să te incite, să te aprindă…Şi să te lase aşa!
Reclama la care mă refer îmi stârneşte, nu poftă, ci repulsie.
Mă scoate din convenţie copulaţia ălora, îmi aduce aminte de gusturi care trebuie să rămână pe terenul lor, nu să năvălească în memorie, puse pleaşca pe imaginile cu ciocolată…! Căci sexul miroase a sex, dragi prieteni, dacă vrem să aibă miros de palmolive, atunci facem o gargară cu săpun, în loc de!

Sigur nu fac parte din targhetul care foloseşte kandia în timp ce, eu mulţumindu-mă s-o folosesc până la.

 …Aceeaşi senzaţie de repulsie mi-a fost provocată şi de spotul în care cipsurile alea se împerecheau cu o fleică de bacon, dând naştere la mai multe… pungi. Gimme a break!

Din capitolul “Ficatul e şi el organ”:
Creme Bonjour – pentru că, indiferent ce materii ţi se lichefiază pe la gură, pui mâna pe şerveţel; 

Din capitolul: “Pe bune…Să mori tu?!”:
Primola – pentru că mesajul transmis de ăia care se pitesc ca să bage în ei ciocolată nu e:” Yumm, ce bună e…”, ci: “Mă doare-n cur de tine!; 

Din capitolul “Nervi pe tocător”:
Zapp Online- deoarece comportamentul lui next genereişăn mă obligă să-mi administrez anticoncepţionale;
Elita verde – pentru că e destinată exclusiv femeilor necuplate, şi eu sunt semicuplată, başca, beau şi Elita verde, deci, m-am dat dracu’, o să rămân singură!; 

Din capitolul: “Bine că sunt eu proastă!”
Zahărul Mărgăritar – pentru că îl face pe junior să bombardeze cu întrebări inteligente, la care sunt silită să dau răspunsuri peste bot (“Nu e zahăr, e perla, e mărgea/da’ de ce o pune în cafea? /că e zahăr/păi nu e perla, nu-i mărgea?); 
Mister Proper – Gel, pentru că am fluierat două zile, şi nu mi-a spălat nima’ aragazu, tocmai când pusesem pariu cu vecina că io sunt mai harnică;
Şamponul Cap şi Umeri – din invidie, pentru că aia citeşte mătreaţa în cărţi, la drumu’ mare, pe când eu, folosindu-l, o văd doar pe scalp. 

Din capitolul: “Să ne căcăm, cu toţii, ura!”
Bifiduss fără sensis (sic!)- pentru că mi se constipă ochii, la vederea unei reclame care se traduce aşa: “Bună, bine ai venit. Dacă tot eşti aici, vrei să te caci?”/”Nu, mulţumesc.”/”Ei, hai, totuşi, cacă-te!” 

Din capitolul “Verdict: Stupidă!”
Stela Artois – pentru că nu înţeleg, oricâtă bunăvoinţă aş avea, ce însemnează faptul că negustorul îşi lasă toate florile alea frumoase şi roşii la cârciuma: că e scumpă berea, sau că e el beţiv? 

Din capitolul “Pe dinţi, pe gât, cu sila”
Colgate – Triple action – pentru că, deşi este pasta mea de dinţi preferată, am renunţat la ea, protest, de când mă agresează familia aia fericită, cu dinţii ei cei noi, cu mama care le ştie pe toate, şi cu melodia aia retardă, abil împiedecată între hip, peste hop, în urechile noastre.

Un bun prieten a pus frământătoarea întrebare:”De ce se numesc unele plăcinte poale-n brâu, nu era mai simplu să le zică doar PLĂCINTE?”
Definiţia mea (aceasta se va citi doar cu acordul părinţilor): Plăcinte poale-n brâu

… Artistic vorbind, pe un fond de lălăială folclorică, gospodina îşi ridică poala şi, cu o iuţeală uimitoare, modelează pe pulpa-i goală o ditamai bucată de cocă, în formă pătrată. Cât ai clipi, o îndeasă cu brânză, păstrând ritmul frământării din şolduri. Din când în când îşi suflă de pe frunte şuviţele de păr, rebele. Cu o ultimă pleznitură şi cu o roşeaţă binemeritată în obrajii gospodinei, bucata de “poală-n brâu” este azvârlită tandru în fierbinţeala sfârâitoare a tuciului.
Armonia este completată absolut de către bărbatul care salivează la musteaţă, cu o mână pe berea skol, iar cu cealaltă pe gânduri ruşinoase, ce au la bază aplecarea nevestei spre gospodărie.
…Şi acum răspund: pentru că toate aceste mişcări minunate să poarte un nume, puteau, oare, să le numească, futid * şi banal, doar… PLĂCINTĂ? 

(*) ce-o mai fi însemnând şi asta

… Mda… Am admirat, pe parcursul anilor, prin reclama la şampoane, părul vedetelor autohtone, fie că era el cu personalitate, fie că nu. Un lucru era clar: imaginea ne arata, pe lângă frumuseţea infatigabilă a silfidei, şi un păr minunat de strălucitor. 

… Până mai săptămânile trecute am tot trăit noi în această armonie, când ne topeam de admiraţie pentru Raduleasca, mai ales că, pusă să enumere două motive pentru care foloseşte Panthene, zicea cu farmecu-i inconfundabil, din degete:”1. Îmi place: 2. La nebunie”…
… Acu a mai apărut una, nouă. Pesemne, văzând că închidem ochii la enumerarea raduleascăi, creatorii de spot la panten or fi crezut că am adormit între timp, drept urmare, ete cu ce ne împroaşcă, spre lata mea stupefacţie: un nou spot, absolut idiot, cu Daniela Nane. Acu’, nu asta mă râmă pe mine, că fata e frumoasă ca apariţie, ci altceva: până unde ajunge penibilul, când tu, ca producător de spot faci orice pentru un pumn de bani… Penibilul se poate duce până la faptul că, deşi respectiva actriţă are părul scurt, gura ei rosteşte, încântată, aberaţii despre tapaj, coc, bucle…Dumnezeule, am rămas smirna când am văzut reclama prima oară!
… Înţeleg, frăţie, că era momentul ca Nane să apară iar la TV, că nu mai aflasem de multă vreme unde îşi mai face cumpărăturile sau la ce petrecere mai merge, dar de ce nu au pus-o în alt spot, să mai soarbă vreo cafea?
Cum poţi tu să o chinui pe biata femeie pe post să se alinte penibil şi să facă reclamă la un şampon, vorbind despre coc şi bucle, când până şi vecina mea Cornelia s-a autosesizat şi a zis aseară, pe bancă: “Auzi, mă, cum dracu’ vorbeşte aia de bucle, la păru ăla scurt, e vreun mesaj secret, să ai încredere în şampon că-ţi creşte…?”

… Întrebare pe care v-o transmit în eter.

 Punctul 1. Acest spot este senzaţional. Viu. Lubrifiat. Tonic. Optimist la max. Luminos. (Aici se aud aplauze sacadate, timp de 10 secunde).
Precizare: tot ceea ce aţi citit la punctul 1, nu e scris de mâna mea, ci de frica de a nu greşi cu interpretarea, şi vreun staff de pe aici să mă spulbere.
Părerea mea o găsiţi mai jos, la punctul 2. 

Punctul 2.
(Distribuţia actorilor): Nu înţeleg cum se poate cupla, într-o reclamă, o aşa de frumoasă ţărancă, cu un aşa de urât ţăran, ce are făţău de meşter sculier, nu de agricultor. Dă urât la teve, şi de urât sunt sătulă de mine. 

(Prezentarea personajelor) Ţăranul: e şi sărac lipit, şi aşteptător de zestrea fetei, deci, putoare;
Fata: în sfânta tradiţie de lenevie şi sărăcie românească, are ioc zestre, mamă-sa trimiţând etichete pe la concursuri, pentru a o strânge, zestrea;
Mama: au ales-o pe vicoveanca, din motive, mie, necunoscute…că e de la ţară, sau ca să o mai vedem, că o uitasem?

(Gustul amar al finalului)…Nu se poate să nu te gândeşti cu tristeţe că trimiterea etichetelor nu prea are sorţi de izbândă, deci fata nu va căpăta zestre veci – pururi…Deci, mesajul care e, bucuraţi-vă că n-o să se mărite cu uratu’?
Dacă da, cumpăr şi io o sticlă de ulei, pe care o consum în cinstea lor.

După care mă întorc la “Bunica”. Plictisită de utopii.

Eu privesc reclama aia cu un soi de smirneală cataleptică, deoarece mă înfioară pe ceafă, şi nu fac mişcări bruşte, de frică să nu intru în panică, la momentul difuzării… Dumnezeule… voiau să inducă o vrajă? Mai bine ne hipnotizau! Voiau să facă o chestie rotundă? Mai bine desenau un cerc!

…Nu ştiu alţii cum sunt… dar eu am o spaimă veche…
De fiecare dată când intru într-un magazin, mă schimb total. Mi-e frică de (uneori) obrăznicia vânzătoarei, care te priveşte ca pe un intrus, sărac cu banii şi cu duhul.
Remarc, de fiecare dată, cu ruşinată stupoare, cum mi se schimbă vocea, din bas, într-o miorlăială de pechinez cu pietre la rinichi…
Dacă… madam are şi un anumit ton, se duce şi miorlăiala, şi ies tiptil-tiptil.
Nu ştiu de unde mi se trage, dar ultima experienţă m-a făcut să mă întreb unde e personalitatea aia, de care mă “acuză” toată lumea…

Intru într-un magazin alimentar, zilele trecute.
Dau bineţe şi o întreb pe umflata de la tejgheaua cu mezeluri, dacă pot să gust o anumită şunculiţă…
“Hai, că asta-i nouă, auzi, să-i dau să guste…”
…Eu cred, într-o primă fază, că am probleme cu auzul.
“Dar la dv. nu se gustă mezelurile?”- întreb pierită, în timp ce, în gând, mă întreb (stupid şi disperat) dacă, într-adevăr, se gustă mezelurile…
“Nu, cum să se guste?”
“Atunci”, prind eu un snop de curaj, “vă spun eu una nouă: în orice magazin care se respectă, ţi se dau mezelurile la gustat!”
… N-are sens să vă redau toată conversaţia, vă spun, ca să scurtez, că m-a făcut pe co-man-dă, m-a umilit în ultimul hal, să mă duc în altă parte, că fac figuri etc.
Am întrebat-o, într-un avânt de curaj, dacă ea e patroana, pentru că nu-mi venea să cred că un om angajat în slujba ta poate să măture cu tine podeaua…la acest moment a sărit cu gura o altă stârpitură, neîngrijită şi ciufută, care vindea la raionul imediat învecinat – prafuri de gândaci şi detartrant: “Da, doamna e patroana, nu-ţi convine, ieşi afară!”
…Am ieşit, cu nodul în gât.
Am intrat în alt magazin, unde am cerut o bucată de şunculiţă.
După ce o plătesc, întreb: “Dacă v-aş fi rugat să-mi daţi să gust, aţi fi făcut-o?”
“Bineînţeles”, spune vânzătoarea, “e o regulă”.
Plec acasă.
Şunculiţa este râncedă.
Eu, fără nicio speranţă pentru viitor.