Jurnalul lui Manon.

Să lămurim misterul.
Eu stau întinsă pe șezlong drept în ochii soarelui, îmbrăcată în slipișor. Înfofolită în spf 30. Fac cerc după raze ca floarea soarelui, mă rotisez, fug sub umbreluță periodic, mă zbengui în marea neagră cea verde dar foarte caldă, sorb, regulamentar, și halba de apă sărată încercând să execut o broscuță aproape de mal. Ca la carte.

Nu-mi luasem ceasul la mine.

Când ajung acasă, fac duș și dau fuga la oglindă, pentru a admira bronzul. …Și descopăr, stupefiată, un corp care are pe el pictate, cu roșu intens, modele futuriste: pete alungite cu dungi albe, gen lacrimă, pe piciorul stâng, harta româniei, pe fesa dreaptă, cu basarabia inclusă, un cerc pe umărul drept, un ovoid pe antebrațul stâng, un sân roșu, celălalt, alb și, spaima spaimelor, maaare, semi-zvastica nazistă – pe lângă buric…

Simt că mă ia amețeala.

Mă înfățișez nudă verișoarei mele, cu buza de jos botuț și o întreb dacă ceea ce văd eu este adevărat, sau dacă nu cumva ochii mei au fost orbiți parțial, în puncte, de lumina explozivă.
Privirea ei este sugestivă adică ochii mei sunt OK.

Iat-o, deci, pe ultraviolata care nu poate dormi nici pe spate, nici pe burtă, gândindu-se obsesiv la nenea butoi, psihologul care spunea, acum ceva timp, că femeile agresate și-o cer.

…Și-o cer. Când au senzația că expunerea prelungită este benefică.

Venind cu trenul de la București spre Tg-Jiu, am remarcat ca au dispărut culturile, pe câmp. Vraiște, buruieni, nu tu pășune, nu tu lan de porumb, de grâu… Palidă și dezabuzată, o singură palmă de pământ adăpostea un semi-lan de floarea soarelui.
S-au puturoșit de tot țăranii români, îmi ziceam, tristă, nu se gândește nimeni la ei, dar și ei, s-au lenevit dracu’, de tot…

A trecut mica vacanță și m-am întors în București. M-am deconectat de la toate și am început să citesc, hulpavă.

S-au rătăcit, în maldărul de cărți de pe noptieră, și la liliecii lui Sorescu. Îi citisem doar poeziile celebre, fabulele-parafrază, absolut demențiale și lăbarnicul ăla de roman, Trei dinți din față, că mai bine nu-l menționam.

Nu l-am luat, pe Sorescu, la savurat cu poftă, niciodată. Era un hâtru talentat care scrie poezii haioase cu personaje rurale vivace, material savuros din care candidații la actorie își aleg texte beton.

Pun mâna pe cartea de pe noptieră, o deschid de la jumătate și citesc.
După primele cinci pagini, mă așez mai bine între perne. Simt o senzație pe care n-o pot defini, e o neliniște ce mă roade ca junghiul de foame. Ajung la ultima filă. Senzația aia nedefinită persistă, nu știu unde să o încadrez, de unde să o apuc. Omul ăsta scrie comic, cu minunate accente duioase, dar de unde maldărul de dramă și de vinovăție care-mi zgârie cu unghiile poarta sufletului?

Iau cartea de la capăt. Pagină cu pagină. O citesc până la sfârșit.

Rămân cu ochii în neant și cu lacrima pe geană, Sorescu pe care îl citesc nu e cel pe care îl cunoșteam până acum, generic. Cam la patru, cinci, pagini, apare o poezie altfel, ce scrâșnește...

Tot nu înțeleg ce mă frământă. O iau metodic. Farmecul lui Sorescu răzbate, proaspăt, de la primul rând, boon… Umor, arhaisme, regionalisme, folclor, obiceiuri, personaje colorate, okeeei…
Satul vacanțelor copilăriei mele – Știrbeștiul natal al tatălui meu, se afla la 6 km de Bălceștiul la care face referire frecvent poetul, așa că, din start, eu îl citesc cu alți ochi; dincolo de umor, limbajul personajelor îmi este familiar, personajele- la fel, coreeect…

…Totuși, simt un cod, în scriitura aia care are un mesaj anume pentru mine.

Citesc prefața, postfața, să văd ce zice Sorescu despre poezia lui. Zice ceea ce se vede cu ochiul liber, că a prins satul și obiceiurile țăranului, autentice, acolo, între pagini, să rămână urmașilor.

Și deodată mi se ia ceața… Răsifirate printre celelalte texte, Sorescu așterne, cu condeiul tremurând, poezii pline de amar, care vorbesc aproape în șoaptă despre felul în care tăranul român a fost înjunghiat, deposedat de pământ, sub pretextul colectivizării, umilit și lăsat muritor de foame, înrobit de taxe și de cote, obligat să doneze statului tot avutul, batjocorit, împușcat, înregimentat în noua ordine…

ASTA mi-a sărit mie în ochi, căci prea era pitită…
Protestul și durerea poetului cel comic sunt atât de mari, încât transpar evident pentru un om ca mine, care nu rămâne la faza de admirat expresiile suculente pe care le cunoaște prea bine; senzația aia nedefinită, asta revela: revolta țăranului din Poet, strânsă-n chingi de vers alb.

Dar un moment, vă rog…
… Nu e vorba numai de ceea ce mocnește sub vorba domoală.
Sorescu îmi aplică în țeastă, metodic, la interval de patru pagini, câte o veritabilă lovitură de măciucă noduroasă.
Pentru că mi-am permis să insult țăranul, catalogându-l drept puturos. …Fără să-mi treacă prin cap un dram de istorie și să mă gândesc la simplul fapt că, de o sută de ani încoace, țărănimea a fost tocată mărunt, dezbinată și dezlipită forțat de placenta pământului mamă, înghesuită în derizoriu până când i s-a modificat codul genetic.

Brava, madam, ce simplu e să decretezi că țăranul român e putoare…Cum râd eu, cu gura lată, peste tot în Jurnal, de sentențioșii suficienți… Păi cum poate vedea un om suficiența altora, altfel decât știindu-se bine pe sine și …recunoscând-o !?

***
Când vizualizez la liliecii lui Sorescu, îmi văd palmele de copil, adunate căuș, pline de pământ negru, afânat, cu miros amar și umed.
E pâmântul în care îmi sunt îngropate rădăcinile -de care este foarte convenabil să uite orășanca din mine, biată vacă ce se ține frumos de coada turmei, ca oaie cu acte în regulă de găină care este…

Sunt așa de supărată pe mine, încât îmi dedic Pușca. Partea de mijloc a părții de jos.

Dragi prieteni, nu citiți, rogu-vă, acest articol, am redus nicotina și ieși dracul din mine, ăla care răspunde la provocări.
Îl las să se zbenguie un pic, dar numai aici, în incinta acestei turbinci.
Voi acoperiți-vă ochii, că mami boscorodește un lățel.

***
Lache, Lache,

Deci mă rup de lume, ca să citesc și eu, cu căciula scoasă regulamentar a respect, un cioran, un papini, un sartre, și tu îmi trimiți mail ca să mă sudui? Ai? …Că te-am cenzurat în jurnal și că ți-am “mâncat” comentariul? Urât!
Dacă s-a întâmplat așa, nu trebuie să răscolesc prea mult memoria, am șters unul singur, un biet agramat postase ai dato cu feminitatea și ești varză că zici că porți pantaloni.
Dacă la ăsta te refereai, da, l-am ras, mi-era jenă de cei care scriu în jurnal, că le rușinam anii de școală.

Uite, am făcut articol, ca să poți răspunde, că te doare, bag seamă…

Sau mai bine ne întâlnim, ce zici? Te las să deschizi primul gura, dar ai grijă cum lovești, să nu mă mai scol, că dacă mă ridic, te spulber, știu karate, kung fu, origami și alte cuvinte orientale!

…Nu vrei, știam eu. Tot aici ți-e mai bine, în culise.
Când scrii, ia la tine și bilele, nu le zic pe nume, ouă, că la numărătoarea năstasiană dau zero și pierd timpul.
…Mai bine împrumută un creier care a absolvit gimnaziul.

P.S.-ul tău mi-a captat atenția aia, periculoasă:

Ești o tâmpită disperată (…)

Hmm… Cred că ai dreptate, cam așa sunt…
(@cel mic: vezi ce înseamnă să o faci pe mami “creatură”? Dai apă la moară zevzecilor, data viitoare să îmi zici “creație”, ca să intru în categoria râu, rățușcă, rămurică).

(…) că dacă întru în blog și mă dau americanu mori pe loc.

Bă-dă-te-dracu’-nu-ți fie-de-deochi, ești precoc! …Ai reținut că e american. E bine, că nu e.
OK. Deghizează-te, dar schimbă IP-ul ăla de Roman, și încearcă să scrii corect, că americanu e la bază scriitor, și, mai știi, dacă uiți să desparți cuvântul, până să te trag eu de urechi, scoate el bisturiul, că la etaj e medic.
…Nu-ți mai spun și ce e la mansardă, că până să clipești, ți-a luat celula și a pus-o sub microscop.

P.S.
Te-aștept în subsolul blogului. Vino fără teamă, ți-am stins lumina.

***…***

Când întâlnesc o persoană autosuficientă îmi ajustez instant zgarda la gât – o strâng sau o las mai liberă, în funcție de cel din fața mea, care poate fi doar un om neinformat sau… un prost cu fumuri.

Sunt extrem de selectivă, în ultimii ani, cu cei care îmi traversează existența, iar replicile pe care le dau inepților balansează între tăcere sugestivă și ac virulent de satiră, în funcție de cât poate duce preopinentul.
***
Ne știm din copilărie, suntem rude prin alianță, râdem mult când ne întâlnim, căci ne întâlnim rar.
Într-o zi, vizitându-l (îi iau la rand, când vin în Tg-Jiu, pe cei dragi), în toiul unei discuții aiurea, îmi spune: La diabet nu ai voie să pui gura pe sare.
Îmi trece prin cap că o fi făcut o confuzie din repezeală, și spun, ghiduș: Corect, numai că ai greșit ingredientul, nu de sare e vorba, ci de zahăr.
Moment în care el mă privește sever și punctează ironic: Nona… e vorba de sare, ascultă-mă pe mine…

Încremenesc.

Într-o fracțiune de secundă, șocată de atitudine, mă traversează sute de gânduri; îmi revăd adolescența, consumată de lecturi interminabile în timp ce alții iubeau, se plimbau, se distrau; îmi trece prin cap, razant, diagnosticul mamei (unul dintre ele), diabet, și, iarăși, lecturi interminabile despre tot ceea ce înseamnă pancreas, insulină, tratament, regim alimentar…
Total neregulamentar, am și un puseu intestin de orgoliu: cum așteaptă și cer, de când mă știu, ei, oamenii, răspunsuri sau confirmări de la mine – persoana de față nefăcând excepție, și cum, acum, dintr-o dată, primesc una peste bot și nu știu ce reacție să am la sarcasmul ăsta imbecil…

Când cineva îți spune ascultă-mă pe mine, anulează din start dialogul.
Afirmațiile sale au, în acel moment, valoare de adevăr absolut, căci el știe, iar tu, nu.

Logic, trebuia să am reacția firească, omul e familie, deci urma un Bă, te-ai tâmpit?, însă și aici sunt legată de mâini, în acea cameră, cu noi, se află fiica sa, adolescentă.
Nu poți ataca părintele în fața copilului – care se uită la acesta ca la un soare.

Însă, trist, iată paradoxul: suficiența unui părinte sferto-doct se transmite, prin mimetism, progeniturii. Principiul de viață nu știu nimic și de aia adevărul meu este absolut – devine periculos pentru burețelul de creier al copilului.
De prietenul inept nu-mi pasă, însă copilul nu are voie să rămână la stadiul de nu știu nimic și îmi ajunge atâta.
Dacă, într-un context oarecare, va scoate pe gură o frază imbecilă aspirată de la modelul din casă, riscă fracturarea, căci oamenii sunt răi și amendează tot.

Așa că.
Zâmbesc frumos și forțez o emulație: Apasă butonul computadorului, ai internet, nu mă contrazic cu tine, să vedem care e adevărul, mai ales că glicemia ta  a ieșit, la analize, îngrijorător de mare, te avertizez de câțiva ani, un om informat este un om puternic, nu?…

Am captat-o pe aia mică.
El, însă, respinge violent sugestia mea, aruncându-mi un știu eu mai bine.

Suntem, în acea cameră, trei oameni. Unul singur e părinte. …Eu.

…Simt nod în gât dar țin în frâu dischinezia mea amară, care ar dori să aibă o conversatie tête a tête cu diabetul lui sărat, căci eu dau lupte pe alte coordonate.

Tac mâlc.
…Mă limitez la a-mi face datoria de om. A doua zi, când am întâlnit-o pe copilă, am privit-o în ochi și i-am spus: Mami, la diabet e interzis zahărul, nu sarea. Uneori adulții sunt în confuzie, voi, cei mici, trebuie să vă informați, nu luați tot ceea ce auziți în jur drept adevăr absolut.

Pe tip l-am evitat o perioadă, căci singurul salut care mi-ar fi ieșit pe gură ar fi fost caragialesca replică – din care prea mulți oameni știu doar începutul, nu și ceea ce urmează după punctele de suspensie: “AMICE…”

Am găsit la tata o cărticică, are cam 150 de pagini, Chiromanție.

Boon… Să ne așternem la citit, căci despre cititul în palmă cunosc doar datele generale, eu sunt axată pe cititul în pupilă. 😉
Am terminat-o în două ore, informație condensată, mna…

În palmă, promite autorul, printre linii, munți, puncte, ixuri și steluțe, poți vedea orice.

Se explică pe îndelete, cu lux de amănunte, tot ceea ce bănuiai plus ceea ce pare neverosimil, poți vedea viața, dacă e lungă, bolile, pe căprării, destinul în iubire, slăbiciunile, ambiția, supărările, așezate pe câmpii sau cocoțate în munții palmei… Liniile au puncte, găuri, văi, dealuri, iar fiecare dintre ele înseamnă ceva.

WOW!  Mâna, de la forma ei și-a unghiilor, până la tot ceea ce o străbate, reprezintă o hartă a universului uman. Iar fiecare hartă este, evident, unică, precum posesorul palmei.

Curiozitatea mea flămândă nu ținea numai de aspirarea unor informații noi, ea m-a înțepenit timp de două ore, pe scaun, dintr-un motiv absolut pragmatic: de-abia așteptam să-mi fiu propriul cobai.

Mi-a amorțit gâtul, nu-mi mai simțeam picioarele, citeam cu nesaț, să înțeleg, să învăț, n-am lăsat cartea din mână până când nu am terminat de parcurs ultima pagină…
…Moment în care am revenit brutal cu picioarele pe pământ…
Am pierdut, dragii mei, două ore, citind o cărticică despre chiromanție care s-a dovedit a fi, am aflat abia la final, doar o addenda la o altă cărticică. …Numai dacă aș fi citit-o și pe aceea aș fi putut  vedea măcar un singur desen reprezentând palma, cu linii, puncte, steluțe, munți și găuri – încercuite și numerotate…

Am asimilat, timp de două ore, informații despre striații și dungi pe care nu am cum să le reperez.
Așa că mă uit în palmă, ca idioata, și interpretez cele două linii lungi care se pupă, astfel: Mă iubește!

Acum sunt botuț (actually… fierb de nervi), drept urmare, posed privirea aia…

…Nu pot să nu punctez sarcastic, la final de citire, că autorul acestui dicționar care mi-a mâncat timpul degeaba a omis un lucru elementar, și anume interpretarea poziției mâna strânsă pumn, cu degetul mijlociu ridicat.

Îl las pe nenea autorul, așa cum m-a fiert și el pe mine, să afle singur semnificația.
…Spre deosebire de el, însă, eu îi prezint și imaginea,  i-l arăt chiar acum.

Deseară merg în clubul Caractere.

Am adunat gașca, știm locația, avem ora.

Toți suntem la fel, a tunat și ne-a adunat: purtăm vipera pe limbă și ochii larg deschiși, cam beliți, aș spune.

În club vin fetele și băiețeii, deci există și materialul de disecție.

Însă.
Mi se suflă în cască următoarele: auzi, fată, timpurile s-au schimbat, să nu bagi privirea șaișpe, că te caftesc ăștia…

Detalii, mâine, în jurnal, că aici nu mă caftește nimeni…
…Dar pînă atunci, împreunez mâinile și murmur fierbinte, cu privirea în tavan, ce scrie-n titlu. 😉

Atenţie, bărbat, ochii aici!
Mă refer doar la acela care, atunci când trece pe lângă o femeie atrăgătoare, simte nevoia imperioasă de a o sfredeli cu celebra privire de vulpe, tradusă aşa: Îţi dai seama ce ţi-aş face dacă am fi singuri…

Protejează-te, căci…
…Obligi femeia să te scaneze involuntar şi să îţi răspundă cu celebra privire hai sictir, care se traduce aşa: Da, ştiu ce mi-ai face, ai tremura de emoţii ca un elev de clasa întâi şi în graba de a-ţi da jos textila te vei împiedica, plonjând ca un netot la picioarele mele.
După care eu aş constata decesul -înainte de vreme- al soldatului necunoscut, răpus mişeleşte de propria baionetă.

Iată alternativa, care te va feri de eşecul precoc:
Fixezi adânc, cu privirea de vulpe, oglinda, ridici mâna dreaptă (sau, după caz… stânga) şi spui tare, un hotărât: I do!

***
Bărbaţilor care nu fac parte din categoria de mai sus le doresc un sincer: Ochii pe noi! …cu priviri admirative şi respectuoase, care ne umplu ziua de lumină caldă.

Categoria Latrinel. Genul ăla de femeie cu creier vidat, ochi nuli, intonație de electromotor când i se rupe curelușa, caracter invidios acoperit de aparente gânduri pozitive.
O scorpie invidioasă mascată de o imagine de femeie bună ca pâinea caldă, ce aruncă în aer vocabule banale care, crede ea, ar trebui să impresioneze ascultătorii. În capul cel golaș, orice emanație imbecilă are valoare de manuscris de la marea moartă.
Este atât de importantă în proprii ochi, încât nu se poate abține să nu scoată pe gură tot ce i se îmbârligă în cap, cu aer de taină sau alintat, reușind să stârnească priviri ironice, căci oamenii din jur nu sunt cretini.

Personal, i-aș da premiu pentru felul în care și cel mai haios banc este povestit, de latrinel, așa de larg și pe îndelete, încât ai impulsul necontrolat de a arunca priviri furișe în jur şi de a-ţi pregăti batista, oare participi la o misă funebră?

Insistă periculos, de fiecare dată când mă vede, să-mi împărtășească toate inepțiile, printre care eu jonglez cu ține-mă, doamne dar scap uneori, ne-voit, un respectuos îmi mănânci neuronii.

Acum două săptămâni. O întâlnesc. Avea colțurile gurii în jos.
N-apuc să salut, că îmi aruncă otrava:
– Sunt supărată pe o rudă din străinătate, ai dracu de emigranți, au plecat …acolo și se cred cei mai deștepți, au uitat de țara lor…

Eu, martor mi-e dumnezeu, aveam o zi bună…
…Dar, auzind-o, mi-a pocnit inima, instant, iar negurelele au intrat în viteza a cincea, fără manevre pregătitoare.
O prind de umeri ferm, ma aplec și îi șoptessssc la ureche, cu ochii închiși, pentru a nu executa o trepanație cu bisturiul privirii: Te rog eu muuult, nu mai spune, în fața mea, despre cei care pleacă în străinătate ai dracu de emigranți… Ei au plecat acolo, nu ca sinucigași, ci ca ne-mioritici. Vor să își schimbe viața, sau vor să fugă de infecția de aici. Și ei fac parte din speranță, am rude acolo, prieteni dragi, îi simt cum le tremură inima de dor, sunt, uneori, melancolici, alteori, triști căci și străinii sunt răi, și vreau să reții că oamenii ca tine ne-au stricat imaginea dincolo…Ahh… Te rog eu muult, respectă-mi rugămintea, daa?

Mă dau un pas în spate și o fixez cu laserele. Fața i se modificase a ironie cât i-am șoptit în creier, însă contactul vizual o intimidează și îi strâmbă pe gură un zâmbet stânjenit.
Încearcă o alintare, ca să-și demonstreze, fals, că are controlul biiine, măi, off, nu mai zic…

Plec și fac ceea ce fac mereu atunci când nu pot avea dialog, îmi spun, la nesfârșit, monoloage, care cuprind adânci pilde de viață, dar și cuvinte periculoase, morți, răniți, vacă, mă rog, plus tot ceea ce ar cam speria puritanii…

***

Săptămâna trecută am avut un mic accident.
Năucă și încă îndrăgostită, m-am împiedicat absolut aiurea de o întrebare obsesivă, m-am dezechilibrat, am căzut pe gânduri și mi-am fracturat simțirea.
Drept urmare, aveam o alură de zombi; pășeam precaută -să nu mă dărâm pe dinăuntru- cu ochi de eminescu și zâmbet de caragiale, evitând, pe cât posibil, să intru în contact cu oamenii care mă agită.

…Și-mi iese latrinel în cale. Avea colțurile gurii în jos.
Vede că nu am intenția de a mă opri, dar impulsul de a-și vărsa inepțiile este mai puternic decât teama de cuțitul meu ironic.
Știi că ne vor tăia ăștia salariul, de luna viitoare, și o să trebuiască să încep să gătesc… Mie-mi place să mănânc la restaurant, AM PRETENŢII de la mizeria asta de viață…

M-a prins. Fac stop. Mă întorc. Rana cu emigranții e proaspătă. O analizez vizual, din vârful degetului care i se ițește prin sanda, până în creștetul capului cu păr de veci slinos.
Am față optimistă, și ochi încurajatori:
– Iar nu te-ai spălat pe cap. Ar trebui să fii fericită.  “Mizeria” asta de viaţă NU ARE NICIO PRETENȚIE DE LA TINE.

…Mă îndepărtez și aud tăcerea care îi cade, ca o țiglă, drept în creştet.

Stau zâmbitoare pe scaunul incomod și urmăresc scenele de improvizație cu clovnerii  (examen al anului II, master actorie).
Lângă mine e o masă, iar pe ea, cocoțată fetița care filmează.
Pe colțul mesei, în ochii mei, un pachet mediu, marcă proprie Carrefour, pe care scrie: Șervețele umede pentru Incontinență.

Pierd, căzută în gânduri, dansul copiilor, de final, pentru că nu-mi iau ochii de la pachet și dincolo de ferească-ne dumnezeu, mă frământă misterioasa întrebare: dacă ai incontinență, pentru ce îți trebuie șervețele umede?

**
Văd firma de la distanță, are desen și scrie cu verde: GreenFoot.  Vreun salon de spa, zic, vreo sală de gimnastică.
Când mă apropii, rămân mască. Pe ușă scrie: Magazin cu produse alimentare organice.

Arunc leapșa în eter, patronului: Prietene, când îți spui în gând picior…verde, tu chiar salivezi?

Furtunica de aseară, chemată de disperările noastre, a stârnit în fața blocului o bucureală aniversară încropită la moment. Un grup de cinci tineri, două fete și trei băieți, s-au zbenguit în ploaie cu râsete, strigături și bălăceală, preț de… cât a ținut intemperia.
Uzi fleașcă, vioi și gălăgioși ca un cârd de gâște, tinerii se adunau pe o linie și porneau asaltul prin bălțile mărișoare, luându-le direct în plex, aș spune, dar exagerez. Apa era doar până la genunchi.

Când au obosit, s-au adunat ghem, au cântat La mulți ani și au fugit, zgribuliți, să facă nani.
Frumos.

…Doi dintre ei, însă, care probabil că băuseră peste programul de lucru al ficatului, au rămas, pentru tot restul amărătei ăleia de nopți, în stradă.
Infernal.

Am încercat să adorm, pe la ora patru dimineața, ei, aș… Urlau, țipau, loveau cu obiecte în tot ce putea să aibă rezonanță maximă…Partea cea mai tristă a început în momentul în care și-au adus aminte ce organ posedă în chiloțeii murați, și au început să-l caute, strigându-l pe nume, cu disperare, furioși…A durat și căutarea asta ceva timp, dar l-au găsit, într-un final. Și-au revenit brusc, vioi și fericiți. Nu puteau ține numai pentru ei descoperirea, așa că a urmat partea a doua, trebuia musai ca vecinii să fie anunțati, așa că s-a făcut anunțul, taare, pentru fiecare fereastră în parte: Eeeeteee puuuulaaa!

Am adormit cu spaimă, visând că voiam la maxim să omor un șarpe dar nu reușeam, pentru că aveam mâinile în ghips care mă încurcau și la fugă. Freak.

La opt am fost în picioare, coșmarurile mă obosesc mai tare decât nesomnul.
Aveam stările alea de neliniște în corp, pe care nu le combate nici sfânta cafea.

Așa că.

Am luat ciocanul și mi-am spart sufletul ca pe o nucă. Am pus coaja deoparte, ca s-o lipesc mai târziu, și am cules trei bucățele de angoase care mă priveau cu ochi niznai-speriați.

Băăă!!  Am speriat o lume întreagă, ba mi-e bine, ba mă apucă amocul, voi nu știți să stați, dracu, deoparte, când sunt nedormită? Dați buzna peste om ca să-l scormoniți la suflet și sa-și aducă aminte de toate înjurăturile sofisticate, adresate nu spun cui?
Iaaa… Le-am luat de guler și le-am aruncat în WC. N-am tras apa, că mă cunosc ce-mi poate pielea, deseară le scot, le spăl și le pun pe raft, până când mi-o da aiuritu’ ăla un semn de viață…

Acum sunt bine. Mă mișc încet, ca sub lumină de stroboscop, dar am curaj să merg direct la coafor.
Simt, ce-i drept, vreo două palpitații care țin de faptul că nu știu ce o să-mi facă tanti aia în cap (Rugăciune: Înger, îngerașul meu….)

Dacă mâine nu mai scriu pe aici, e clar, moțul mi-a fost tuns, iar, în conformitate cu o altă personalitate masculină celebră.

De-abia atunci o să strig, pitită în bucătărie, ce vedeți în titlu. 😉