Jurnalul lui Manon.

Deci vă arde de zbenguială? Boon…

Vă mulțumesc pentru ieri, pentru că sunteți atât de minunați, pentru că vă păstrați copilăria, pentru că sunteți.
112 vizitatori, peste 1000 de afișări. Nu au avut curaj, mulți, să scrie. Înțeleg, epigramă, versuri, frica de penibil… Mizam, de asemeni, pe câțiva prieteni, care au condei sclipitor… Și ei s-au ținut deoparte… Păcat.

Azi vă fac o ofertă pe care n-o puteți refuza nici voi, cei care citiți dar nu aveți curaj să scrieți. 😉

Azi vom face o poveste, împreună. …Ca să ne râdem și noi...

Ne-am adunat de atâtea ori aici, ca un singur suflet… de ce nu ne-ar ieși și asta?

Regulile sunt simple, însă avem nevoie de două lucruri: generozitate și rigoare.

1. Povestea va fi scrisă la persoana I.
2. Fiecare dintre voi va scrie câte o singură propoziție (sau o singură frază).
3. Cel care scrie va ține cont de ceea ce au scris ceilalți de dinaintea lui, pentru ca povestea să fie coerentă.
4. Urmăriți firul poveștii aici, nu la comentarii.

O să vedeți, veți avea în cap propria poveste, însă aici intervine generozitatea. O luăm pas cu pas, s-ar putea să apară și dialogul, la un moment dat, vedem unde ne duce valul.

O să fac eu începutul (mai mult decât o frază), ca să inițiez atmosfera. Pe măsură ce scrieți, așez frazele, de la comentarii, aici, în pagină.
Când simțim că se înfundă, punem stop și îi dăm titlu.
(v-am spus, azi, că vă iubesc? 🙂 )

…SI UITE CE POVESTE A IEȘIT:

(vă mulțumesc, sunteți minunați: InGri, Onitza, LoreDada, desteapta, bonavox, artcreative, Nic, darynka, Miscellaneous, fiorelinna, Geo, Mamarutza, Bianca)

***
*****
**********

NOAPTEA ICOANEI

Era un miros în aer, de tei, atât de puternic, încât mi se pusese de-a curmezișul în beregată.
Și luna asta plină, acoperea, cu lumina ei, țârâitul de greieri.
Gardul era înalt, cu uluci de lemn pline de țepușe, chitra dracului, nu putea măcar să îi dea o bidinea?
L-am încălecat voinicește, am auzit pârâiala pantalonilor, care m-a secat la suflet, și am sărit dincolo, scrâșnind înjurătura între măsele.
În fața mea, drumul, neted ca-n palmă.
E ora 1 noaptea și inima îmi sparge pieptul.

Am timp berechet. Dar încotro s-o apuc?

Am rasuflat cu naduf si, ridicand din iarba geanta aruncata peste gard mai devreme, mi-am aruncat-o in spate.
Dupa mine, se intinde lenesa si apoi se prelinge pe asfalt, umbra mea.“Zat!” (la adresa umbrei) …Cand in fata mea, ce sa vezi… o omida mititica, verde-fluorescent, cu ochi cercetatori si cu perisorii orientati spre mine, semn de mare interes, ma scaneaza dispretuitor…
“A dracu’ scârboșenie…seamănă cu baba…”
Mi-am scuturat umerii a scarba si, intinzand piciorul la maxim peste ea, am trecut mai departe, scuipandu-mi in san de trei ori.

Incepe sa-mi miroase a complot…Mă trec fiori pe șiră… O fi dat ortu’ popii?

Mai fac doi pasi, privind cu spaima peste umar la omiduta care incepu sa tricoteze tacticos petrecandu-mă cu privirea, si din stanga, tzusti, un raton creţ, cu cizme rosii, care imi face cu ochiul si susura seducator: incotro, papuşa?
…E clar, încep să am vedenii…

Fugi umbra si se-ascunse dupa uluca, iar io inmarmurii. …După care mă pufni rasul, umbra fuge de mine, eu fug de ăia… A dracu’ babă… Sper că o legai bine, nu scapă până dimineață, să dea alarma…
Dintr-un tei ma privea foarte mustrator o parere de rau aparuta asa,de nicaieri…(Se impune, totusi, ceva viteza in sosoni…) Ia sa imi caut in geanta lanterna, sa vedem daca va mai aratati si in lumina…

Geanta mă taie la umăr, să vezi distracție dacă icoana e falsă…că dacă scap de ăștia, or să mă belească ăilalți…
Sa procedam deci ca americanu: planu A si planu B; hai si C ca am si io un suflet care ma asteapta acasa.
Planul A: merg pitit, cu ia-mă, nene, ascund icoana până se liniștesc lucrurile și nu mă întâlnesc cu ăia…
…Daca pana dimineata nu trece nici o masina, mai bine as ramane undeva, ascuns, macar pana spre seara?

– Buna seara!
Cred că felul în care am tresărit l-a speriat și pe bietul om, care a apărut de nicăieri…
L-am scrutat cu privirea din cap pana in picioare. Am lasat aerul din piept…sa iasa fortat incet…Nu era politist si asta ma facu sa imi dezvelesc dintii intr-un zambet larg…Si-am balguit ceva, da neinteligibil si omul m-a crezut lovit de dambla, asa ca a inceput sa imi vorbeasca precum copiilor tampiti.
Si-a dat caciula pe-o parte si scarpinandu-se dupa ureche, mi-a spus nedumerit:
– N-am vrut sa va sperii, domnule!

Parca stia ce tin ascuns in geantă.Felul in care isi dadu caciula intr-o parte ma facu sa inteleg ca ma urmareste de ceva timp. Genunchiul drept nu isi mai gasi linistea si incepu sa imi dezlipeasca calcaiul de pe pamant cu miscari repezi,enervant de repezi.

Tampitul dracului ! m-am ocarit in gand si am tacut.Speram sa continue,sa mai spuna ceva,sa pot fi sigur ce dorea, ce cauta langa mine.
Ma intreaba pe un ton suspect daca stiu vreo biserica deschisa prin zona unde ar putea sa se roage.
Al dracu’ broscan, m-a bunghit, imi spun in sine, ca de cind am pornit la drum,tot cu pretioasa-mi persoana conversez; si de-atit scuipat in sin,mi s-a udat camiesa
Deodata gura omului din fata mea se deschise intr-un rictus ciudat, si ochii i se marira. Arata ca o broasca pe cale sa inghita un soarece.

Chiar si fara caldura din spate, am stiut ca venea sotia mea, fiindca asta era efectul pe care-l avea de obicei asupra barbatilor. M-am intors si si i-am vazut buclele lungi fine rosu-deschis-aprins – si culoarea si ondularea erau de la natura – venind pe carare. Spun buclele fiindca parul sotiei mele, mai mult decat orice alta parte a corpului, parea sa aiba o personalitate aparte. Fara a se sinchisi catusi de putin de statuia cenusie care-i statea dinainte, ma intreba cu glas tare: Ai luat-o?
– Uite,domnul nu e de prin partea locului... Raspunsei io repede,sa o fac sa taca…
In sinea mea: Femeia asta imi mananca zilele, ce să-i spun acum ?

O prind violent de braț, o trag într-o parte și îi susur veninos: Tampito, cred că am omorât-o pe babă, i-am pus baticul pe gură și i-am astupat și nasul, o să dea cineva alarma, și tu mă întrebi de față cu ăsta dacă am luat-o? Am luat-o, că tu mă bagi numai în belele, fiți-ar cămătarii ai dracului, taci mâlc și adu mașina, că ești cu mașina, nu?
Mă priveste cu ochii buclucati de ziceai ca sunt fantoma de la Opera aparuta mai devreme, in varf de an…iar eu incep sa imi pierd rabdarea si ii spun din nou: MASINA! Esti cu masina?
Ea baiguie ca-n transă: Omul…Omul ala…cu care erai…parcă s-a topit… Si nu, nu sunt cu masina, am avut pana, am venit cu caruta cu un cetatean ce m-a speriat de moarte, semana cu ala de mai devreme…

Mă intorc…Intr-adevar, disparuse fara să-mi dau seama.
-Atunci, la ce-ai mai venit, fără mașină? Unde dracu-i căruțasu, Doamne, iartă-mă?

…Si-n ceata ce incepea incet-incet sa se insinueze in gura si urechi , intocmai ca un fum inodor, apuc sa disting silueta broscanului evaporandu-se-n noapte pe dupa ulucile primelor case…

GEANTA! Spunem, într-un glas, și eu, și nevastă-mea.
– Și nici n-am apucat s-o văd!
– Lasă regretele și ia-o la fugă după hoț prin stânga, eu, o iau inainte, ne întâlnim la biserică!
Ea rămâne stană de piatră: Care biserică, ăștia au aici vreo trei?

Al dracu de atentie! Cum am putut sa o pierd din priviri,am avut eu mereu dreptate, piaza rea sotia asta…Lasa ca i-o spun eu cand ajung la biserica.
Fugi, mă îmbărbătez eu, lasă amănuntele,că dacă mai zabovești, nu ne mai întâlnim decât pe lumea cealaltă, impreună cu baba. Ne taie prietenii tăi, cămătarii sau facem pușcărie toată viața, alege!
Nevasta se uită, și ea, la mine, în felul acela, așa că îi fac semn, scurt, să rămână pe loc și dau să fug, dar mă împiedic de ceva și cad lat în praful drumului…
Ea, mai sprintena la trup, a luat startul și p-aici ți-e drumul.

Dau să mă ridic și să vezi minune dumnezeiască….
Geantaaa?? Poftim? Pai? Cuuuum? Pai atunci de ce-a fugit broscanu’?

Scot telefonul și-mi sun consoarta, raspunde, intr-un final…Ce-i caraitul asta??? Nevasta, raspunde-mi! Flori, ce naiba faci? Floriiii??? La loc comanda, lasă maratonul și vino inapoi. Nuuu, ai luat corect startul, dar am gasit geanta, vino s-o vezi cât o mai am in mână. Lasa-l p-ăla sa fugă, ce treaba avem cu el?
Închid, ușurat. Dau sa verfic geanta, da de unde, era goala…
…Și în șanț, alta, identică. Cu icoana în ea.

Mă, eu m-am scrântit de tot, îmi zâmbesc omizile, văd ratoni cu cizme roșii, umbra fuge de mine și am două genți la fel?

M-așez, tâmp, pe marginea șanțului, cu capul in maini, când văd în ceață că apare, tarsiindu-si picioarele … baba. Care îmi spune: Nevasta-ta e acasa la mine, bea ceai cu nepotu-meu, el v-a luat icoana din geanta cealaltă. Vii si matale?

În spatele ei, o haită de lupi, cu ochii roșii.
Mă ridic încet, ocolesc gențile, din care mă privesc, prin fermoarele deschise, lucrurile identice, dau să răspund, dar gura e mută, și o iau la fugă, cu picioare de plumb și genunchii moi…
Lupii, după mine… Știu că nu pot scăpa, aș lua o piatră de pe drum, dar nu mai e drum, ci o baltă, doamne, cred că m-am smintit, alerg prin apa verzuie până când văd o casă cu pridvor. Ajung la ușă, vreau să bat cu pumnii… și mă trezesc, buimac.

Incă ai febră, dragule, stai în pat, îmi spune soția. Toată noaptea te-ai rugat la o icoană… Aiurai.

Ma ridic in capul oaselor,dau sa o cuprind de mijloc pe minunata mea sotie insa o voce aspra aproape imi sparge timpanele : Sa ii mai dati astuia un calmant,e a doua oara cand ma pupa pe burta!

Priveam zambind catre sotia mea ce se indeparta…De ce se rastise la mine,de ce strigase sa mi se mai dea un calmant ?
…Dar mai ales de ce avea barba, ochelari de vedere si de ce purta halat alb ?

THE END

***

Trenul se prelinge prin fața peronului, pufăie și încremenește.
Urc.

Aș vrea ca acest tren să meargă cu 10 km pe oră.
Aș vrea ca aerul condiționat să îmi înghețe amintirile din aceste zile, pentru a le putea savura la infinit.
Aș vrea ca drumul acesta să nu-mi omoare fluturii cei mulți din plexul solar.
Aș vrea să nu mai merg în garsoniera mea, locul în care gândurile mi se vor zbate, iar, de pereții prea singuri.
Aș vrea să nu îmi mai fie dor niciodată.
Aș vrea să nu ajung în Bucureștiul care mă va scotoci la suflet ca hoții, la buzunare.

Însă…
…Trenul pornește în viteză, grăbindu-mă spre întâlnirea cu eu-l de care am fugit.

Mi-e groază să renunț la povestea acestor 5 zile perfecte.
…Aș vrea să le fi visat, pentru a putea dormi liniștită.

Sunt absolut îndrăgostită.

Aștept să ajung la București să văd dacă voi simți la fel de intens.
Festina lente, nonutz!

…îți transmit că te iubesc, ochi cititor! Ia un pui de soare, să te lumineze în nopțile triste.

Gânduri insolate

1. Când aveți inima plină de iubire – care e atât de multă încât trebuie să faceți țarc, să nu dea pe dinafară și să copleșească străinii, căutați o persoană dragă și îmbrățișați-o puternic, până când simțiți că inimile voastre se lipesc.
Vă garantez, face mai mult decât…nu pot spune ce, că n-am timp, de jenă.

2. Mă durea rău în stanga sus, mai la centru. Și am făcut plajă. Fenomenal, soarele mi-a alinat durerea.
Leacul era simplu, aveam nevoie doar de puțină căldură.

3. Întotdeauna am râs de oamenii care vin la mare și vor să ia pe ei, din prima, toate ultravioletele. Victima de azi mă privește oftând, din oglindă.

Atât pentru azi.

Manon out.

De-abia aștept să îi strâng în brațe pe ai mei, din Constanța… Am nevoie să îi văd. Sângele apă nu se face.
***

Sunt în tren (mă clatin, deci păstoresc frânturi de gânduri).
Da, am net în tren și da, probabil că până la Constanța voi face, nu 4 ore, cum e tipărit pe bilet, ci chiar 6. …Dacă aveam mașină, cheltuiam orele astea având ca destinație Bulgaria.
De ce au trenurile, la noi, întârzieri?
Explicația este simplă: iarna e prea frig, iar vara se târâie agonic pentru că este, logic, prea cald.
România are o climă unică și perversă, care dilată și contractă șinele cum vrea mușchiul ei, forțând populația să ridice, trist, din umeri, și să plătească biletul majorat, ca o confirmare a unicității acestui fenomen natural. Nicăieri, în lumea asta, iernile nu sunt friguroase, verile toride, iar șinele, de fier…
***
M-am trezit azi dimineață cu sufletul amar și cu dorința de a sugruma o anumită persoană. Mi-am dat un șut în fund, că mi se dezactivase optimismul și îi pierdusem și semnalul. Ce să vezi, ca niciodată, a funcționat, dar numai după ce mi-am promis că voi lua o anume decizie.
***
Am o geantă grea,ca un bolovan, deși excursia va fi scurtă. Nu înțeleg cu ce o tot umplu, de fiecare dată când plec undeva… Oare toate femeile cară după ele bagaj inutil, sau e cazul să mă înscriu în Cartea Recordurilor?
***
Trenul pleacă la ora 14:00, deci, conform tradiției moștenite din partea tatălui, trebuie să fiu în gară cu o oră înainte, deși aveam biletul cumpărat de ieri. O genă din mine, probabil, își amintește de timpurile în care s-a manufacturizat proverbul cine se scoală de dimineață, departe ajunge. Pe atunci erau căruțe, făceai, din București la Constanța, câteva zile, plus că spaima că vei întârzia sau că nu vei ajunge la timp rămâne amprentată timp de șase generații (o inventai io, acum).
***
În gară, evident, puzderie de geamantane, pe cap de muritor de cald. Menționez că afară sunt 60 de grade…
***
N-am înțeles niciodată de ce trebuie să plătești în gară, pentru o apă minerală, triplu…
… Condiția de călător cu trenul te face, automat, excursionist cu bani de cheltuit înainte de a ajunge la destinație?
***
Îmi place gara, e locul în care te întâlnești inopinat cu oameni cunoscuți, ai șanse mai mari să îți vezi vecinii de palier, aici, decât pe holul blocului. Ocazie cu care te liniștești, oamenii ăia trăiesc, nu au fost asasinați și îngropați în grădină.
***
Conform normelor europene, trebuie să începem să ne triem gunoaiele. …Mă refer, azi și acum, la cele care se pun în tomberoane…
Iată de exemplu, coșurile din gară. Sunt împărțite în trei compartimente, iar fiecare dintre acestea este tapetat cu sac negru. Unul e pentru colectarea hârtiei, al doilea pentru sticlele de plastic și al treilea nu mai știu pentru ce, că scrisul nu se vede, s-au stins, peste el, mucurile de țigară.
Am o mică nelămurile, nu știu unde să arunc celofanul de la pachetul de țigări, la compartimentul hârtie, sau la plastic? Mi-e rușine să întreb în jur, dacă aș juca acum într-un film de comedie, l-aș băga în gură și l-aș mesteca. …Deci îl bag în buzunar.
Zece minute mai târziu, își fac apariția doi bronzați care cară după ei un tomberonoi maaare. …În care golesc, la comun, conținutul celor trei saci… Așa se triază toate gunoaiele României: prin amestecare.
***
Este ora 14:00 fix, așa că îmi fac cruce și mă rog la dumnezeu ca trenul să ajungă mai repede pe peron, ca să pot urca. …Ora 14:00 ar fi trebuit să fie ora de plecare…
Părăsim gara cu un sfert de oră întârziere. Nimeni nu comentează. Totul, în România are o logică beton: dacă trenul se formează din gară, e normal să parcurgă, de la depoul din zare, până la peron, o jumătate de oră…
***
Acum stau pe scaun, cu laptopul în poală, e clasa întâi, nu trebuie să am pretenții. Avem și aer condiționat. …Condiționat de un miros pestilent de latrină.

Afară este vară toridă, trenul merge melc cu opriri de mașină la semafor iar eu respir ușor.
Sub toată acreala asta a mea, reală, dealtfel, se ascunde o bucurie enormă la gândul că peste câteva ore o să fiu cu familia…

E bine.
Ținem legătura.

Manon Out (evident).

Șocul de ieri dimineață, despre care nu pot să scriu, cafelele, trei, maaari și cele două pachete de țigări împinse cu forța în sistem m-au făcut, logic, insomniacă.

Pot spune, deci, așa: la ora patru dimineața, în București, zona Piața Alba Iulia, nu Muncii, sunt trei feluri de păsărele care se întâlnesc conspirativ pentru a tăinui. (Nu, ele nu sunt în capul meu, acolo își fac veacul nimfe care nu ciripesc, ci dansează în jurul muzului*, pe lângă lac.)

La ora cinci, trec în zbor, spre locul de muncă, pescărușii, care împing în case, prin ferestrele deschise, zvon de mare.

La ora cinci și zece, se golesc tomberoanele de gunoi. Dacă e să mă iau după zgomot, cred că acestea sunt aruncate de la etajul zece și aterizează pe capotele mașinilor.

La ora cinci și douăzeci, păsărelele au reușit să își trezească rudele, așa că aerul se umple de voioșie, ca să nu zic larmă.

La ora șase, soarele dogorește direct în ochii mei.

La ora șapte adorm. Și mă trezesc, la ora șapte și jumătate, fix, cu inima bătându-mi a panică, din cauză că ieri era să mor.

La ora zece primesc telefon.

– Ce faci?
– Doaamne, dragule, credeam că ai murit, scumpul meu, ce faci tu, te puup, nu mai știu de tine nimic, de atâția ani… (Plus alte efuziuni nonice)
– Vrei să te scot la un suc, mai încolo, pe la unu?
– Sunt lefteră, dacă îl dai tu, vin.
– Deci, șoricel, să ne înțelegem, îl dau eu. În amintirea nopților albe, pline de filosofie, în care mă îndopai cu tot ce aveai în frigider.

La ora douăsprezece cincizecișicinci eram în fața terasei. Mă aștepta la masă. Îl strâng în brațe, cu dor și drag, și mor de emoții. Arată absolut bestial.

– Ai lumină. Încă o ai.
– …Am emoții. Arăți splendid. …Cheliuță!!! Unde e pleata?
– M-a părăsit. Manonel, ești mișto.

Mă aplec peste masă, pup cheliuța parfumată și șoptesc, urechii: Tot Fahrenheit... Ssst. Sunt îndrăgostibilă.
Mă așez. Zâmbesc.
Se ridică. Ocolește masa, îmi vine lângă ureche: CH-212…Ai rămas o clasică. Sst…Și eu.

-Zic să ne repliem, maestre. Să povestim anii lipsă.

Maldărul de amintiri comune, condimentate picant cu de ce dracu nu am fost noi împreună? ne face să zâmbim, așa, ca idioții… Îmi opresc limba de trei ori, i-aș spune despre jurnal, însă nu vreau să intre aici, citirea lui îl va face să mă vadă exact așa cum sunt, vulnerabilă, plus că, de nemernică ce sunt, de-abia aștept să vin acasă și să scriu, fără a mă autocenzura în ideea că mă citesc ochii lui inteligenți și sarcastici…

– Zilele viitoare plec la mare, să îmi vizitez niște rude, să bronzez urticaria și să mă bucur.
– Hai.
-Vii și tu? Ne vedem la un suc rece, pe plajă?
– Vin.

La ora cincisprezece ne luăm rămas bun printr-o îmbrățișare rău prevestitoare, îi dau noul meu număr de telefon și fug într-un suflet acasă.

E caniculă. Bârâie stresant, în blocul vecin, un aparat de aer condiționat, defect.

La ora șaisprezece și zece deschid o nouă pagină în jurnal.

Notes to myself: A se respecta programul de plajă. A se evita carbonizarea. A nu se intra în apă.
…A nu ruga pe nimeni lasă-mă să mă încolăcesc în jurul tău și plimbă-mă prin valuri.

Pentru că, deși mă simt îndrăgostibilă… sunt, deja, îndrăgostită.

(gând parazitar)

(*) muz = muză, la masculin.

Venind cu trenul de la București spre Tg-Jiu, am remarcat ca au dispărut culturile, pe câmp. Vraiște, buruieni, nu tu pășune, nu tu lan de porumb, de grâu… Palidă și dezabuzată, o singură palmă de pământ adăpostea un semi-lan de floarea soarelui.
S-au puturoșit de tot țăranii români, îmi ziceam, tristă, nu se gândește nimeni la ei, dar și ei, s-au lenevit dracu’, de tot…

A trecut mica vacanță și m-am întors în București. M-am deconectat de la toate și am început să citesc, hulpavă.

S-au rătăcit, în maldărul de cărți de pe noptieră, și la liliecii lui Sorescu. Îi citisem doar poeziile celebre, fabulele-parafrază, absolut demențiale și lăbarnicul ăla de roman, Trei dinți din față, că mai bine nu-l menționam.

Nu l-am luat, pe Sorescu, la savurat cu poftă, niciodată. Era un hâtru talentat care scrie poezii haioase cu personaje rurale vivace, material savuros din care candidații la actorie își aleg texte beton.

Pun mâna pe cartea de pe noptieră, o deschid de la jumătate și citesc.
După primele cinci pagini, mă așez mai bine între perne. Simt o senzație pe care n-o pot defini, e o neliniște ce mă roade ca junghiul de foame. Ajung la ultima filă. Senzația aia nedefinită persistă, nu știu unde să o încadrez, de unde să o apuc. Omul ăsta scrie comic, cu minunate accente duioase, dar de unde maldărul de dramă și de vinovăție care-mi zgârie cu unghiile poarta sufletului?

Iau cartea de la capăt. Pagină cu pagină. O citesc până la sfârșit.

Rămân cu ochii în neant și cu lacrima pe geană, Sorescu pe care îl citesc nu e cel pe care îl cunoșteam până acum, generic. Cam la patru, cinci, pagini, apare o poezie altfel, ce scrâșnește...

Tot nu înțeleg ce mă frământă. O iau metodic. Farmecul lui Sorescu răzbate, proaspăt, de la primul rând, boon… Umor, arhaisme, regionalisme, folclor, obiceiuri, personaje colorate, okeeei…
Satul vacanțelor copilăriei mele – Știrbeștiul natal al tatălui meu, se afla la 6 km de Bălceștiul la care face referire frecvent poetul, așa că, din start, eu îl citesc cu alți ochi; dincolo de umor, limbajul personajelor îmi este familiar, personajele- la fel, coreeect…

…Totuși, simt un cod, în scriitura aia care are un mesaj anume pentru mine.

Citesc prefața, postfața, să văd ce zice Sorescu despre poezia lui. Zice ceea ce se vede cu ochiul liber, că a prins satul și obiceiurile țăranului, autentice, acolo, între pagini, să rămână urmașilor.

Și deodată mi se ia ceața… Răsifirate printre celelalte texte, Sorescu așterne, cu condeiul tremurând, poezii pline de amar, care vorbesc aproape în șoaptă despre felul în care tăranul român a fost înjunghiat, deposedat de pământ, sub pretextul colectivizării, umilit și lăsat muritor de foame, înrobit de taxe și de cote, obligat să doneze statului tot avutul, batjocorit, împușcat, înregimentat în noua ordine…

ASTA mi-a sărit mie în ochi, căci prea era pitită…
Protestul și durerea poetului cel comic sunt atât de mari, încât transpar evident pentru un om ca mine, care nu rămâne la faza de admirat expresiile suculente pe care le cunoaște prea bine; senzația aia nedefinită, asta revela: revolta țăranului din Poet, strânsă-n chingi de vers alb.

Dar un moment, vă rog…
… Nu e vorba numai de ceea ce mocnește sub vorba domoală.
Sorescu îmi aplică în țeastă, metodic, la interval de patru pagini, câte o veritabilă lovitură de măciucă noduroasă.
Pentru că mi-am permis să insult țăranul, catalogându-l drept puturos. …Fără să-mi treacă prin cap un dram de istorie și să mă gândesc la simplul fapt că, de o sută de ani încoace, țărănimea a fost tocată mărunt, dezbinată și dezlipită forțat de placenta pământului mamă, înghesuită în derizoriu până când i s-a modificat codul genetic.

Brava, madam, ce simplu e să decretezi că țăranul român e putoare…Cum râd eu, cu gura lată, peste tot în Jurnal, de sentențioșii suficienți… Păi cum poate vedea un om suficiența altora, altfel decât știindu-se bine pe sine și …recunoscând-o !?

***
Când vizualizez la liliecii lui Sorescu, îmi văd palmele de copil, adunate căuș, pline de pământ negru, afânat, cu miros amar și umed.
E pâmântul în care îmi sunt îngropate rădăcinile -de care este foarte convenabil să uite orășanca din mine, biată vacă ce se ține frumos de coada turmei, ca oaie cu acte în regulă de găină care este…

Sunt așa de supărată pe mine, încât îmi dedic Pușca. Partea de mijloc a părții de jos.

Citesc poezii rar căci n-am cui să le dedic.

Am supt, de mică, toate versurile care mi-au trecut pe sub ochi; mâna mea culegea lacomă de pe rafturi volumele de poezie. Curiozitate, cerințe școlare, hormoni, iubirici platonice, filosofie, motivele nu contează.

Nu frunzăream, citeam pagină cu pagină tot volumul. Le recomand tinerilor să facă la fel, universul unui creator este alcătuit din microcosmosuri surprinzătoare, incandescente, din care se ițește, uneori, eu-l tău.

S-au așezat în mine doar câțiva poeți români, ca imagini și senzații, așa cum mirosurile mi s-au așternut în creier pentru a regăsi mai ușor amintirile prăfuite cu zahăr vanilat.

Topârceanu e un greiere sprințar și tonic, în soarele arzător al verii, când, cu paiul în gură, urmăresc, privind prin coroana alunului bătrân, formele norilor de pe cer.

Goga e o carte de istorie peste care s-a abătut grindina, din senin.

Coșbuc are forma spicului de grâu, sunet de alăută în unduirea lanului de porumb prin care treci în fugă și te atinge a salut, cu frunzele ghidușe.

Eminescu este un cristal de dincolo de Terra, care-ți tămăduiește sufletul – căci prea plânge al său – și-ți ostoiește dorul.

Nichita este un unicorn care aleargă pe o plajă cu nisip fin și bate din copită să-ți arate că acolo, în acel punct, poți, cu două degete, ridica valul oceanului pentru a-i descoperi scoicile și peștii.

Barbu este profesorul  sever și fascinant care îți demonstrează că nu știi nimic și te face să te pitești, cu mâinile la spate, în bancă.

Pe Arghezi l-am evitat strategic, nu îmi pot explica, îl citesc răsfirat, nu îi cumpăr opera, mi-e frică de el ca de un drac, nu știu de unde mi s-a născut acest sentiment, că Arghezi, artistul minunat, ascunde un om rău în el…

Bacovia mi se înfățișează ca un bărbat splendid, cu ochi de păcură și manta de piele până în pământ. Mă roagă să mă uit în jos spre baltă, e stuf în jur, eu – într-o barcă de lemn, ceața e condensată și joasă, nu pot să mă uit în baltă, mi-e frică de apă, mi-e frică și de înălțime… Iar el repetă obsesiv, cu ochii ăia complet negri, nu-ți fie frică de abis, abisul e doar în noi. Mulțumesc, nene de plumb, nu te recitesc nici să mă-mpingi din barcă…

Minulescu e cutia muzicală cu balerină și imaginea cu automobilul de epocă plecând, stârnind praful drumului, lăsând în urmă rochița înflorată a femeii cu ochi melancolici de căluț.

Păstrez un cufăr tainic, în podul sufletesc cu amintiri, și merg acolo, din când în când, doar pentru a-l îmbrățișa, căci nu îl deschid prea des, să nu se consume…În acest cufăr prăfuit stau, sclipind a prima mea lectură, pline de parfum, Pastelurile lui Alecsandri.

Și tot acolo, tainic, într-un colț, îl țin pe Nicolae Labiș.
El nu are imagine, ca poet.

Labiș, omul, este sufletul pereche pe care îl caut de-o viață.

Alcoolismul este o boală.
Periodic, alcoolicul care se lasă definitiv de băutură, pune picătura pe limbă și e pierdut. Nu se mai poate opri din băut.
…Chiar dacă au trecut ani buni în care bietul om și-a înfruntat, cu stoicism, demonii. Ficatul îmbolnăvit nu va conteni să ceară tainul de otravă, zilnic, neobosit, într-o memorie a rutinei maladive demnă de o cauză mai bună, mascându-și machiavelic nevoia prin voci șoptite, pofte ce par nevinovate sau săgeți ascunse în drame existențiale, și tot serpentic aruncând nada, ce mare lucru, doar o gură de băutură…ar aduce un dram de alinare sufletului torturat.

E crâncen, e războiul ce trebuie purtat până la ultima suflare, cu lupte pierdute și ridicări sprijinite în jumătăți de speranță. Secunde, minute, ore, zile, nopți, care trebuie să umple agonic restul de viață rămasă.

Alcoolicul, un biet suflet de om chinuit.
O carcasă de navă care trăiește cu senzația că plutește în derivă, din cauza tangajului mental – fiind, în realitate, adânc înfiptă în bancul de nisip al dependenței.

Recăderea în viciu, îmi spunea cineva care se ținuse deoparte de băutură timp de ani buni, se produce când sunt îndeplinite simultan două condiții fatale: omul traversează o perioadă crâncenă de dureri și angoase, și exact în acea perioadă, ca niciodată, nu vede (căci, orbit, nu caută) absolut niciun sprijin în jur.

Băutul, atunci, pare – nu un abandon, ci o evadare / eliberare / fugă de tine. Și bei cu ciudă, cu încrâncenare, cu biciuire.
Te arunci în abis cu speranța că pedepsindu-te, vei fi scăpat de iad.
…Iar cercul vicios pe care l-ai evitat de atâta timp își deschide, protector, brațele, să te primească. …Lângă el, aliniate, îți zâmbesc sarcastic rușinea recidivei, noile întrebări, gânduri parazite, decepții, resemnări, lupte deja pierdute, inutilul…

Sunt dependentă de citit așa cum unii sunt dependenți de băutură, deci e de rău.
Alcoolicul caută în băutură fuga de sine, eu, lecturând obsesiv, mă priponesc în mine.

De prea devreme i-am citit pe grei și am simțit în sistem gustul de nisip al inutilului. Clădesc în fiecare zi zâmbet, îi arăt omului trist, soarele și noaptea îngrop adânc, în mine, amurgul gândurilor, greața și omul sfârșit.

Și vine o zi în care mă debranșez de la viață, mă închid în casă, pun maldărul de cărți grele pe noptieră și sorb volume zile în șir.

Mi se întâmplă asta, de regulă, în momentele în care mi se pare că sunt, iată ce paradox, echilibrată, căci fricile-mi sunt baricadate iar complexele de inferioritate puse la beci. Am energie debordantă pentru a zâmbi acriturilor zilnic, forța de a-i încuraja pe cei care pierd, tăria de a-mi ține deoparte dorurile nelalocul lor, emoția bucuriei pentru geana de lumină care trece pe lângă nor…
…Pe nesimțite – aproape, se instalează semnele… mă flutură în suflet începuturi de gol și de nevoie, care cresc pe măsură ce trec zilele, săptămânile, lunile…  Le pun, de regulă, pe seama iubirii veșnic neîmplinite, căci trebuie să iubesc eu pe cineva, întotdeauna, mi se învârte inima ca un motorel… Încep, apoi, să zâmbesc, ușor tâmp, ca de dincolo, fiind, deja, îngrijorată pe dinăuntru… Nu-mi găsesc locul, nu mai am răbdare, nu mai există, din acel moment, lucruri capitale…
Și știu ce urmează.
…Și vreau să fug, căci izolarea între cărți mă va face, iar, sperioasă și sociofobă, mai ales că perioada de desfrâu livresc mă lasă, uneori, și cu revelații pe care n-am cui să le împărtășesc…

Dar n-am ce face, mă trage ața. Fac bagajul, oriunde-aș fi, vin acasă, încui ușa și umplu noptiera cu cărțile ce se cer citite…

Pe nesimțite mi se șterge machiajul pozitiv, ochii îmi funcționează ca aspirator de litere, simt cum, dureros, dispare optimismul, se evaporă iubirea, nevoile de orice fel, dorul de cei morți, nu aștept nimic bun și cald, rămâne amfitrioană doar frământarea din plex care mi se zbate, vie, pendulă, trece timp, dar ce e ăla, timp?
…Până când mă opresc brusc.
Procesul s-a încheiat de la sine.

Toată complezența, pozitivismul, minciunelele de supraviețuire mi-e bine, mulțumesc, au fost luate de torent la vale. Și muncisem atâta la ele…

Rămâne imaginea unei camere văruite cu alb orbitor, fără geamuri, fără uși, mobilată cu singurătăți de culoarea rece, iar înăuntrul ei sunt eu, față în față cu sufletul meu care miroase a clor.

Băutura îi încarcă, pe cei dependenți de ea, cu un strop de vioiciune urmată de amorțeala minții.

Lecturile, pe mine, mă anesteziază, după care îmi dau brânci să mă trezesc în realitatea de afară.

…Cum să nu-mi fie frică să ies din casă în sufletul gol și neamorțit?

Salut cu drag ochișorii care zâmbesc acum a în sfârșit, fată, (îți) reveniși!

Am avut sufletul împrăștiat, și, în loc să îl adun, l-am colorat puțin, izolându-mă aproape total.

V-am purtat cu mine, și mi-a lipsit comunicarea directă.

Nu am aflat răspunsuri, nu m-am întors cu întrebări.

Vă mulțumesc pentru mesajele scrise sau transmise direct inimii.

Înșurubez pupici pe frunțile necunoscute și țocăi zgomotos obrajii de prieteni.

Avertizare: voi posta câteva pomelnice, nu am mood de scriitură estivală, dar o să încerc să mă redresez.

Bine v-am regăsit, nonabandonatorilor! 😉