Jurnalul lui Manon.

În aşteptarea unor lucruri interesante în viaţa mea, încep o serie de crochiuri. Ale oamenilor care nu îmi sunt indiferenţi. Pentru cei interesaţi, fac şi la cerere…
Aşadar…
Din seria “Printre blocurile gri, e şi-al nostru. N6.“

Nicu.
Nicu e vecinul meu de pe palier. Un bărbat frumos, de 30 de ani. Are ochi expresivi, mari, căprui cu ape verzi, iar genele sunt luungi, ca o umbră. Zâmbet ştrengăresc şi privire isteaţă. E viu şi inepuizabil. Gesticulează larg. Vorbeşte tare. Şi mai tare, când bea… Iar Nicu bea cam mult, să fim serioşi…
Fost infractor. Are prieteni mai mult sau mai puţin dubioşi, care îl vizitează periodic.
Tăiat pe mâini, cu lama.
Tatuat.
Înger şi demon.
Îl ador, uneori, îl detest câteodată. Mintea îi e la fel de ascuţită ca şi cuţitul pe care-l purta cu el.
Are multe gagici. Le atrage ca pe muşte, şi toate se îndrăgostesc iremediabil de el. Până când Nicu se plictiseşte. Şi le fixează cu privirea aceea. De sticlă. Parcă te curentează.
E plin de farmec. Cu această carismă ne-a atras şi pe noi, vecinii. Fără să ne dăm seama, cu toţii am devenit o familie. Ne întâlnim în fiecare seară şi povestim ce ni s-a mai întâmplat. Ne serbam zilele de naştere pe hol. Ne certăm ca disperaţii. Ne separăm. Şi iar ne împăcăm.
Iar Nicu nu e niciodată străin de ceea ce se întâmplă.
Pasional şi temperamental, orgolios până la extreme, se manifestă ca şi cum ar vrea să decoleze. Un singur lucru îl împiedica.
Nicu este ţintuit în căruciorul cu rotile.

Cristina.
Cristina sta la 3. E mignona şi casnică. Frumoasă, cu ochi albaştri ca apa de ocean în care se reflectă cerul. Mama de copil superb.
Nu vorbeşte mult. Ascultă, interiorizata. Nimic din ceea ce se întâmplă nu trece neobservat de ea, indiferent dacă e viaţa ei sau a altcuiva. Misterul ei atrage automat respectul. Nu poate plânge, pentru că a învăţat să strângă tot în suflet.
Când e tristă, doar o umbră îi alunecă, pe fată.
Când se enervează, ochii ei arunca săbii. Te intimidează instant, fără să scoată un sunet.
Întotdeauna dă sfatul perfect, revelând, fără a dezvălui, un trecut care a marcat-o. Şi care a învăţat-o să fie atentă la ceilalţi.
Îi spunem ghinda, pentru că e mică. Şi am votat-o şefa de clan.

Gabriela.
Gabi are 39 de ani, însă pare sora fiicei sale. Are doi copii, băiat şi fata. Ambii superbi.
Gabi s-a născut războinică. La nervi foloseşte înjurături sofisticate.
Are ochi mari de căluţ, din care îi pescuieşti toate gândurile şi sentimentele.
Energică, fumătoare şi cafegioaica.
Vulnerabilitatea îi ţâşneşte din toţi porii ei de luptătoare.
Visează la o fermă cu cai.
E greu de smintit din gândurile fixe, şi se contrazice până în pânzele albe.
Nu poate trăi izolată, se sufocă.
E cuminte. Statornica. Iubeşte, de douăzeci de ani, acelaşi bărbat.
Se enervează spontan, şi criză de nervi pare că duce la apoplexie. Se calmează tot spontan.
O iubesc pentru lumina din ochi, pentru sensibilitate şi pentru că îi acord diploma de mama eroina.