Jurnalul lui Manon.

Starea aia de calm, știi? Clocotită la foc mic până când prinde culoare roșiatică.
Calmul ăla căruia vrei să-i fuți un pumn în meclă, dar te paralizează autoprotecția, printr-un vag neah metafizic.

*

Vacanțele mă storcesc.
În primele zile, sar din pat, dimineața, agitată de: aveam ceva de facut azi!
După aia, mi se blegește creierul, îmi aduc aminte de toți morții, răii și răniții și mă cuprinde starea aceea de calm periculos, care ți-ar cam pune rucsacul în spinare și te-ar trimite undeva, într-un loc izolat, săăă tot privești norii, iarba și gândăceii aferenți, no human beings involved.
Plec, mâine, la tata, vreo câteva zile, că, ete, nici n-am apucat să disper bine de atâta relaxare că poof, vacanța s-a terminat.
Etapa finală: La sfârșitul vacanței experimentez starea de: shit! nu vreau să mă întorc la muncă!
Ete, sunt gata storcită.

*

Maria mi-a dat un brânci, cu sprijin cu tot, să-mi fac analizele.
Analizele alea pe care le tot amâni, an de an – pentru ca în final să înțelegi că bine ai făcut fițiarcapulaldracului.
…Trăiești, acum, toate spaimele deodată.
Cea mai mică problemă e lipsa asta de fier.
Doamna de fier nu are fier suficient.
Well.
Să renunț, zic, la bomboanele alea mentolate de care sunt dependentă, și să sug și eu niște alice.
… Până când fac analizele celelalte, alea înfricoșătoare, că numai gândindu-mă, îmi vine să mă sinucid în gât.

*
Eh.
Cu dumnezeu înainte.
Ha.
Și dumnezeu, asta, are un simț al umorului foarte ciudat, în ceea ce-o privește pe roaba manon.
Mă rog și eu de el, de vreo doi ani, să-mi scoată-n cale un bărbat, și el mi-l trimite pe ex-ul.
Ce ai bă cu mine?

*

Ai mei. Dragii mei.
Parcă presează ceva de sus, toți sunt angoasați și nemulțumiți, cu dorul de iubire-n gât, cu nevoia-n plex, nevoia aia de strivește-mi, măh, și mie, sufletul, de inima ta.
Și pentru că nu se poate, angoasele și scenariile năvălesc în ei, și dau buzna, iar, afară, fluturii seamană cu păsările negre, ah, doamne, ce trist, câtă nevoie de afecțiune e pe pământul ăsta – dacă ar fi materială și de culoare roșie, ar fi roșu peste tot, și norii ar fi roșii, și calmul, și aerul și tot.

*

Ne-au fracturat și imbecilii ăstia, din politică.
Mi-e frică să-l mai salut pe ăla, că-mi zice băsistă doar pentru că îl detest pe crinul lache.
El se face că nu mă vede, de teamă că-mi citește în pupilă ești fan badea, cât de leim poți să fii?
După alegerile acelea, mi-am donat televizorul, să nu-mi stric antenele din dotare.
Și am trecut la alt meniu.
Nu mai consum otrăvuri, și am abandonat barca lui fac caz de necaz.
Dar vai de acela care îndrăznește să mă insulte doar pentru că eu nu gândesc ca el.

*
– Ce faci?
– Eh. Plec la mare.
“EH“. Oamenii își iau în bagaj și tristețile, să le înece într-o apă sărată care nu are izvor, ci doar întindere, cât cuprinde.

*

E o modă nouă, nu știu cine-a scos-o-ntâi pe piață, dar e epidemică și prinde, ca orice lucru dezastruos.
Se poartă drobul de sare direct în spinare. Greu al dracului, dar purtat în cârcă, zi de zi, cu-n stoicism demn de-o cauză mai bună.
Drobul. Răul potențial / iminent. Nu te mai uiți la el de la distanță ca să suspini a doamne ferește, ci-l cari cu tine ca să suferi evri fakin dei, cu voluptatea spaimei care vine din ne-curaj.
– Am vrut să-l sun să-i spun că mi-e dor de el.
– Stai, că-ți spun eu urmarea, draga mea. Și nu l-ai sunat, că ți-a fost teamă. De reacția lui, care ar fi fost aia. Sau aia. Sau aia. Sau aia. Și, la sfârșitul zilei, epuizată de ceea ce ai sădit în tine, o să-l suni. Cu ofensiva gata pregătită. El, boul Ferdinand, cuminte snifăind o floare, tu -albina care-i intră direct în cur. Îi dai muie, și ți-o iei. Corect. … Prilej de alte temeri, și alt drob de sare… Vrei să-ți spun un banc bun, ca să înțelegi mai bine?
– Da.
– E. Un om rămâne cu mașina-n pană lângă o pădure, izolat. Nu poate schimba cauciucul, căci nu are cric. Drumul ăla e pustiu. Așa că omul își face curaj să porneasca în căutarea unei case, să ceară ajutor. Merge mult, prin pădure, și se tot frământă… “Maaama mea, o să bat la ușa unei case, să cer ajutor. Dacă nu-mi deschide? Dacă o să creadă că sunt infractor? O să-i spun de mașină, o să mă întrebe că unde e / păi nu e aici, e departe, în drum/ de unde știu eu că spuneți adevărul? / veniți cu mine / cum să vin, domnule, cu dumneata, nu te cunosc… Și ăla ar avea dreptate, cine ar avea încredere într-un străin care apare seara, din senin, în pustietate? Dar o locui cineva pe aici, unde dreq ma duc?” Merge bărbatul ăsta mult, frământat de puzderia de gânduri și neliniști, și vede în zare o lumină.
Ajunge la ușa unei case, îi bate inima tare, el bate la ușă, ușa se deschide, și gazda îl întreabă politicos: “Ce doriți?”
…La care omul nostru, stors, își adună ultimele puteri și zbiară: “MĂ FUT ÎN CRICUL TĂU!”
…Înțelegi, puiule, cu e cu drobul ăsta pe care nu-l lași, dracului sus, pe dulap, și îl cari cu tine?
– Da.
– Well. Fuck it!

*

Pupăciuni vouă, ochi cititori, să vă faceți dreq analizele, dacă vreți motiv de spaime reale, și analizele să fie bune, ca să fiți vioi și sfredeluși.
… P.S. Calmul vostru ce culoare are?