Un suflet drag a pus o poză pe facebook.
I-am furat-o.
Chiar.
Dacă aş scrie, cuiva anume, pe un plic, ce scrie-n poza asta, ce mesaj aş pune eu înăuntru?
Niciun mesaj.
N-aş mai avea nimic de spus.
Asta-i problema mea. Care-mi legitimează singurătatea.
*
Tu, cititor, ai avea ce să-i scrii?
Ohohoooo!
lol.
OOhh, daaa! As scrie zi si noapte, o saptamana intreaga. Apoi m-as opri…. sa ma odihnesc. Si as lua-o de la capat 🙂
onitz drag, ce porti tu in tine… inteleg, fratioaro.
Nu sunt originala, n-as scrie nimic.
N-as scrie nimic din foarte multe motive, unul din ele fiind cel conform caruia eu cred ca indiferenta (probata aici de lipsa oricarui mesaj) e mai acida decat orice gand transmis… de ce? pentru ca de multe ori ce ne inchipuim noi ca ne-ar spune celalalt e mult mai rau decat ceea ar putea partenerul sa articuleze – cel putin mie asa mi se intampla.
Am vreo logica? probabil ca numai in mintea mea.
Situatia poate fi privita din mai multe unghiuri, eu l-am ales pe cel mai putin fericit.
Si am vrut sa dau un semn, sigilat cu pupat.
Numai ganduri bune si luminoase catre tine :*
te pup. imi era dor de tine, sufletel.
Nona, tu n-ai scrie nimic pt ca esti incapabila de ganduri ascunse, care nu au cum sa fie altfel decat rele. Noi, celelalte, am avea destule de scris…
Gresit. Gandurile ascunse nu sunt rele intodeauna, insa intotdeauna gandurile ascunse reprezinta frustrari. Eu mi le manifest. Intreb. Pentru ca vreau sa inteleg. ASTA e gresit. Mama lui de creier.
Şi eu aş vrea să înţeleg…multe.
Totuşi “o problemă nu poate fi rezolvată de la nivelul la care ea se manifestă” zicea, cam cu aceleaşi cuvinte, un Einstein cu ceva timp în urmă.
Deşi ne-ar place să ştim tot despre lumea în care trăim, de multe ori e bine să nu strivim “corola de minuni a lumii”, când multe lucruri frumoase nu au nevoie de o explicaţie logică, fiind suficient doar un simplu zâmbet în locul unei documentaţii ştiinţifice detaliate.
Şi chiar dacă “tot ce-i neânţeles se schimbă-n neânţelesuri şi mai mari” şi mintea se zbate în agonie să înţeleagă “de ce”, florile înfloresc şi ploaia cade, iar soarele ne încălzeşte pe toţi, aşa cum suntem. Indiferent dacă suntem “flori, ochi, buze sau morminte”.
Asta pentru că totul e pătruns de “fiori de sfânt mister”, şi cuvintele de obicei nu pot explica lucrurile simple.
fantastic. cand am postat poza cu plicul, voiam sa scriu “n as avea niciun mesaj, pentru ca eu strivesc, in genere, corola de minuni, si ucid, cu mintea-mi, tainele”… dar n am vrut sa sune poetic, ci doar trist de adevarat.
scrisul tau imi suna cunoscut, inteleptule de serviciu. sa nu ma invadezi. te rog.
#######
Depinde cui am scrie. Dar cred ca pentru toti cei din jurul nostru am putea avea cite un asemenea plic. Si e bine sa le avem din timpul vietii. Adrisantului….
eu as scrie fara oprire o zi si o noapte iar spre sfarsit as reciti ce am scris si as sterge cam 90% convinsa ca puteam sa scriu mai bine.As ramane cu 10 % care oricum ar fi o introducere fara sens al celor 90%.La final,as rupe scrisoarea,as rupe plicul si as ramane fara nimic.Un fel de Danila Prepeleac al cuvintelor nespuse inca sunt eu :)))
Of Nona … m-ai pălit drept în inimă cu această postare … şi mi-am amintit de o carte citită cu ceva timp în urmă, scrisă de Pascal Bruckner, “Luni de fiere ” unde el zicea aşa: “De fiinţa care ne este cea mai dragă ne temem cel mai mult. Iar gelozia este doar o formă a imaginaţiei terorizantă care se transformă în certitudine la cea mai mică banuială. Toate aceste răni mă învăţau ce e sentimentul, ştiinţă de care m-aş fi lipsit foarte bine. De-ar putea amanţii odată sfârşită legătura lor, să-şi mărturisească cât de mult au suferit unul din cauza celuilalt din incertitudinea în care i-a ţinut pasiunea lor comună, insomniile, minutele dureroase petrecute întrebându-se asupra enigmei celuilalt ! Dar vai, atunci când o fac, mărturisirea nu mai are putere, nu se mai iubesc , prea mulţumiţi ca s-au descotorosit de o afecţiune care îi hărţuia. ” … am scris, am şters şi-am rescris apoi mii de gânduri şi simţiri şi trăiri… şi au rămas atâtea cuvinte nerostite, netrimise, necitite…. au rămas multe dintre ele in draft, stau acolo în stand-by, aşteptîand poate, să fie trimise sau recitite… dar doare încă atât de tare încît mi-e si frică să le deschid…. nu ştiu dacă o să am vreodată curajul să le trimit, pentru că…. oricum nu mai contează … te pup, Nona :*