Semaforul clipeşte a liberă trecere, iar eu văd culoarea verde – albastră.
Am o secundă de surprindere, după care realizez de ce. Ochelarii de soare, pe care i-am primit ieri, au lentile galbene.
Uitasem că-i am cocoţaţi pe nas.
Prin lentilele ochelarilor soarele pare bun şi neagresiv, oamenii, primăvărateci, umbrele care-mi apasă pe suflet au căpătat formă de ghiocei.
*
Filtre.
Nu ştiu cum se vede prin filtrul roz, însă prin galben totul e cald şi prietenos.
Mă întreb de câte ori punem noi filtre, pentru a ne înţelege cu ceilalţi.
Şi, când ne despărţim de ei, ce culoare are filtrul prin care îi percepem. Violet? Gri petrol? Sau opac?
Am avut ieri un eveniment în şcoală, şi eu zâmbeam musafirilor.
Când s-a terminat, din sală a ieşit CTP-ul, cu privire îngândurată.
Acum vreo doi ani, când l-am oprit la intrare, zâmbind cu ochii cât farfuriile – mi-a zis: Ce vrei mă, copilule?
– Să vă spun bine aţi venit la Uşi Deschise şi să vă pun în piept insigna cu smiley pe care scrie “Prieten UNATC”.
Eram mândră de insigna aceea, fusese ideea mea.
Deci ieri, CTP-ul ieşea din sală cu privirea îngândurată, deşi purta ochelari de soare cu lentile galbene.
N-am gândit nimic. M-am dus direct la el şi i-am spus, zâmbind copilăreşte:
– Tati. Dă-mi mie ochelarii tăi.
O colegă privea scena de pe margine, şi mi-a mărturisit, după, că era curioasă să vadă sub ce motiv voi fi refuzată.
CTP-ul, serios, privind în gol prin filtrul galben, îmi zice:
– De ce?
Iar eu, doar suflet, fără gând:
– Pentru că sunt frumoşi.
I-a scos, s-a uitat la ei, şi mi i-a dat.
– Ia-i.
– Mulţumeeesc!!!
Şi l-am pupat pe obraz.
Şi am fugit să mă învârt printre oameni, privindu-i prin filtrul galben. Ce frumos!
*
Semaforul clipeşte a liberă trecere, iar eu văd culoarea verde – albastră.
Prin lentilele ochelarilor soarele pare bun şi neagresiv, oamenii, primăvărateci, umbrele care-mi apasă pe suflet au căpătat formă de ghiocei.
Şi am realizat că, de regulă, eu îi privesc pe oameni prin filtru galben.
În speranţa că dacă eu le percep lumina, o vor vedea şi ei pe-a mea.
Ah! Asa vedeam si eu zilele de iarna; caldute aurii in soarele proaspat intors de la dentis. Si cu atata caldura in suflet am facut fotografii o zi intreaga. Doar acasa, dupa ce am descarcat desaga cu fotografii si am inceput sa le sortez, mi-a inghetat mana pe tastatura. Aparatul meu foto nu a avut aceiasi ochelari…
Si semaforul este albastru! L-am vazut si eu.
Te imbratisez. Fara ochelari. N-am nevoie de ei acum. 🙂
pup, cu mare drag!
Doamne, de cand eram copila toata vara am privit lumea cu ochelari de soare. Unii cu lentile maronii galbui, ca sa vad lumea mai frumoasa. Pt ca asa erau lentilele ochelarilor tatalui meu. Si toata lumea zicea despre el ca e un om vesel si optimist. Iar despre mine se zice ca sunt puternica si optimista, chiar cand ma simt cazuta in cea mai neagra deznadejde (ei, se intampla rar, rar de tot). O fi ceva cu lentilele astea…
lumina aurie….dulce ca o gutuie……