Probabil că aş fi foarte amuzată de o anumită situaţie dacă, unu, nu mi s-ar întâmpla mie şi doi, dacă nu mi-ar zbura gândul prea des la acidul sulfuric…Mă refer la viaţa mea personală, mai exact la un individ care, în numele unei “libertăţi” absolute, m-a părăsit, acum ceva timp, într-un mod absolut stupid, umilindu-mă şi jignindu-mă absolut pe nedrept…
Situaţia care ar fi amuzantă dacă nu m-ar învenina mereu, e asta: zburând spre libertatea mult clamată, în care vedeam femei multe, distracţii, excitement şi pula mea mai ştiu io ce era în capu’ lui,… individul a nimerit într-o altă relaţie, ce miroase nu a vânturare, ci tot a… familie. Asta mă face să cred, cu o gheară de amar în inimă, că nu libertate voia el, ci, logic, în lumina evenimentelor, să scape de mine.
… Toate bune şi frumoase (arză-te-ar focu’), însă nu înţeleg de ce îmi dă târcoale. E o simplă politeţe uşor vinovată pentru că s-a comportat cu mine ca un cretin, sau e atât de imbecil încât să îşi imagineze că poate jongla la două capete şi se aşteaptă ca eu să îi fac bietei lui (noi) neveste ceea ce făceau altele când el era cu mine…?.. De-aia zic, aş râde dacă nu mi-ar veni să vomit…
… Şi-mi face atât de rău, încât nici nu pot să îl întreb. Sper, doar, să sufere. Pentru fiecare minciună. Pentru fiecare lacrimă de-a mea. Pentru fiecare zâmbet pe care mi l-a transformat în grimasă. Pentru fiecare noapte nedormită. Pentru fiecare futai pe care-l simulează cu aia. Să nu-şi găsească liniştea până nu îmi va cere iertare în genunchi.
În rest, eu sunt bine. Şi nu, nu vreau să iau masa în oraş cu tine, imbecilule, decât dacă vrei să o serveşti direct din stomacul meu!
