O întâmplare recenta mi-a adus aminte de o concluzie pe care am extras-o acum vreo doi ani, şi o uitasem: De fiecare dată când un bărbat îţi răspunde la întrebarea: “Ce faci?”, cu: “Muncesc de nu mai ştiu de mine.”, sau cu: “Alerg cu treaba.”, minte de rupe pământul. Se pare că e un reflex că, stând cu mâna în kur, să răspundă că trudesc din greu. Un om cu adevărat ocupat va da alt răspuns, că, de exemplu: “Nimic.”, pentru că are prea multă treabă ca să se întindă, ulterior, la vorbă.
**
Mă tot bate un gând, de ceva timp, să vorbesc despre cei trei bărbaţi din viaţa mea, sfânta triada destabilizatoare, şi tot amân. Aseară am mâncat nişte peşti afumaţi şi, pe când le rupeam coloana vertebrală, mi-a venit chef să scriu despre ei. Despre acei bărbaţi. Iată:
1.
Unuia dintre ei i-aş calcă, metodic, maşina, cu tramvaiul. Este cel care mi-a făcut cel mai mult rău, pentru că m-a minţit sistematic. O kurva masculină. Şi asta nu ar fi nimic, însă mă sufocă faptul că, de fiecare dată când afirma ceva, acţiona exact invers. L-am aşteptat, în singurătate, cel mai mult, m-a umilit şi, când a realizat că mă iubeşte, amândoi eram departe. Şi azi suspină discret după mine.
…Eu, de-abia îmi ţin scârba în suflet.
2.
Altul este pentru mine, o mare iubire, şi în prezent. Nu ştie şi nu va afla niciodată, pentru că este prea idiot ca să înţeleagă. Port în inima nişte nimicuri de amintiri atât de dragi (de care el habar nu are), încât le scot la iveală, să mă bucur de ele, numai de sărbători. L-am iubit enorm, şi o să regret tot restul vieţii mele că nu s-a putut să fim împreună, că aşa a fost să fie.
Îl declar pierdut.
3.
Altuia i-aş trage nuiele la kur, însă n-ar înţelege că, la aşa comportament infantil, aşa bătăiţă merită. M-a adus în pragul disperării de atâtea ori, încât simţeam că mă dilesc. Ajunsesem să-mi ţin monoloage prin casă, pentru că, atunci când i le voi spune, să pară spontane. Mă agăţăm de orice prilej ca să fim puţin împreună. Lipsa de comunicare era atât de mare, încât amândoi, penibili, încercam să ne devenim simpatici, făcând diverse poante la care nu râdea nici dracu’’. Între noi, însă, era un fir care ne aducea, mereu şi mereu, înapoi unul la altul. Altadat mă făcea să mă rog să mor, azi amintirea lui mă face să zâmbesc.
4.
Un altul i-a bătut la kur pe toţi. Mă minţea în faţa cu atâta neruşinare, încât discuţiile deveneau stânjenitoare tocmai din cauza faptului că, brusc, el era victima, şi eu, monstrul. Frustrarea era atât de mare, încât simţeam nevoia să ne omorâm, fizic, acolo, pe loc. Cu cât era mai vinovat, cu atât eram eu mai frustrată. Cu cât eram eu mai frustrată, cu atât devenea el mai distant şi mai violent (caz clasic). Dovezile, mai mult sau mai puţin telefonate, de iubire, pe care mi le transmitea după ce am golit vidanja de kktul pseudo-relatiei, au pentru mine valoarea unui ciob de sticlă servit drept cina. Dacă întâmplarea ar face să ne întâlnim, accidental, ar fi singurul om din viaţa mea cu care aş vorbi absolut drăgălaş, în timp se i-aş lua morţii la numărat, în gând. Este singura persoană căreia nu aş putea niciodată să-i gândesc de bine, ar fi la fel de indecent precum faptul de a-i ura unui mort:”La mulţi ani!”
…
Aţi observat că, deşi am declarat trei bărbaţi, am scris despre patru.
Asta este pentru că pe unul îl urăsc de două ori.
… Eei, manon, să nu dramatizăm, îl urăsc numai când îmi amintesc de el, lucru care se întâmplă din ce în ce mai rar, căci, slavă domnului, mi-am găsit liniştea şi veselia de altădată…
Că mă şi întreb, de ce dracu’’ ne trebuie nouă, femeilor, să stăm în relaţii unde avem grijă de imbecili, în loc să ne futem, libere şi independente, cu masculi atent selecţionaţi?
