Jurnalul lui Manon.

 Mulţumesc, off topic, Dianei, pentru că mi-a luminat ziua, cu scăpăriciul din inima ei.

Propun cuiva o dilemă pe care o înghesui aici, pentru că încerc un joc de glezne cu trupul neîncălzit.

Tipul cel sexy care îmi găzduieşte jurnalul m-a atenţionat prieteneşte că trebuie să am trafic. Corect.
La bucuria mea explozivă de acum câteva zile, în care îi comunicam pe ym: “Am avut, azi, 50 de vizitatori, iupiii!”, mi-a răspuns, cu farmecul său inconfundabil, rezonând până în prăsele cu mine: “E foarte bine. Trebuie să ajungi la 500”. …
Momentul meu de pauză zburlită a fost receptat şi înţeles imediat. Şi a urmat povaţa prietenească: “Trebuie să mergi pe alte bloguri, şi să postezi ceva acolo”. Am înţeles. Eu scriu ceva, îmi pun link-ul în nume şi, de acolo, oamenii vor veni aici, să ma citească. Logic.

După care mi-am dat seama că mi-e greu să fac asta. 
Unu. Nu ştiu bloguri. O căutare pe google afişează 5000, de unde să aleg, să le iau la pas, ca badea cârţan, pe toate?
Doi. Felul în care scriu eu nu rezonează în mase, ci în individualităţi.
Plus, trei, că mi-e greu să intru în casa virtuală a omului, mimând interesul, cu scopul mârşav de a şuti câţiva cititori, eu, necompromisa…

Dar ceasul ticăie, şi trece luna. Sunt niţel (e un eufemism) obsedată de verificarea click-urilor.
Aşa că scriu în jurnal ce mă frământă, în speranţa că tipul cel sexy o să fie impresionat şi uşor înmuiat de:
Faptul că l-am făcut sexy de două ori, cu asta, trei (update: patru);
Faptul că acest blog împlineşte, azi, doar o săptămână de viaţă;
Faptul că primesc laude pentru jurnal, pe messenger (pentru care vă mulţumesc, dragilor, încă o dată) de la oameni absolut minunaţi;
Faptul că cei care mă citesc, fiecare în parte, fac cât 50 la un loc (am şi eu dreptul la opinie, da?!);
Faptul că postând acest mesaj la vederea şefului e semn de cap plecat, pe care, conform proverbului, nu-l taie sabia.

I-am rugat, deja, pe cei care mă citesc, să dea jurnalul mai departe, şi îi mai rog să îmi sugereze bloguri unde aş avea ceva de comentat, lăsând în urmă, ca melcul, un link.

Şi acum dilema, pe faţă: Inginerule sexy, dacă, prin absurd, aş mărturisi aici că te-am adorat odinioară ca pe ochii din cap, ce crezi, îmi voi mobiliza cititorii la munca de jos a click-ului, sau îi voi pierde?

Mă tot macină nişte întrebări…
…Şi azi, în autobuz, mi-a ţâşnit din creier o revelaţie amară, pe care am transformat-o într-un proverb cu circuit închis:

Dacă te-ncăpăţânezi să faci din căcat, bici, te va plezni.

Every time is a good time for love, but February 24 is still something special…
So…for all you mushies out there: start pouring your hearts out to the ones you love, make them feel special by writing little testimonials on whatever you find appropriate (mirrors, cakes, windows or yourself)… all in all…Happy Dragobete’s Day!

Aseară, pe la 12, s-a întrerupt curentul. Ocazie cu care tinerii din faţa blocului au declanşat o mare de chiote, huiduieli, fluierături, râsete (am auzit şi un muie dinamoo, în proces).
Pensionara din blocul vecin a ieşit la geam să potolească verbal iureşul, reuşind cu succes să-i scoată şi pe alţii din case, declanşând astfel un război – atât de comic şi de ofertant, încât până şi eu am avut impulsul de a mă piti după giurgiuvea şi de a-l înjura pe titel…
Scandalul s-a stins de la sine, în momentul în care adversarii au realizat ca nu mai este funny să urli pe întuneric, dacă acesta depăşeşte o jumătate de oră. Locul vocalizelor umane a fost repede ocupat de către câinii comunitari, care şi-au adus aminte că ei, la bază, sunt lupi.

M-a amuzat atât de tare situaţia încât am uitat că, la adăpostul întunericului, mi se declanşează spaima de bau bau; aşa că am făcut nani, liniştită şi de murmurul vocilor de pe coridor care se adunaseră la taină, lângă lumânare.

Ni se întâmplă tuturor ca, periodic, apăsaţi de gravitate, să ne întrebăm ce dracu’ am realizat până acum şi să descoperim, la fel de surprinşi de fiecare dată, că timpul trece prea repede şi că secundele care păreau eterne s-au transformat în decenii de viaţă…Stop.
Glisez uşor pe lângă depresie pentru a povesti, într-o scurtă istorioară, felul în care sunt obligată să contorizez timpul.

Pe o perioadă de cel puţin şase luni va trebui să-mi administrez un medicament care, ironic, începe cu MA şi se termină cu NON.
La aflarea diagnosticului, am inspirat adânc şi am expirat un oftat amorţit.
Medicul, văzându-mi privirea de câine, a simţit nevoia să mă încurajeze cu: “Doriţi pastile, sau picături?” …Întrebare care mi-a activat, spontan, fierea. Am simţit cum, sub o aparentă prietenie, mi-a îmbrăţişat delicat ficatul, după care l-a strâns de gât. Moment în care s-a trezit din letargie şi memoria. Voluntară, aceasta mi-a prezentat generos o imagine veche de un an în care eu încercam să înghit un nurofen. Nu s-au înregistrat victime; fereastra pe care am lovit-o, împingându-mi, brusc, capul pe spate, pentru a-mi potrivi pastila în fundul gurii, nu s-a spart. Pastila, la rândul ei, nu s-a orientat, din cauza leşinului, pe trahee, ci a rămas lipită de omuşor. Iar cucuiul a trecut neobservat căci, slavă domnului, am părul des.

“Vreau picături”, am murmurat, învinsă şi convinsă de propriul organism.
“Perfect, doamnă. Deci, timp de cel puţin şase luni, 30 de picături dimineaţa şi 30, seara”.

În primele zile de tratament m-a exasperat exerciţiul de a conştientiza trecerea celor 30 de secunde dimineaţa, plus 30, seara.
Azi, când se împlinesc  două săptămâni, am ajuns la faza în care un singur neuron numără picăturile ce se târăsc spre linguriţă, timp în care ceilalţi confraţi stau trântiţi pe spate, cască plictisiţi, sau aruncă cu biluţe unu-ntr-altul.
Aştept anxioasă, zilnic, să treacă 30 de secunde, pentru a fuşeri restul zilei, nefăcând nimic util pentru mine.

Şi acum mă întorc la mica depresie ce mi se zbate sub bocanc: am tot timpul din lume de pierdut aiurea, în condiţiile în care nici nu mai ştiu ce vreau de la viaţă; sunt cea mai minunat de inutilă fiinţă bipedă de pe Terra, a cărei unică preocupare este aceea de a se uita în jur, pentru a uita de sine…

…Doar un lucru mă mai sperie: am reuşit să-mi îngenunchiez şi depresiile, singurele care îmi dădeau impulsul de a merge înainte pentru a nu pierde timpul.

Folderul Spam conţine un mail care îmi atrage atenţia prin numele sender-ului: Curvele Porno.
Neinsipirat este acest sender, căci dacă se numea Fecioarele Virgine poate că era un şpil, îmi aţâţa imaginaţia şi-mi împingea degetul curios spre mouse, caci unde mai vezi tu, azi, o fecioară virgină?
Dar uite-aşa, sender-ul a ratat ocazia: el căpăta un click, iar eu un virus, jos, la unitate…
Deci, no hardcore feelings, delete.

Fosta doctoriţă a şcolii a lipit acum ceva vreme, pe uşa cabinetului, o foaie. Şi pe ea scrisese, cu mâna, caligrafic:
Marţi (ora 14:00-19:00)
Sunt aşteptate la Cabinetul Medical cadrele didactice care nu au efectuat testul psihologic (inclusiv controlul medical de medical de medicina muncii).

Ieri am aflat că avem o doctoriţă nouă. 
Dispariţia bruscă a celei vechi mă bagă la bănuieli: ori s-a smintit în şcoala de artişti, ori a realizat că dacă ajungi să te bâlbâi şi în scris, adio competenţă în a-i controla pe ceilalţi la cap!
…Faptul că era însărcinată şi trebuia să nască e doar un pretext de pretext.

… Chiar aşa, melodia asta veche, “No–woman–no-cry”, înseamnă “Nu, femeie, nu mai plânge”, sau “N-ai femeie, n-ai de ce te plânge”?…Ai?

Staţia de autobuz de la Piaţa Muncii. O vodkă minoră (nu ştiu femininul de la rom) se hârjoneşte cu un ponosit. Fac poştă o ţigară şi inspiră euforici dintr-o pungă, pe rând.
Suita este întregită curând de rom cel mic şi vioi, care aduce cu el, în iuhu-ul de aprobare al celor doi, un cărucior de invalid.
Cele trei capete se apropie şi şuşotesc complice vreo două minute. Ca urmare, vodka cea mică se urcă în cărucior şi este împinsă de rom spre intersecţie, unde se opresc maşinile pe roşu.

Metamorfoza este incredibilă: trupul cel vioi se transformă progresiv într-o cârpă deşirată, de parcă, printr-un blestem, toată memoria caruciorului furat de la cine ştie ce biet nefericit transferă instantaneu informaţia noului ocupant.
Minora vodkă devine comină bătrână, suptă de conţinut, măcinată de retard. 

Ratez autobuzul, căci privesc, de la distanţă, cum se scrie istoria.

La stop, geamurile maşinilor se deschid uşor şi peste portiere flutură bancnote de toate culorile. Mâinile care dăruiesc banii desenează în aer un înţelegător şi empatic regret.

Când se face verde, cuplul se retrage în staţie. Trio-ul reunit numără febril şi face împărţeala.
Din spatele grupului se apropie vijelios, cu o sticlă de bere în mână, al patrulea rom (colectorul, bănuiesc eu) . Are haine albe şi vârsta vinului vechi.
Şocat la vederea căruciorului, nou venitul dă peste cap, impresionat, ceea ce se dorea a fi perdaful pe care îl pregătise îndelung – care e din mers adaptat unei privelişti absolut sfâşietoare: “Ce… mă-ta faci aci, zdreanţo, că… te aşteaptă ăla în maşină, de o oră, la Dristor?!… Unde te-am trimis io la produs?… Morţii… Ce dracu, ai avut accident…?!”

Hohotele de râs, spontane, ale “invalidei” şi replica ei tăioasă – care erup nefiresc de viu din trupul flasc – atrag atenţia oamenilor din staţie:” Nu, bă, dar şi ăsta tot produs e, că mai vreau şi io să stau în cur, nu numai pe spate… Ce, banii fraierilor eştia nu e valabili?” 

Aahhh… Îmi înăbuş focul din privire şi pornesc spre casă pe jos, pentru a-mi răcori gândurile cu atmosfera geroasă. 

Înţeleg. Unii au ales să poarte un nume de viciu, care dăunează grav sănătăţii.
… Sănătăţii celorlalţi.

Săptămâna trecută, mă îndreptam spre birou.
Doi studenţi, pe coridor:
– Roxana, ai luat recuzita?
– Nu, Bogdan, mai târziu.

Eu mă opresc şi mă întorc:
– Corina, de ce te strigă Andrei, Roxana?
– Facem un joc, Nona. De fiecare dată când vorbim, ne strigăm pe alt nume.
– Bine, Claudia, bâigui eu mustăcind a hohoteală şi plec.
– Te pup, Alexandra, îmi zice ea.

Ieri vine pe la mine un prieten.
– Şaguna, uite ce joc au inventat ăştia…(Şi-i povestesc tărăşenia). Hai să-l facem şi noi, mi se pare bestial.
– Hai.

Prin sms-uri, distracţie maximă: “Am emoţii pentru mâine, m-a chemat Piţa la probă. Noapte bună, Gherghino”/”Noapte bună, Marian”/ “….Eşti supărată, Monico?”/ “Nu, Gigi, mă pregătesc să plec spre casă”/ “Te pup, Săftico”/ “Te pup, Vanghele”.
…Dar să vezi chestie: când ne întâlnim şi vrem să ne spunem ceva, memoria noastră intră-ntr-o stare de amnezie suspectă, care se lasă cu mici pauze… Parcă e un făcut, deschizând o discuţie, uităm instantaneu orice sămânţă de nume, din cele câteva zeci pe care le cunoaşte fiecare. Mai mult, ne văduveşte Dumnezeu şi de coerenţă în vorbire…
Trebuie, totuşi, să perseverăm, căci jocul nostru, chiar şi aşa, imperfect (sau poate tocmai de aceea) stârneşte – prin molipsire – hohote de râs, audienţei.

Încercaţi-l şi voi, cu un prieten sau cu partenerul. Amuzamentul este colosal.

Aşa. V-am dat temă, ca să fiu eu liniştită şi asigurată că mai şi zâmbiţi, în caz că-mi mai scapă pe aici vreun subiect lacrimogen.

Vă pup cu drag.
Ramona.