Jurnalul lui Manon.

Aseară, văd că doamna care păzeşte poarta e un pic îngândurată.
– Ce s-a întâmplat?, zic.
– Nepotu’ ăsta al meu, şi-a dorit de mic să fie preot…
– Şi de asta eşti tristă? Aşa simte el, asta e vocaţia lui, e de bine, voiai să se facă aurolac?
– Nu, Nona, dar a terminat facultatea de Teologie şi lucrează ca şofer…
– Bă, dă-o drac’, cum aşa? Nu că am ceva cu şoferii (nu că n-aş avea) dar de ce a renunţat la atâţia ani de studiu greu şi la pasiunea lui?
– Îl obligă legea.
-Stai, femeie, că vorbim păsăreasca. Legea te obligă să te faci şofer, după ce termini Teologia?
-Nu, legea te obligă să te insori dacă vrei să te faci popă; dacă nu eşti însurat, nu primeşti parohie…
– A, daa? Păi…şi nu se-nsoară?
– Nu vrea. Zice că n-a găsit-o pe AIA. Şi el vrea ca atunci când face pasul, să fie din tot sufletul, şi pentru toată viaţa.
– …Ce copil frumos şi trist, zic.

Deci un om simte că menirea lui este aceea de a fi sub aripa lui Dumnezeu, lângă sufletul oamenilor. Şi luptă pentru asta.
Dar peste Dumnezeu (cel atotputernic, nu?) e legea. Care te forţează ca, în calitate de preot, să fii un exemplu pentru ceilalţi (bănuiesc eu), întemeindu-ţi o familie.
De ce trebuie ca preotul să fie deja căsătorit înainte de a primi parohia? Ca să nu preacurvească în vecini? De ce el, spre deosebire de toţi ceilalţi, nu are dreptul de a-şi alege mireasa când îi vine sorocul, când îl tropăie sentimentul?

Este, preotul însurat, garantul eticii?

Forţând un tânăr să se căsătorească doar pentru că e o condiţie sine qua non dacă vrea să fie slujitorul lui Dumnezeu, ai garanţia că-l faci stâlp de nădejde al comunităţii?
Atunci de ce nu îl bagi preventiv la doi ani cu suspendare? În felul ăsta s-ar evita şi mai abitir o eventuală colaborare cu Satan după sfânta slujbă, în situaţii de genul: jinduirea la colacii enoriaşelor, băgarea mâinii în cutia milei şi umblatul ilicit cu boboteaza pe la uşile din bloc…

Mai există varianta, aflu acum, în care absolventul de Teologie, necăsătorit, poate deveni diacon. 
În acest caz, ţineţi-vă bine, legea te obligă să rămâi celibatar…

În concluzie, absolventul de Teologie care crede în Dumnezeu, este răstignit în patul lui Procust.

Întrebare pentru voi: Este această lege vetustă şi anacronică?
Răspunsul meu: Nu ştiu. Eu văd, în privirea portăresei, imaginea a două aripi frânte înainte de a-şi lua zborul.

Lupta
…N-aţi auzit de Butoi. Tudorel Butoi. I-au spus Tudorel, în speranţa că va rămâne slab şi că nu-l vor tachina cu butoi-gogoloi, la şcoală, copiii. Inutil.
Convins că trebuie să lupte cu povara unui nume hilar, Tudorel, un frustrat, s-a făcut psiholog, căci la şcoala de artişti la care mergem noi- ceilalţi frustraţi, nu se putea înscrie, acolo îţi trebuie talent, nu toceală.
Astfel, Destinul, care preconiza o viaţă  înghesuită în decepţii, a fost înfrânt de o patalama fără valoare. …Dar capacitatea de comunicare cu semenii, a lui Tudorel, era zero. Aşa că i-a dat încă o palmă Destinului potrivnic: s-a făcut criminalist, căci morţii nu au replici acide.

Zborul
Orbit de satisfacţia că a ajuns la momentul în care nimeni nu mai are curaj să facă mişto de nume, căci posesorul a lucrat în poliţie, Tudorel s-a gândit că ar fi bine să îşi satisfacă şi dorinţa mai veche, de a fi vedetă. Acum nu mai are temeri. E bătrân şi, mai presus, are ceva de spus. 
Astfel îmbărbătat, iese în faţa camerei şi explică doct, arcuindu-şi glasul cum a văzut el că face Al Pacino, cum că majoritatea femeilor agresate pe stradă, în parcuri şi ascensoare … şi-au provocat agresorii; mare parte din victime sunt nişte piţipoance şi femei cu caracter de „leliţă balcanică”; femeile ar trebuie să fie atente pe unde umblă şi cu cine intră în vorbă, nu să dea buzna după aia la poliţie c-au fost violate…
După care este străbătut de un fior al plăcerii, care-i aduce aminte de orele petrecute în hambarul copilăriei, când  plângea şi se mângâia până la epuizare.
Da,Tudorel ştie acum că nu există Destin sau accident, ci doar ce-ţi faci tu cu mâna ta!

Impactul
…Şi după ce termină de vorbit, pentru prima dată în viaţă Tudorel psihologu’ are un mic şoc: nu ştie să interpreteze liniştea din jurul lui, însă are speranţa că această linişte este dată de admiraţia celor care îl ascultă.
Informaţia transmisă în eter este captată instantaneu de toţi destinatarii.
…Femeile încremenesc şi uită mâncarea pe foc, care se face scrum.
Iar infractorii jubilează, căci iată, un psiholog le dă dreptate. Aşa simt şi ei, ca şi Tudorel: victima e vinovată!

Prăbuşirea
Tudorel a sfârşit de transmis mesajul. E transpirat şi pe cale să se retragă la domiciliu, vesel, ba, chiar, aude cu vocea minţii un sunet de fanfară militară.
În secunda imediat următoare, eterul se umple de milioanele de gânduri ale mamelor, soţiilor, bunicilor, agresatelor, violatelor, tâlhăritelor…
Iar Destinul, activat, îşi pune delicat aripile în jurul lui Tudorel şi-i dă brânci în prăpastia nimicniciei.

Votul
Mii de glasuri îi dau vot de blam lui Tudorel pentru simplul fapt că,  în ciuda tuturor frământărilor sale sufleteşti, a rămas acelaşi butoi gol, fără o doagă.
Toată viaţa Tudorel a fugit de ironia celorlalţi şi nu a înţeles, chiar dacă a învăţat mecanic sute de tratate de psihologie, că este o diferenţă majoră, atunci când te exprimi, între “majoritatea/marea parte a femeilor agresate ” şi “unele femei agresate”.
…Fapt care l-a pus faţă în fată, la bătrâneţe, cu destinul implacabil.

Victima Butoi
Tudorel Butoi a devenit victima articolului meu pamfletar. A trebuit să-l sodomizez pentru că a umblat pe căi neluminate în timp ce eu stăteam la pândă, căci cu asta mă ocup. Conform propriei teorii, vina îi aparţine, exclusiv.

Mesaj în sticlă
Dacă eşti FEMEIE şi nu “leliţă balcanică”, apără-te de agresor şi dă-i un click aici:
http://www.facebook.com/group.php?gid=336504756853&ref=mf

Ceea ce altădată ar fi fost o povestire care mustea de veselie adolescentină, astăzi va deveni o istorioară cu iz de tristeţe (am crescut).
Am cunoscut-o pe Manon când aveam 19 ani. Eram complet debusolată într-un oraş mare şi străin.
Nu mă regăseam niciunde şi strigătele de ajutor mureau în fiecare zi în copilul din mine. Fiinţă interiorizată dar amatoare de senzaţii diverse, care reuşeau să mă tragă afară din lumea interioară pe care o construisem cu grijă.
Mă lipeam de oameni într-un mod bolnăvicios uneori, dintr-o dorinţă viscerală de afecţiune şi atenţie, pe care am identificat-o şi echilibrat-o mult mai târziu, după ce viaţa a lăsat suficiente urme, ajutându-mă să înţeleg.

Fata aceasta, Manon, întâlnită într-o după-amiază spre seară de noiembrie, în casa unei prietene comune (Bună, Iulia!) m-a impresionat. Îmi plăcea să consum (încă îmi place, dar sunt mult mai selectivă) oameni interesanţi şi situaţii neprevăzute. Mi-am oprit atenţia asupra ei. Şi am început cucerirea. Luptam cu prietenia dintre ele două (în care nu mi-am dorit neapărat să intru; peste ani, am înţeles că sunt lucruri diferite), cu încăpăţânarea ei de a mă lăsa să-i invadez spaţiul şi cu faptul că eram de-o timiditate ieşită din comun, care devenea agresivitate în stare pură.

Am devenit prietene într-un final. Nu era prietenia dintre ele două; mă uitam fascinată cum Iulia şi Manon îşi împărtăşeau fiecare bucată de viaţă, fiecare intimitate şi înţelegeam că îmi este imposibil să fac asta.
Ne-am certat. De multe ori.
…Cel mai mult nu ne-am vorbit doi ani.

Îmi vine întotdeauna să râd când îmi aduc aminte de regăsire.
Am sunat-o şi m-am dus la ea. La serviciu. Aveam probleme existenţiale. Şi eu vorbeam. Ajungem la metrou. Luăm metroul. Şi eu vorbeam. Şi ea tăcea.
Mă întorc şi-i spun: Ai de gând să spui şi tu ceva?
Se întoarce spre mine cu o faţă serioasă: Ce să spun Ana-Maria?! Ultima oară când ţi-am spus ceva, nu te-am mai văzut doi ani… 

Eu sunt capricorn.
Ea e taur.
Eu sunt cinică.
Ea e luminoasă şi ascuţită. Ea spune că îmi place să consum oameni şi apoi plec.
Eu nu mai ştiu dacă e chiar aşa. Ea mă face să râd. E inteligentă.

Uneori când plânge de disperare şi vorbeşte despre familie şi viaţa caldă, mă face să mă îndoiesc de faptul că eu chiar vreau să fiu celibatară.
Eu sunt interiorizată şi sensibilă. Din prea multă sensibilitate, îmbrac uneori forma unui micuţ monstruleţ apatic şi crud.
Ea se poate împrieteni uşor cu oamenii. Şi le zâmbeşte din prima. 

Ne cunoaştem de aproape 11 ani. N-o să spun că e vorba despre iubire. O să vă spun că este vorba despre nopţi într-un cartier dristor din Bucureşti, un câine pupa care locuia din când în când la mine pe burtă, o femeie manon care iubea cu disperare (am prins două iubiri de-ale ei) şi o fată ana-maria care abia începea să simtă toate lucrurile astea.
Cafeaua de dimineaţă, ţigările, filozofeala de seară, o icoană din bucătărie unde îmi aruncam ochii mustrător de fiecare dată când Manon clevetea, râsetele şi poveştile. 

Îmi pare rău că nu am venit niciodată să te văd cum joci.

Unii oameni nu-ţi pot fi prieteni, pentru că ţi se aşază în suflet ca membri de familie. Deci, Iulia nu îmi este prietenă. 

Este cea mai frumoasă şi cea mai originală femeie din câte am cunoscut. Înaltă, cu cel mai plat abdomen, cele mai jenniferlopezice fese şi cea mai armonioasă fizionomie. O femeie cum numai în Moldova se mai fabrică, ce taie respiraţia prin simpla ei apariţie. 

Am cunoscut-o pe vremea când amândouă aveam speranţe de adunat, chirie de plătit şi tot timpul din lume.
Ea arăta ca o vedetă de cinema, iar eu ca o gospodină, cu turul atârnând la pantalonii de trening.
Urma să se mute cu chirie în garsoniera matracucii care mă evacuase, iar eu tocmai mă mutasem într-o altă garsonieră, mai ieftină şi mai arătoasă, pe acelaşi palier.
Pentru că m-a lasat dumnezeu vacă, tot eu, evacuata, am vopsit uşile vechiului domiciliu, înlesnindu-i serpenticei gazde calea spre a mai suge un biet chiriaş de mulţi bani. Ba, mai mult, am şi făcut pe clovnul la întâlnirea de afaceri, organizată la drum de seară, între hoaşcă şi virtuala nouă chiriaşă. 

Iulia m-a plăcut instantaneu, iar mai târziu mi-a mărturisit că felul meu de a fi, telefonul din perete marca Sony şi ventilatorul de baie (ale mele, nu apucasem să le recuperez) au hotărât-o să accepte şi chiria uriaşă şi tirania monstrului colector.

…Şi, astfel, într-o zi, m-am trezit cu ea la uşă. (Eram, la vremea aceea, o scoarţă blazată, fără dorinţă de socializare, terminasem facultatea cu zece şi eram aşezată călduţ într-un teatru.)
Dialogul nostru a fost acesta:
– Mi-aş dori să fim prietene, mi-ai plăcut de când te-am cunoscut.
– Eu nu vreau prieteni, nu înţeleg ce vrei… Îmi pari, sincer vorbind, mincinoasă şi curvă.
– M-am îndrăgostit de tine.
– Şi ce vrei, să te fut?

…Acum râdem de felul în care, eu, cap pătrat cu aromă de provincie, am luat cuvintele Iuliei mot a mot. 

…După aceea am devenit familie, şi nu am avut taine una faţă de cealaltă. Se întâlniseră două suflete bune, cu feluri de viaţă diametral opuse. Iulia voia să colinde, seara, eu aş fi preferat să fac o tocăniţă, ea făcea victime printre bărbaţi, eu suspinam după o familie, ea voia să se distreze, eu o mustram ca mamaia. …Până când am înviat şi am văzut că viaţa se întinde şi în afara garsonierei.

Am luat, una de la cealaltă, ce e bun. Eu am ajutat-o să-şi facă ordine în felul în care simte (M-ai nenorocit, Manon, îmi spunea mai târziu,  îmi era bine, aşa, fluture, m-ai făcut să mă conştientizez şi să îmi pese de bărbat) ea m-a ajutat să redevin cea care am fost: o femeie care pune preţ pe imaginea ei. 

A crescut lângă mine, iar eu m-am transformat, alături de ea.
Ne-am certat, ne-am urât, ne-am împăcat, ne-am sfătuit, ne-am luat pauze.
Eu i-am insuflat principii cu forţa, ea m-a obligat tacit să dăruiesc lumină celor din jurul meu.
Iulia m-a învăţat să zâmbesc, fără să o spună. Ea este un autentic personaj cehovian, care debordează de veselie în afară, iar pe dinăuntru are tainice dureri.
De la ea am prins şpilul (pe care l-am folosit prea târziu) cu „Bărbaţii sunt sătui de drame, dacă ai ceva pe suflet, pune-ţi oful în cheie satirică. Dacă eşti frustrată şi vrei să ataci, nu folosi lacrima, ci ironia.”  …Ea m-a dezbărat de patetismul infinit, eu i-am deschis inima spre sensibilizare.

Iulia mă strigă Manon. Aşa îmi spunea doar mama.

Acum mulţi ani, la ceas târziu de seară, sorbeam cafeaua în corpurile pline de tinereţe, şi am marcat momentul acela pe viaţă când un singur gând ne-a traversat simultan: „Să nu uităm niciodată cât de bine ne este acum!” …N-am mai trăit, de atunci, niciodată, acea senzaţie de fericire, care te face să crezi că viitorul tău va fi excepţional. 

…Câtva timp mai târziu, a început să ne trăiască viaţa pe noi, nu noi pe ea. Legate printr-un cordon ombilical peren, experienţele noastre sentimentale erau, într-o anumită proporţie, trase la indigo. Bărbaţii noştri erau la fel. N-am să înţeleg niciodată cum se potrivea ca amândouă să fim distruse simultan de câte-un rac metafizic, sau să ne zbatem, în aceeaşi perioadă, într-o relaţie cu nemernicul curvar şi însurat.

Râdeam, cu Iulia, până când simţeam că trebuie să mergem la baie. Încercam să ne potolim, după care pufneam, mai năvalnic, din ce în ce mai rău. Nu am mai râs cu nimeni, niciodată, aşa de mult.
Ne citeam gândurile, iar dacă mergeam undeva, comunicam din priviri.
O dată, împărtăşeam impresii şi îi spun:
– De ce nu putem avea relaţii la fel cu bărbaţii noştri? Să vorbim aceeaşi limbă, să râdem în hohote…Să-mi bag picioarele, Iulia, regret că nu m-am născut lesbiană. M-ai fi iubit?
– Te-aş fi iubit, da. Îţi dai seama ce pereche am fi făcut…
-Mda, ne-a lăsat dumnezeu dependente de mascului. M-ai fi iubit, zici…dar m-ai fi înşelat şi tu, curvă mică.
Iulia se gândeşte un pic şi-mi zice, cu o faţă pe care n-am s-o uit niciodată: Da. Te-aş fi înşelat. …Dar m-aş fi întors la tine…de fiecare dată. 
…Şi dă-i, râs, cu lacrimi…

Mergeam în discotecă şi se făcea cerc în jurul nostru, căci Iulia avea look-ul, iar eu aveam mişcarea. Eram minunate, şi într-o zi am întrebat-o, fudulă: Auzi, or mai fi femei speciale, aşa, ca noi?
Iulia a pufnit în râs şi mi-a răspuns: Manon, dacă eram unice, ne treceau în Cartea Recordurilor…
…Şi dă-i, râs, iar…

Dar şi când venea vremea dramei…Am epuizat-o pe Iulia, de atîtea ori, până când o aduceam în pragul lipotimiei, povestindu-i la nesfârşit ce mi-a făcut imbecilul, iar, şi am văzut-o pe Iulia plângând atât de rau din cauza unui nemernic, încât lacrimile i se amestecau, pe bărbie, cu mucii, iar ochii aveau vasele capilare sparte.
Am fost împreună la bine şi la greu. 

Plecată de mult din ţara asta de care se scârbise (Nu înţeleg, Manon, de ce românii nu pot fi civilizati şi nu pot să îi respecte pe cei din jur), Iulia mi-a lăsat un gol de doliu în inimă şi de atunci comunicarea noastră se face, fragmentar, prin messenger.
Dar şi la mare distanţă, destinul nostru de surori siameze a lovit din nou: fără să ştim una de cealaltă, ne-am combinat, fiecare, cu câte un şofer de camion. …Să râzi sau să-ţi scuipi în sân?

Acum suntem libere, şi fiecare aşteaptă pe şest ca sora de cruce să se combine prima, pentru a şti să se ferească instinctiv de masculul indigo care nu va întârzia să apară. 

…În toţi aceşti ani care au zburat am pus pe hârtie doar întrebările, decepţiile, frustrările. Când am început să scriu şi despre binele ce mi se-ntâmplă, acum doi ani, Iulia nu mai era lângă mine pentru a o putea lega direct de viaţa mea.

Şi ea e tristă, acum, pentru că îmi citeşte jurnalul şi nu înţelege de ce nu e şi ea aici. 

Eu plâng, acum, Iulia, şi te rog sa ma ierţi pentru că nu am scris despre tine, numai că în jurnal eu pun comorile pierdute.
Şi când scriu, acum, mă sfârşeşte, căci aşa de tare mi-e dor de tine, şi de mama, şi de Pupa, şi de visurile noastre, şi de nopţile în care nu mă lăsai să dorm, şi de râsul care ne elibera. Şi mi-e ciudă că m-ai lăsat a nimănui, şi mă doare că nu ai timp să vii să ne vedem.

Tu faci parte din sufletul meu şi te rog să mă ierţi pentru egoism. Nu voiam să scriu despre tine aici, aşa cum nu pot povesti despre mama. Aşteptam să-mi treacă dorul, ce imbecilă sunt… 

Uite, postez despre tine în jurnal, şi tu îmi promiţi că te întorci puţin acasă.
O să fac cafea bună, Iulia, şi îmi pun şi pantalonii vechi de trening, ca să ai de ce râde.

Te iubesc. Acum sper să lăcrimezi şi tu, scârbă mikă, fiindcă mi-am făcut fardul praf.

N-au putut să îl dea jos. Şi au trecut la anateme, ei, creştinii declaraţi, care dorm cu biblia sub cap şi emit vocabule satanice.
Au răspândit, extaziaţi, zvonul că preşedintele ţării e pe moarte…
Cuvântul “moarte” dă întotdeauna fiori de groază, niciodată nu provoacă extaz. Trăim o viaţă cu povara imaginii că, într-o zi, corpul nostru va putrezi, iar zambetul de care suntem atat de mândri nu va mai lumina viaţa celor dragi nouă. Dacă ne moare cineva iubit, cărăm durerea şi lacrima cu noi pentru totdeauna şi avem certitudinea că am fost amputaţi.
…Dar dacă o masă de semeni de-ai tăi jubilează la presupunerea că un altul e pe ducă, primul gând care îţi traversează creierul, care este? …

Cât de bolnavi pot fi oamenii ăştia? Există unitate de masură pentru efervescenţa cu care unii sapă gropi, altora? Care, lopata sau pumnul de pământ?

Reprezentantul de frunte al masei de mizerii, V.C. Tudor, afirmă sentenţios, în emisiunea abces direct: „Băsescu are cancer în faza terminală. Dacă Băsescu nu e bolnav, eu ies din politică”.
Cetăţeanul din mine îi replică, la fel de optimist: “Dacă tu eşti sănătos, eu mă înscriu în PRM.”

Conform publicaţiei Dailymail, un studiu recent a scos la iveală faptul că bărbaţilor care îşi înşală partenerele le-a ieşit la măsurătoare un IQ mai mic decât acelora care sunt devotaţi.
…Iar ne plictisiţi cu truisme?

Mai interesant mi s-ar fi părut un studiu aprofundat pe această categorie de bărbaţi cu IQ mic, axat pe măsurători care ţin, după caz, de mărimea dick-ului, de gradul de fleşcăială şi de folosirea acestuia prin mişcări exclusive de culisare.
…Abia atunci aş fi citit articolul cu interes, ba chiar m-aş fi riscat la un comentariu: ” Dacă-i mare şi o culisezi, e inutilă, căci femeia nu vrea ţeavă plimbată prin întreprindere, ci geometrie spaţială; Dacă-i fleşcăită, nu mai căuta confirmarea în altă pare, o ai sub burtă”.

În miezul nopţii trecute, pe şest, când ruşii au alte treburi, tvr a strecurat un film documentar care m-a înţepenit între pilotă şi saltea. Trecuseră minute bune de când documentarul se sfîrşise, pe ecranul negru curgea mut un generic împănat cu nume care aveau la capăt o cruce şi eu eram încremenită ca-ntr-un coşmar, nu mă puteam mişca.

Impactul pe care filmul l-a avut asupra mea m-a făcut să realizez că suntem atât de preocupaţi de ograda noastră cea goală, încât nu mai avem dispoziţie să ascultăm zgomotul de prăbuşire al acestei lumi. Ne doare-n cur de alţii. O ducem prost, că-i criză. Ne lamentăm zilnic, atunci când nu ne bârfim. “Murim de foame” este o expresie pe care am folosit-o cel puţin o dată în viaţă. Dar nu ştim, căci ne închidem ermetic, ce înseamnă adevăratul rău.
Ne-au consumat filmele americane, şi adormim legănaţi de ideea că binele triumfă oricum. Fals!

Dacă ai văzut cel puţin un documentar marca Michael Moore, în care realitatea nu este ceea ce vrem noi să credem, caută-l şi pe cel făcut de Andrei Nekrasov. După care te aştept aici, să-ţi spui părerea.
Am doar acest link, din păcate nu ştiu de unde se poate descărca filmul:
http://www.dreamscanner-productions.com/litvinenko/index.html

Am o tonă de cuvinte să mai spun, însă ele sunt inutile…

La mulţi ani, mărţişori şi mărţişoare! Azi zâmbim şi mai mult, da?

Am updatat, ieri, jurnalul. Pun aici link-urile, însă vă rog să le citiţi mâine. Azi doar zâmbim şi ne bucurăm de flori.

http://www.out.ro/1999/05/atractieinterzisa.html

http://www.out.ro/1999/04/m-ai-pierdut-te-declar-nul.html

http://www.out.ro/1999/05/4ani.html

Astăzi am publicat, în jurnal, drăcovenii scrise de demult, prin anii tinereţii… Zăceau prin casă prăfuite şi le-am tastat pe computer, aici, rememorându-le cu aceeaşi intensitate.
Nu am timp să le pun pe toate în noaptea asta, şi le ţin deoparte, deocamdată, pe cele care-mi fac inima râu.

Dar, foarte important, azi vreau doar atat: să mă bucur de ieri. …Când pe jurnalul lui manon au poposit nouăzeci şi trei de sufleţei. Sunt onorată şi vă transmit ce scrie-n titlu.

http://www.out.ro/2002/08/trei-intr-un-club.html

http://www.out.ro/1998/10/teroarea.html

http://www.out.ro/2000/09/cum-sa-ti-subjugi-amantul.html

http://www.out.ro/2001/04/doctorulnostru.html

Am nişte ameţeli suspecte, din alea, prevestitoare de cutremur. Mi s-a stricat şi direcţia de mers, trag uşor la stânga când merg pe trotuar, timp în care, panicată, mă rog la dumnezeu ca trecătorii să nu îşi imagineze că-s turmentată de alcool. Ţin la imaginea mea, cu atât mai mult cu cât, de la vârsta de trei ani – când am intrat în unica mea comă alcoolică pentru că am supt, inocentă, tot ibricul de ţuică fiartă din bucătărie – păstrez drumul drept şi am intoleranţă la spirtoase.

Eu ştiu ce înseamnă vertijurile astea, dar mă încăpăţânez să fac pe niznaiul şi să mă cred trufanda.
…Aragaz cu patru ochi eşti tu!